Cuvântul
credintei
Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia
7. Iar fiecãruia
dintre noi, i s-a dat harul dupã mãsura darului lui Hristos.
8. Pentru aceea zice: "Suindu-Se la înãltime, a robit
robime si a dat daruri oamenilor".
9. Iar aceea cã "S-a suit" ce înseamnã decât
cã S-a pogorât în pãrtile cele mai de jos ale
pãmântului?
10. Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate
cerurile, ca pe toate sã le umple.
11. Si el a dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, pe altii evanghelisti,
pe altii pãstori si învãtãtori,
12. Spre desãvârsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea
trupului lui Hristos,
13. Pânã vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii
Fiului lui Dumnezeu, la starea bãrbatului desãvârsit,
la mãsura vârstei deplinãtãtii lui Hristos.
Evanghelia
- Matei 4
12. Si
Iisus, auzind cã Ioan a fost întemnitat, a plecat în
Galileea.
13. Si pãrãsind Nazaretul, a venit de a locuit în
Capernaum, lângã mare, în hotarele lui Zabulon si Neftali,
14. Ca sã se împlineascã ce s-a zis prin Isaia proorocul
care zice:
15. "Pãmântul lui Zabulon si pãmântul lui
Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
16. Poporul care stãtea în întuneric a vãzut
luminã mare si celor ce sedeau în latura si în umbra
mortii luminã le-a rãsãrit".
17. De atunci a început Iisus sã propovãduiascã
si sã spunã: Pocãiti-vã, cãci s-a apropiat
împãrãtia cerurilor.
Prea
Sfintitul Kallistos (Ware),
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din Marea Britanie
Pocãiti-vã
cã s-a apropiat Împãrãtia Cerurilor (Matei
3, 2; 4, 17). Acestea sunt cuvintele prin care si-au început propovãduirea
atât Sfântul Ioan Botezãtorul cât si Domnul nostru
Iisus Hristos. Pocãinta este chiar punctul de pornire al Evangheliei.
Fãrã pocãintã nu existã viatã
nouã, mântuire, intrare în Împãrãtia
Cerurilor.
Ce întelegem de fapt prin pocãintã? Cuvântul
ne sugereazã, în general, regretul de a fi pãcãtuit,
sentimentul de vinovãtie, senzatia de durere si dezgust pentru
rãnile pe care le-am fãcut semenilor si nouã însine.
Aceastã viziune nu este însã completã. Ca sã
ne apropiem de sensul profund al pocãintei este necesarã
o revenire la termenul grec: metanoia. Literal, înnoirea mintii:
adicã nu numai regretarea trecutului, ci transformarea totalã
a perspectivei, înnoirea manierei de a ne raporta la Dumnezeu, la
altii si la noi însine. Pocãinta nu este un acces de remuscãri
si autocompãtimiri, ci o convertire, o recentrare a întregii
noastre vieti pe Sfânta Treime. Pocãinta nu înseamnã
privirea în jos la imperfectiunile proprii, ci în sus, spre
iubirea lui Dumnezeu: nu în urmã cu repros, ci înainte
cu încredere. Sã privesti nu ceea ce n-ai reusit sã
fii, ci ceea ce poti deveni cu harul lui Hristos.
Privitã astfel, în sensul ei pozitiv, pocãinta nu
mai apare doar ca un act singular, ci ca o atitudine permanentã.
Deci, pocãinta este o iluminare, o trecere de la întuneric
la luminã. Pocãinþa înseamnã sã
recunosti cã Împãrãtia Cerurilor este în
noi, lucrãtoare în noi.
Pocãinta nu înseamnã numai plânsul pentru pãcatele
noastre, ci si “mângâierea” sau întãrirea
pe care o primim de la certitudinea iertãrii dumnezeiesti. A te
pocãi înseamnã, cu alte cuvinte, sã recunosti
cã existã bine si rãu, iubire si urã si sã
afirmi cã binele este mai puternic decât rãul, sã
crezi în biruinta finalã a iubirii. Se mântuieste cel
care acceptã minunea cã Dumnezeu are cu adevãrat
puterea de a-i ierta pãcatele.
Adevãrata naturã a pocãintei, pozitivã si
dãtãtoare de luminã, se manifestã în
mod vizibil în Bisericã mai ales prin trei expresii caracteristice:
1. liturgicã – în timpul Postului Mare, 2. sacramentalã
– în Taina Spovedaniei si 3. personalã – în
darul lacrimilor.
