Back
LITURGHIE
SI EUHARISTIE
Euharistia -
punctul culminant si ratiunea de a fi a Liturghiei
Sfânta
Liturghie este slujba esentialã în
care Biserica se înaltã în Împãrãtia
lui Dumnezeu prefãcând viata noastrã în comuniune,
din iubire, cu Sfânta Treime si între noi. Euharistia este
punctul culminant si ratiunea de a fi a Sfintei Liturghii. Nicolae Cabasila
îsi începe tâlcuirea Sfintei Liturghii cu afirmatia
cã sãvârsirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor
în dumnezeiescul Trup si sânge al Domnului în scopul
sfintirii credinciosilor prin împãrtãsirea cu acestea.
Întreaga rânduialã a Liturghiei este o pregãtire
si un urcuscontinuu spre unirea euharisticã cu Hristos.
În Liturghie Hristos este prezent în mod real nu numai în
jertfa euharisticã ci, dupã cum remarca Pãrintele
Stãniloae, în multe moduri: în cuvintele Sfintei Scripturi
citite în Bisericã, în cuvântul de propovãduire
al preotului, în rugãciunile rostite de preot, în cântãrile
credinciosilor . Sfânta Liturghie este un ansamblu unitar în
care fiecare lucrare ne face pãrtasi, într-o anumitã
mãsurã, lui Hristos si ne pregãteste pentru unirea
deplinã cu El prin împãrtãsirea cu Trupul si
Sângele Lui.
Liturghia - împlinirea
pregãtirii pentru Euharistie
Sfânta Liturghie împlineste pregãtirea
personalã a fiecãruia si pregãtirea comunitãtii
pentru Euharistie fiind ultima si cea mai importantã etapã
a acestei pregãtiri, o împreunã înaintare a
Bisericii, cãlãuzitã de Hristos, spre recunoasterea
si primirea Mirelui. Fiecare Liturghie este astfel o actualizare a drumului
spre Emaus (Lc. 24, 13-35): Hristos vine în mijlocul nostru si ni
se dãruieste mai întâi prin cuvintele Sale fãcând
sã "ardã inimile în noi" (Lc. 24, 32) si
sã se nascã în noi credinta care sã ne ajute
sã-L recunoastem si sã-L primim în Euharistie. Înaintarea
în Liturghie spre momentul suprem al cuminecãrii cu Trupul
si Sângele Domnului presupune o schimbare lãuntricã
treptatã prin primirea hranei teologice, mâncarea si bãutura
Cuvântului. "De la meta-noia (cãinta) personalã
a fiecãrui credincios si dobândirea "mintii lui Hristos"
(I Cor. 2, 16) înaintãm la homo-noia (acelasi gând
al) tuturor si la meta-morfoza (transfigurarea) a toate (a trupului si
a sufletului, a persoanei si a comunitãtii) si la manifestarea
în fiecare si în toti a tainei Cuvântului întrupat"
.
Liturghia Cuvântului si Liturghia Euharisticã în unitatea
lor realizeazã unirea cu Hristos
În afara Proscomidiei, care este o parte introductivã, Liturghia
propriu-zisã este formatã din douã pãrti indisolubil
legate si cu o structurã paralelã: Liturghia Cuvântului
(catehumenilor) si Liturghia Euharisticã (credinciosilor). Prima
are în centru hrana teologicã, împãrtãsirea
cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale pe care le auzim în
lecturile scripturistice si în predicã. A doua are în
centru împãrtãsirea cu Dumnezeu Cuvântul întrupat
adicã cu însusi Trupul si Sângele Lui. Rugãciunile
rostite de preot sau credinciosi în ambele pãrti ale Liturghiei
sunt mijloace prin care intrãm în legãturã
cu Hristos si ne pregãtim pentru împãrtãsirea
cu El. Liturghia Cuvântului pregãteste si se împlineste
în Liturghia Euharisticã si amândouã, în
unitatea lor, realizeazã întâlnirea si unirea cu Hristos.
Pregãtirea
pentru intrarea în Împãrãtie
Liturghia Cuvântului se deschide cu binecuvântarea
mare care proclamã scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în
Împãrãtia Treimicã a dragostei. Aceastã
intrare se poate împlini numai prin împãrtãsirea
cu Fiul lui Dumnezeu întrupat care a biruit moartea prin cruce.
