Prima pagină sau Biblioteca

Vasile Voiculescu vRadu Gyr

Radu Gyr

Cântec deplin

N-ai lăuda de n-ai ştii să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
Cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi
Cu fruntea jos, în pulberea amară,
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
E că mureai în lacrima de-aseară.

Metanie

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.

Ştiu că sunt lut

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din bălării, impărtăşanii.

Minunea mea se-ntamplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri...
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările in braţe,
prin câte-o baltă tot deretic
si gheara mea tot stă să-nhaţe
din orice taină câte-un petic.

Si dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, incalte
de-o schioapă-n aer tot cutează
peste coteţe să mă salte.

Vasile Voiculescu

Călătorie spre locul inimii

Tâlhar

Doborât de ananghii, la poalele Tale
Doamne, nu mai ştiu să mă rog, nătâng.
Mă strivesc munţi de angarale;
Ce ţi-aş putea cere? Parale?
Bat cu fruntea ţărâna şi plâng.
Zac, aşa despuiat, dosădit.
Dar cozile ochilor îmi fug viclene
Şi iscodesc pe sub gene
Dincolo de roata pământului zgârcit...
Ce de avuţii ai strâns, Părinte,
Acolo, sus, în ţărmurile sfinte!
Gânduri păgâne îmi dau ghes...
Nu mă mai rog... Doamne, ai înţeles:
Cum te-aş prăda! Cucernic tâlhar,
Aş sări hoţeşte pe o fereastră
În împărăteasca Ta bazilică albastră,
Să jăfuiesc dumnezeieascul altar.
Nu mă ispitesc necuprinsele Tale taine,
Putere, slavă, minune, har,
Nici ale îngerilor aurite vestminte,
Deşi n-am haine,
Nici înţelepciunea Ta, deşi n-am minte,
Ţi-aş lăsa raiul şi stelele neatinse,
Nu-mi trebuiesc nemurirea cu vieţi nestinse,
Nu jinduiesc nimic, la nimic alt nu m-aş bucura,
Nici jilţ de aur, nici potir de mărgăritar:
Din toată holda de splendoare,
Din visteria de frumuseţi şi odoare,
Cu inima mea cutezătoare,
Doamne, numai Dragostea Ta aş fura...

1951, iunie 2, Bucureşti

Prizonierul

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică...

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi...
- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
-Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea...

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier...
- "Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă" - Ah, gemui, pier...

O clipă, inima mi se făcuse Cer.

Duminică, 2 decembrie 1951, Bucureşti

Strig

Nu stiu să mă rog, că nici cuvântul
Şi nici cugetele nu-şi au rost.
Prin închipuire-mi bate vântul,
Mîinilor în darn cer adapost,
Aş psălmi, n-am ghiers şi nu ştiu cântul.

Fac ca pomul, iarna, în grădină
În pamânt genunchii mi-i înfig
Şi cu inima-nălţată spre lumină
Tac şi-aştept ca soarele să vină...
Iar în viscole, mă vaier şi Te strig.

(joi, 29 aprilie 1954, Bucuresti)

Nebiruita armă

În van luptam cu sabia mea slabă,
Mă răpunea duşmanul nempăcat,
Cînd Te-am chemat în ajutor şi-n grabă
Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.

Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii:
Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc
Mi-ai prins în mâna praştia iubirii
Ca în vrăjmas cu inima s-arunc.

Rugăciunea

Ceresc bumerang al sufletelor noastre,
Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu,
Tu, rugăciune, biruitoare mereu
Peste orice înfrângeri, orice dezastre

Străbaţi genuni, la Domnul te sui
Şi de-L atingi te întorci îndată
Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată
De toate bogăţiile milelor Lui.

(marţi, 25 mai 1954, Bucureşti)

Ştiinţa

Primeşte lacrima amarelor căinţi
Şi iartă-mă că Te-am vândut, Iisuse...
Nu ca Iscariotul pentru-arginţi,
Ci spre mândria proastei mele minţi,
Pentru-ngâmfarile ei: „cât de sus e”!

Căci Cerurile-Ţi cu minuni în ele
Din inima în cap cercai să-mi mut...
Dar, jos aici, în gândurile mele
Înaltele misterioase stele,
În pietre şi pământ s-au prefăcut.

Şi-n creieri port cenuşile lor grele.

(25 septembrie, 1954, Bucuresti)

Crucea-Jug

Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.

Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.

(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti )

Fratele

  Ca oarecând Iosif cel drept
Primindu-şi fraţii-n falnicu-i palat
Ştergea cu plâns mîrşavul lor păcat,
Îi dezmierda şi îi strîngea la piept,

Aşa-ntinzîndu-şi braţele în jos
Ne-aşteaptă-n praguri de eternitate
Dumnezeiescul nostru Frate
Iisus Christos.

(30 septembrie 1954, Bucureşti)

Amputatul

Ştiu un schilav, bătrân cerşetor, care,
Ciung din copilărie, când stau să-l ascult,
Chiar şi acum peste sumedenie de ani,
Se plânge că mereu îl doare

Braţul lipsa si mâna, pe care nu le mai are,
Ca un duh statornic acolo, al cărnii pierdute de mult.
Este în mine o durere tirană
A mea...şi nu pot s-o pipăi. E aici...şi totuşi parc-a plecat.
Stăruie, ca a schilodului în golul viu; arde, diafană:
Doamne, Tu mă dori ca o neadormită rană
Dintr-un tainic mădular de mult retezat.

(miercuri, 18 mai 1955, Bucuresti, în spital)

Prăpastia

Cei ce înca Te caută deznădăjduiti, zic
Că între Tine şi noi netrecute prăpastii străjuiesc.
Mulţi, întorşi din cale, te tăgăduiesc.
Câţi Te-au aflat zâmbesc şi nu spun nimic.

Doamne, unde încep abisurile acele?
Ce drum s-apuc, oricât de lung?
Nu cruţ nimic, numai s-ajung,
La marginea Ta, să m-arunc în ele.

Deodată, o spaimă mă ţine,
O bănuială strivitor de grea:
Prăpastiile Tale încep chiar din mine,
Dintru-nceput deschise în inima mea.

(vineri, 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

Cu Domnul la masă

Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia
Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec.
Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria:
M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec.

Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,
Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă:
Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,
Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!
(vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital)

Te aştept: intră

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o...şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr’ de rost, inimă răsfăţată.

Crdeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi...Te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

(duminica, 4 noiembrie 1956)

Integrala Operei poetice, Editura Anastasia, 1999

Back to top