1
Liturgic – pocãinta este legatã în mod deosebit
de perioada anului în care se desfãsoarã Sfântul
si Marele Post.
2 Sacramental – cu o fortã deosebitã este trãitã
pocãinta în Taina Spovedaniei. Sensul acestei Taine este
foarte bine rezumat în scurta adresare fãcutã de duhovnic
penitentului: “Iatã fiule (fiicã), Hristos stã
nevãzut primind mãrturisirea ta cea cu umilintã.
Deci nu te rusina, nici te teme ca sã ascunzi de mine vreun pãcat,
ci fãrã sfialã spune toate câte ai fãcut,
ca sã iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. (…) Eu
sunt numai un martor (…) Iar de vei ascunde de mine ceva sã
stii cã toate pãcatele îndoite le vei avea; ia seama
dar, de vreme ce ai venit la doctor sã nu te întorci nevindecat.”
Taina Spovedaniei este mai ales o Tainã a vindecãrii. În
Spovedanie cãutãm mai mult decât o absolvire externã,
legalistã, cãutãm vindecarea rãnilor adânci
ale sufletului. Aducem în fata lui Hristos nu numai pãcatele
ci si realitatea pãcatului din noi, adicã acea coruptie
profundã a naturii noastre ce nu poate fi complet exprimatã
prin cuvinte, care pare a scãpa constiintei si vointei noastre.
Taina Pocãintei nu mai este doar experienta propriei slãbiciuni
si dezintegrãri, ci si a iubirii tãmãduitoare a lui
Dumnezeu.
Vindecarea dobânditã prin Taina Spovedaniei ia forma particularã
a unei reîmpãcãri. Este ceea ce ne aratã si
rugãciunea de dezlegare: “împacã si-l uneste
pe dânsul cu Sfânta Ta Bisericã”. Pãcatul,
asa cum învãtãm din pilda fiului risipitor, este un
exil, o înstrãinare, o excludere, sau, mai bine zis, o autoexcludere
din familie. Cum spune Alexei Homiakov: “Când unul dintre noi
cade, cade singur”. Pocãinta înseamnã întoarcere
acasã, revenirea din izolare în comunitate, reintegrarea
în familie.
3. Personalã – în darul lacrimilor. Darul lacrimilor
ocupã un loc important în traditia duhovniceascã a
Rãsãritului crestin. Pentru Sfântul Ioan Scãrarul
lacrimile sunt reînnoirea harului primit la Botez; Sfântul
Isaac Sirul considerã lacrimile o limitã crucialã
între starea “trupeascã” si cea “duhovniceascã”
(lacrimile aratã asezarea în trup a mintii noastre), o punte
de trecere de la timpul actual la veacul ce va sã fie, în
care putem intra prin pregustare încã din aceastã
viatã.
Existã mai multe feluri de lacrimi: lacrimi senzuale, lacrimi duhovnicesti
si lacrimi demoniace. Primele sunt în general legate de patimi,
fructele mâniei, înselãciunii, invidiei sau pur si
simplu ale unei surexcitãri nervoase. Cea de-a doua categorie,
asa cum ne aratã si numele, nu sunt rezultatul propriilor noastre
eforturi ci un dar al harului dumnezeiesc, al Duhului Sfânt. Sunt
deci strâns legate de rugãciunea noastrã. Dupã
Sfintii Pãrinti lacrimile duhovnicesti sunt de douã feluri.
La nivelul cel mai de jos sunt amare, sunt o formã de curãtire,
expresia cãintei, a mâhnirii de a fi pãcãtuit,
de a fi separat de Dumnezeu. La un nivel mai înalt, ele devin dulci,
o formã de iluminare, expresia bucuriei nãscute din iubirea
de Dumnezeu, pentru reprimirea fãrã nici un merit în
starea de “fiu”. Lacrimile care se nasc din pãrerea de
rãu pentru pãcate se transformã treptat în
lacrimi de recunostintã si bucurie. Iatã cum, iarãsi,
si în darul lacrimilor, regãsim dimensiunea pozitivã
a pocãintei.
Aceasta este experienta “marii inteligente” sau a “înnoirii
mintii” pe care o desemneazã cuvântul pocãintã.
Plinã în acelasi timp de durere si de bucurie, pocãinta
exprimã tensiunea creatoare care a impregnat totdeauna viata crestinã
aici pe pãmânt.