Ectenia Mare este o rugãciune atotcuprinzãtoare care îmbrãtiseazã
întreaga lume chemându-ne sã lãsãm toatã
grija personalã si sã ne identificãm cu rugãciunea
Bisericii, învãtând ierarhia crestinã a valorilor.
Antifoanele ne pregãtesc pentru intrarea în Împãrãtie
arãtându-ne starea în care trebuie sã ne apropiem
de Dumnezeu (antifonul I: "Binecuvinteazã suflete al meu pe
Domnul") mãrturisind credinta în Fiul lui Dumnezeu care
ne-a deschis calea spre Împãrãtie si ne dãruieste
puterea de a intra în ea (antifonul II: "Unule Nãscut").
Antifonul III, Fericirile, ne pune în fatã conditiile intrãrii
în Împãrãtie.
Intrarea Micã constând în purtarea Evangheliei, icoana
Cuvântului lui Dumnezeu, prin mijlocul credinciosilor si intrarea
prin usile împãrãtesti, care simbolizeazã usile
cerului, în altar, imagine a Împãrãtiei lui
Dumnezeu, aminteste întreaga lucrare a Fiului. Dumnezeu Cuvântul
S-a întrupat si a venit în lume "ca sã lumineze
pe tot omul care vine în lume" (In. 1,9) si a trecut prin mijlocul
oamenilor pentru a se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatãl
("Dacã M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatãl Meu L-ati
fi cunoscut" In. 14,7) si a-i conduce astfel, cu Sine, în Împãrãtie
.
Consumarea euharisticã a
Cuvântului
Cântarea trisaghionului, dupã cum
o aratã rugãciunea corespunzãtoare, uneste îngerii
si oamenii în slãvirea lui Dumnezeu descoperindu-ne sfintenia
lui Dumnezeu si pregãtindu-ne pentru primirea Cuvântului
Lui. Lecturile scripturistice plasate în contextul doxologic al
trisaghionului aratã "modul în care Cuvântul lui
Dumnezeu ajunge în bisericã venind nu pur si simplu din trecut,
ca o carte sau un canon fixat ci, mai ales, din realitatea eshatologicã
a Împãrãtiei" . Pãrintii Bisericii (Clement
Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gurã de Aur, Sfântul
Grigore Teologul) subliniazã cã, în Liturghie, Cuvântul
este consumat euharistic, ne împãrtãsim de Dumnezeu
prin cuvintele Sale. De aceea rugãciunea care precede Evanghelia
este o adevãratã epiclezã pentru ca Duhul Sfânt
sã facã prezent Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul
Bisericii Sale.
Locul firesc al predicii este în continuarea Evangheliei reprezentând
primirea Evangheliei în unitatea Bisericii peste care odihneste
Duhul Sfânt, o parte esentialã a Liturghiei Cuvântului.
Actualizarea Cinei celei de Tainã
Liturghia Euharisticã este o actualizare
a Cinei cele de Tainã si, implicit, a celor patru lucrãri
sãvârsite atunci de Hristos: "a luat" (pâinea),
"a multumit si a binecuvântat", "a frânt"
si "a dat" (ucenicilor). Acestor patru lucrãri le corespund
patru pãrti ale Liturghiei : Intrarea Mare, anaforaua, frângerea,
împãrtãsirea.
"A luat" - Intrarea mare este centrul
ritualurilor preanaforale care au ca scop pregãtirea materialã
a altarului si a darurilor si pregãtirea duhovniceascã a
slujitorilor si a credinciosilor pentru aducerea jertfei duhovnicesti
si împãrtãsire. Imnul heruvic scoate foarte bine în
evidentã acest lucru. El nu se referã strict la procesiune
asa cum în mod greºit a fost înþeles uneori prin
analogie cu Liturghia darurilor mai înainte sfintite. Heruvicul
este o introducere la întreaga actiune liturgicã de la anafora
la împãrtãsanie. Îi învatã pe credinciosi
cã ei, care vor cânta cântarea întreit sfântã
a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot
,
din timpul anaforalei) trebuie sã lase toatã grija lumeascã
(Sus sã avem inimile) ca sã-L primeascã (upodexomai)
pe Hristos în împãrtãsanie .
Sfântul Ignatie al Antiohiei aratã cã în Bisericã
trebuie sã fie unire în credintã si dragoste . De
aceea, înainte de înãltarea jertfei euharistice, aceastã
unitate se trãieste prin douã acte liturgice: sãrutarea
pãcii si rostirea Crezului. Credem cã asa cum, în
multe biserici, s-a revenit la practica rostirii în comun a Crezului,
ar fi de dorit o revenire si la practica sãrutãrii pãcii
si între credinciosi (bãrbati cu bãrbati si femei
cu femei) deoarece "sãrutarea aceasta uneste sufletele unele
cu altele si îndepãrteazã din suflete orice vrãjmãsie".
"A multumit si a binecuvântat"-
Anaforaua este o lungã rugãciune
de multumire adresatã lui Dumnezeu Tatãl prin care se aduce
jertfa euharisticã. În vechime protosul adunãrii euharistice
o rostea cu voce tare, în auzul credinciosilor care se asociau numai
la ecfonisul final prin rãspunsul "Amin". Termenul de
anafora înseamnã ridicare, înãltare, ofrandã,
jertfã.
Anaforaua îsi are izvorul în rugãciunea de multumire
si binecuvântare rostitã de Mântuitorul în seara
Cinei celei de Tainã. În Biserica primarã ierarhii
aveau dreptul sã improvizeze textul anaforalei dându-i o
redactare personalã, respectând însã o anumitã
schemã comunã tuturor liturghisitorilor în ceea ce
priveste ideile exprimate. Cu timpul s-au impus anumite anaforale redactate
de diferite personalitãti ale Bisericii. În Biserica Ortodoxã
s-au pãstrat în uz anaforalele Sfintilor Ioan Gurã
de Aur si Vasile cel Mare.
Având structura unei cuvântãri, a unei istorisiri publice
despre slava lui Dumnezeu si opera Lui, anaforaua este, mai ales în
cazul Sfântului Vasile cel Mare, o adevãratã sintezã
a teologiei ortodoxe exprimatã în formã doxologicã.
Ea are o structurã trinitarã, în cinstea Sfintei Treimi,
putând identifica în cadrul ei trei pãrti în
care se face referire specialã la lucrarea fiecãrei Persoane
treimice urmate de rugãciunea de mijlocire generalã a Bisericii.
Anaforaua liturgicã - rugãciunea
centralã a Sfintei Liturghii
În cursul anaforalei se aduce multumire
lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrãrii
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înaltã darurile
de pâine si vin si se invocã Duhul Sfânt spre sfintirea
acestora. Cuvântul se uneste astfel cu Taina, pâinea si vinul
se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul si
Sângele Domnului.
Anaforaua scoate în evidentã faptul cã actualizarea
lucrãrii mântuitoare a lui Hristos se face prin sãvârsirea
Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrãri se face
prin cuminecarea celor prezenti cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe):
"Pentru ca sã fie celor ce se vor împãrtãsi
spre trezirea sufletului, spre iertare pãcatelor, spre împãrtãsirea
cu Sfântul Tãu Duh, spre plinirea Împãrãtiei
cerurilor, spre îndrãznirea cea cãtre Tine iar nu
spre judecatã sau spre osândã"(anaforaua Sfântului
Ioan Gurã de Aur). Tot anaforaua ne descoperã si sensul
eclezial al împãrtãsaniei care depãseste abordarea
ei strict individualistã: "Iar pe noi pe toti care ne împãrtãsim
dintr-o pâine si dintr-un potir sã ne unesti unul cu altul
prin împãrtãsirea aceluiasi Duh Sfânt"(anaforaua
Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel cã participarea
la Liturghie se împlineste prin împãrtãsirea
cu Trupul si Sângele Domnului.
Rostirea cu voce tare a anaforalei în Biserica primarã era
expresia împreunei -slujiri a clerului si poporului în Sfânta
Liturghie. Sfântul Ioan Gurã de Aur aratã cã
"tot poporul binecredincios, laolaltã cu ceata preoteascã,
în picioare si cu mâinile ridicate aduc înfricosãtoarea
Jertfã" . La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi.
Credinciosii slujesc alãturi de cler si, pentru a sluji, este nevoie
ca ei sã audã si sã înteleagã rugãciunile
rostite de preot în numele lor.