Hristos
a venit în lume si ne-a lãsat posibilitatea eliberãrii
de sub robia pãcatului prin Taina Botezului – care se sãvârseste
o singurã datã în viata unui om – si Taina Spovedaniei,
pe care un crestin poate sã o primeascã ori de câte
ori simte nevoia.
Pentru a-si atinge scopul, Taina Spovedaniei trebuie sã fie întotdeauna
bine pregãtitã. Pregãtirea pentru spovedanie constã
în cercetarea constiintei si identificarea pãcatelor sãvârsite
de la ultima spovedanie (unii duhovnici recomandã scrierea acestora
pe o bucatã de hârtie, spre a nu fi uitate) si, mai ales,
în multã rugãciune, în constientizarea pãcatului
si a bolii sufletesti spre dobândirea stãrii de pocãintã.
Asfel, sã ne apropiem de scaunul de spovedanie cu gândul
de a pune un nou început. De asemenea, este foarte important ca,
înainte de a merge la spovedanie, sã ne rugãm lui
Dumnezeu ca prin gura duhovnicului sã ne vorbeascã Dumnezeu.
Este recomandat ca fiecare crestin sã-si gãseascã
un duhovnic la care sã meargã regulat, cãci spovedindu-ne
la acelasi duhovnic acesta ajunge sã ne cunoascã si sã
stie cum sã ne îndrume pe calea mântuirii. Alegerea
duhovnicului trebuie sã se facã cu mare grijã.
În urma spovedaniei duhovnicul ne va da un canon, care nu reprezintã
o pedeapsã pentru pãcatele sãvârsite ci este
un medicament, cãci precum trupului nostru, când este bolnav,
îi dãm medicamente, tot asa si sufletul, fiind bolnav în
urma sãvârsirii pãcatelor, are nevoie de medicamentul
sãu, care este canonul.
Iesind de la spovedanie sã avem credinta cã Dumnezeu, prin
mâna duhovnicului, ne-a dãruit iertarea pãcatelor,
ne-a vindecat sufletul si ne-a împãcat cu Biserica.
În ceea ce priveste frecventa spovedaniei, este bine sã o
facem ori de câte ori ne simtim sufletul apãsat de pãcat,
dupã cum si la doctor apelãm ori de câte ori suntem
bolnavi. Totusi, sã nu lãsãm sã treacã
mai mult de o lunã fãrã sã ne spovedim.
Multi socotesc cã spovedania este strâns legatã de
împãrtãsanie. Dar acest lucru nu este adevãrat.
Pe de o parte, nu primim Trupul si Sângele Domnului în mod
automat dupã spovedanie ci, în cazul în care am sãvârsit
pãcate grele, duhovnicul ne poate opri un timp mai lung sau mai
scurt de la împãrtãsire. Pe de altã parte,
dacã ne strãduim sã ducem o viatã curatã,
autentic crestinã, nu sãvârsim pãcate grele
si ne spovedim cu regularitate, duhovnicul ne poate da dezlegare sã
ne împãrtãsim, cu pregãtirea cuvenitã,
la liturghiile la care participãm. Sã ne gândim la
clerici. Acestia se împãrtãsesc de mai multe ori pe
sãptãmânã. Se spovedesc ei de fiecare datã?
Bineînteles cã nu. Oare sunt oamenii de rând mai prejos,
în fata împãrtãsaniei, fatã de clerici?
Biserica, prin vocea Sfântului Ioan Gurã de Aur, rãspunde
categoric: Nu! Înaintea Sfintei Împãrtãsanii
preotii si credinciosii sunt egali. Si desigur cã ceea ce fac preotii
nu este gresit.
Un crestin trebuie sã ducã o astfel de viatã care
sã-i permitã sã se împãrtãseascã
la fiecare liturghie la care participã si, ca urmare, sã
se spovedeascã de câte ori pãcatul îl scoate
din aceastã stare.
Sergiu Covaci
"Dacã
nu ar fi pocãinta nu ar fi nici cei care se mântuiesc."
(Pateric)
Pocãinta e scara care ne urcã de acolo de unde am cãzut.
(Sfântul Efrem Sirul)
Nu existã pãcat de neiertat în afarã de pãcatul
nepocãit.
(Sfântul Isaac Sirul)
În ochii lui Dumnezeu nu acela care cade în pãcate
este urât, ci acela care nu înceteazã de a se pietrifica
în pãcate.