Începând cu sec. V-VI s-a rãspândit tot mai mult
obiceiul citirii în tainã a anaforalei. Acest obicei nu s-a
impus datoritã unor motive care sã tinã de esenta
Liturghiei ci din dorinta de a câstiga timp printr-o rostire mai
grãbitã a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit
ca urmare a introducerii imnelor cântate de credinciosi . Nu existã
nici o reglementare a autoritãtii bisericesti care sã indice
citirea în tainã a anaforalei. Din contrã, Împãratul
Justinian prin Novella 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea
în tainã a anaforalei" . Dar mãsura sa nu a putut
opri rãspândirea acestui obicei. S-a ajuns astfel ca rânduiala
Liturghiei sã ia înfãtisarea "unui serviciu dublu:
de o parte unul cu caracter tainic sãvârsit în tãcere
de cãtre liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil
si executat de cãtre diacon si popor (stranã, cântãret,
cor) în vãzul si auzul tuturor. Faptul acesta a fãcut
ca poporul sã rãmânã din ce în ce mai
strãin si mai opac fatã de partea ce revine preotului adicã
tocmai de ceea ce este esenþial si fundamental în actiunea
Liturghiei"
În consecintã apar si explicãri ale Liturghiei care
absolutizeazã rolul clerului transformându-i pe credinciosi
în simpli spectatori. Dezvoltarea în paralel a iconostasului
si întelegerea gresitã a acestuia ca un zid despãrtitor
între cler si credinciosi care ascunde lucrarea clerului a fãcut
ca uneori sã se ajungã la identificarea caracterului tainic
al Liturghiei cu pãstrarea secretului în ce priveste ceea
ce preotii fac si rostesc. Dar aceastã întelegere vine în
contradictie flagrantã cu sensul profund al cultului crestin ortodox
de împreunã-slujire a clerului si credinciosilor.
Paralela fãcutã între iconostas si citirea în
tainã a rugãciunilor în sensul despãrtirii
si ascunderii de credinciosi este gresitã dovedind o neîntelegere
a sensului iconostasului. Iconostasul nu ascunde ci descoperã realitatea
vesnicã Împãrãtiei cerurilor, el nu desparte
ci uneste Biserica pãmânteascã cu cea cereascã
pentru cã iconostasul nu este un perete despãrtitor ci un
suport pentru icoane. Icoana învatã, descoperã si
uneste de aceea iconostasul oferã toate posibilitãtile unei
participãri depline si constiente în cel mai înalt
grad la Liturghie. "Deplinãtatea liturgicã constã
în prezenta iconostasului si în a face rugãciunile
euharistice accesibile poporului. Numai în acest chip cuvântul
si icoana îsi vor dobândi deplinãtatea întelesului
lor" .
Citirea în tainã a rugãciunilor Liturghiei a afectat
serios caracterul catehetic al Sfintei Liturghii. În lipsa unei
explicatii speciale Liturghia a devenit tot mai neînteleasã
de popor, unitatea dintre Liturghie si Euharistie nu a mai este perceputã.
"Credinciosii au ajuns sã nu mai priceapã rostul sacru,
al Sfintei Liturghii si sã participe tot mai rar la sãvârsirea
ei" .
Omul modern vrea sã înteleagã ceea ce face si de aceea,
în ultimul timp, tot mai multi teologi subliniazã importanta
revenirii la citirea cu voce tare a rugãciunilor Liturghiei si
în primul rând a anaforalei care are un rol esential în
pregãtirea pentru împãrtãsanie.
"A frânt"-
Dupã anaforaua liturgicã urmeazã ultimele ritualuri
pregãtitoare pentru cuminecare:
v
Rugãciunea "Tatãl nostru" în care credinciosii
îsi mãrturisesc unitatea frãteascã, cer iertarea
pãcatelor si "pâinea cea spre fiintã" adicã
însusi Trupul Domnului.
v
Exclamatia "Sfintele sfintilor!" atrage atentia la cele sfinte
adicã Trupul si Sângele Domnului sunt numai pentru sfinti.
v
Rãspunsul "Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos"
aratã cã numai El este sfânt si izvor al sfinteniei
dar" si noi suntem sfinti dar nu prin fire ci prin participare, prin
nevointã si rugãciune" .
v
Frângerea propriu-zisã a agnetului
"A dat"- Ultima
parte a Liturghiei, împãrtãsirea, este împlinirea
si ratiunea de a fi a întregii slujbe care este o înãltare
continuã spre acest moment suprem. Unirea cu Hristos înseamnã
a vedea "lumina cea adevãratã, a primi Duhul cel ceresc,
a afla credinta cea adevãratã", este "culmea vederii,
a luminii si a comuniunii cu Dumnezeu" .
Acum putem cu adevãrat sã iesim "cu pace" din
bisericã ducând pacea si darul lui Dumnezeu, primite la Liturghie,
acasã si pretutindeni unde ne gãsim.
Concluzii
Întreaga rânduialã a slujbei
ne descoperã faptul cã Liturghia este împlinirea pregãtirii
pentru Euharistie iar Euharistia este punctul culminant si ratiunea de
a fi a Liturghiei. Ca urmare câteva concluzii se impun:
v
Liturghia este o lucrare comunã a întregii Biserici, o împreunã
înaintare spre unirea cu Hristos. De aceea orice manifestare a evlaviei
individuale care face abstractie de slujbã (citirea unor rugãciuni,
îngenunchieri etc.) sunt total nepotrivite.
vÎmpãrtãsirea
credinciosilor în afara Liturghiei este o exceptie care nu se aplicã
decât în cazul bolnavilor. În restul cazurilor este
o îndepãrtare de la sensul autentic al slujbei.
v
Participarea la Liturghie se împlineste prin Împãrtãsire.
O Liturghie la care nu se cuminecã decât clericii îsi
atinge doar în micã mãsurã scopul. De aceea
idealul spre care trebuie sã tindem este ca cei care participã
la slujbã, având pregãtirea potrivitã, sã
se si împãrtãseascã.
Pr. Florin Botezan
Note bibliografice:§
Nicolae Cabasila, Tãlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad.,
studiu introductiv si note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste în Scrieri,
Bucuresti, 1989, p. 26 §
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloaie, Spiritualitate si comuniune în
Liturghia ortodoxã, Craiova, 1986, p. 81-106.
§
Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împãrãtie.
Elemente de trãire liturgicã a tainei unitãtii în
Biserica Ortodoxã, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Icã, Sibiu,
1996, p. 33 §
Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie, trad. de Aurel Brosteanu si
Pãrintele Galeriu, Bucuresti, 1992, p. 363.
§
Ioannis Zizioulas , Fiinta eclesialã, trad. Aurel Nae, Bucuresti,
1996, p.217, n. 70.
§
Paul Evdokimov, Rugãciunea în Biserica de Rãsãrit,
trad. de Carmen Bolocan, Iasi, 1996, p. 175
§
vezi Sfântul Gherman I, Arhiepiscopul Constantinopolului, Tâlcuirea
Sfintei Liturghii, prezentare traducere si note de Pr. Prof. Nic. Petrescu,
în MO, an XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 200 §
Sf. Ignatie Teoforul, Ep. Cãtre Magnezieni, I, 2, în. Scrierile
Pãrintilor Apostolici, Bucuresti, 1995, p 198
§
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogicã, 3, trad. de
Pr. D. Fecioru, în Catehezele, vol. II, Bucuresti, 1943, p. 567.
§
Sf. Ioan Gurã de Aur, Omilia III la Epistola cãtre Filipeni,
la Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 273.
§
Vezi Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 238.
§
Corpus juris civilis, ed. Eduard Osendrugen, part. III, Lipsca, 1875,
p. 628.
§
Pr. Prof. Ene Braniste, Participarea la Liturghie,ed. România Crestinã,
1999, p.27
§
Leonid Uspensky, Problema iconostasului, în MB, an XV (1965), p.
119.
§
Pr. D. Stãniloaie (interviu) în Ioanichie Bãlan, Convorbiri
duhovnicesti, vol. II, Roman, 1988, p. 15.
§
Vezi Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 282, Pr. Ene Braniste,
Participarea la Liturghie, ed. România Crestinã, 1999, p.53,
Pr. Prof. Dumitru Popescu, Cuvânt Înainte la ibidem p. 10,
Pr. Prof. Ioan Icã, Modurile prezentei personale alui Iisus Hristos
si ale comuniunii cu El în Sfânta Liturghie, în Persoanã
si comuniune, Sibiu, 1993, etc.
§
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogicã., 19, în
Cateheze II, p. 576..
§
Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia bisericeascã, , III,I, în
Opere Complete, trad., introducere si note de Pr. Dumitru Stãniloae,
Bucuresti 1996, nota 69, p. 124-.
Back
|