(Pateric)
Nu amâna niciodatã pocãinta pentru mâine, cãci
acel mâine nu are niciodatã sfârsit.
(Sfântul Ioan Gurã de Aur)
Pocãinta este fiica nãdejdii si tãgãduirea
deznãdejdii.
(Sfântul Ioan Scãrarul)
A întrebat un frate pe avva Pimen, zicând: Ce este pocãinta
pãcatului? Si i-a zis bãtrânul: A nu-l mai face de
aici înainte, cã pentru aceasta s-au numit fãrã
prihanã dreptii, cã au lãsat pãcatele si drepti
s-au fãcut.
(Pateric)
Pocãinta înseamnã sã stii cã existã
minciunã în inima ta.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)
Sinaxar
†
Sfântul Grigorie de Nyssa -10 ianuarie
Sfântul
Grigorie de Nyssa n-a fost nici un mare administrator al Bisericii si
un legislator al vietii monastice ca Sfântul Vasile cel Mare (†
1 ianuarie), nici un predicator prestigios si un poet ca Sfântul
Grigorie de Nazianz († 25 ianuarie). El a luat-o totusi
înaintea tuturor Pãrintilor si scriitorilor bisericesti din
secolul al IV-lea ca cel mai erudit teolog speculativ al timpului si ca
mistic si chiar “Pãrinte al misticii”. Cãci dacã
monahismul rãsãritean îsi datoreazã organizarea
Sfântului Vasile, orientarea duhovniceascã i-o datoreazã
Sfântului Grigorie, prin scrierile despre îndumnezeire (theosis)
si despre epectazã (gr. epektasis = întindere, urcus) –
învãtãturi esentiale ale misticii si asceticii ortodoxe,
potrivit cãrora sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-o
continuã si fãrã oprire miscare ascendentã
pe scara virtutilor cãtre treptele superioare ale plenitudinii
harului si pânã la îndumnezeire. Acest urcus(anábasis)
este elanul cãtre Dumnezeu pe care erosul dumnezeiesc îl
imprimã ca un element dinamic în fiinta omului. El presupune
o continuã eliberare de patimi (katharsis), o crestere spiritualã
spre “mãsura vârstei deplinãtãtii lui
Hristos” (Ef. 4, 13). Simbolul epectazei este Moise, care “nu
se opreste deloc din urcusul sãu, nici nu-si fixeazã limite
la miscarea sa cãtre înãltimi, ci, odatã ce
a pus piciorul pe scarã, el nu înceteazã de a urca
pe treptele acesteia si continuã mereu sã se ridice, deoarece
orice treaptã pe care o urcã dã întotdeauna,
înaintând, spre una superioarã” (Grigorie de Nyssa
– Viata lui Moise. Tratat de desãvârsire în virtute,
Theorie II, 227).
În anul 371, la vârsta de 35 de ani, Grigorie este ales episcop
de Nyssa, un târgusor din pustia Cappadociei ce depindea de scaunul
mitropolitan de Cezareea, unde era arhiepiscop fratele sãu Vasile.
Nepriceput în politica si administratia bisericeascã –
ca orice mistic autentic! –, sfântul devine repede victima
masinatiunilor ereticilor arieni din pãrtile locului. Acestia,
profitând de naivitatea si nevinovãtia lui, îi încurcã
gestiunea financiarã a episcopiei, apoi îi însceneazã
un proces de deturnare de fonduri si obtin depunerea lui din scaunul episcopal
în anul 376. Dar doi ani mai târziu, în 378, la moartea
împãratului arian Valens, dreptatea este restabilitã
si Sfântul Grigorie se reîntoarce la Nyssa, unde poporul îi
face o primire triumfalã.
Totusi, acesti ani zbuciumati si mai apoi moartea Sfântului Vasile
(† 379) au avut darul sã-i schimbe viziunea asupra lumii si
sã facã din el un luptãtor fervent pentru ideile
reformatoare ale fratelui sãu, al cãrui mostenitor spiritual
si continuator s-a fãcut. Astfel, Sinodul II Ecumenic (Constantinopol,
381) îl recomandã ca “stâlp al ortodoxiei”
si împãratul Teodosie (379-395) îl impune ca normã
de credintã adevãratã pentru toatã lumea crestinã.
Pr. Iulian Nistea