Back

Apostolul - II Timotei 3

10. Tu însã mi-ai urmat în învãtãturã, în purtare, în nãzuintã, în credintã, în îndelungã rãbdare, în dragoste, în stãruintã,
11. În prigonirile si suferintele care mi s-au fãcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am rãbdat! si din toate m-a izbãvit Domnul.
12. Si toti care voiesc sã trãiascã cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniti.
13. Iar oamenii rãi si amãgitori vor merge spre tot mai rãu, rãtãcind pe altii si rãtãciti fiind ei însisi.
14. Tu însã rãmâi în cele ce ai învãtat si de care esti încredintat, deoarece stii de la cine le-ai învãtat,
15. Si fiindcã de mic copil cunosti Sfintele Scripturi, care pot sã te întelepteascã spre mântuire, prin credinta cea întru Hristos Iisus.

Evanghelia - Luca 18

10. Doi oameni s-au suit la templu, ca sã se roage: unul fariseu si celãlalt vames.
11. Fariseul, stând, asa se ruga în sine: Dumnezeule, Îti multumesc cã nu sunt ca ceilalti oameni, rãpitori, nedreptti, adulteri, sau ca si acest vames.
12. Postesc de douã ori pe sãptãmânã, dau zeciuialã din toate câte câstig.
13. Iar vamesul, departe stând, nu voia nici ochii sã-si ridice cãtre cer, ci-si bãtea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, pãcãtosului.
14. Zic vouã cã acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcã oricine se înaltã pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va înãlta.

Back to Top

Smerenia nesãnãtoasã si psihiatrul

Într-o zi pãrintele mi-a spus: “Crestinul trebuie sã evite religiozitatea bolnãvicioasã; adicã atât sentimentul superioritãtii pentru virtutea sa, cât si sentimentul inferioritãtii pentru pãcãtãsenia sa. Una este complexul (Nota tr.: de superioritate sau inferioritate) si alta smerenia; una este melancolia si alta pocãinta. Odatã m-a vizitat un psihiatru, om de lume, si l-a acuzat pe Hristos cã, dupã pãrerea sa, creea sentimente de vinovãtie si melancolie. I-am rãspuns: “Accept cã unii crestini, din greseala lor sau a altora, sunt prinsi ca într-o capcanã în boala sentimentelor de vinovãtie, însã tu trebuie sã fi de acord cã mirenii sunt prinsi în capcana unei boli si mai rele, aceea a mândriei. Cât despre vinovãtiile religioase, lângã Hristos, ele dispar, prin pocãintã si spovedanie, însã mândria mirenilor, care trãiesc departe de Hristos, nu dispare”.
Cu ajutorul acestor convingeri ale Pãrintelui, mi s-au deslusit anumite nelãmuriri ce aveam, legate de probleme psihologice ale vietii crestine. Întelegeam cã pãrintele voia sã evite mândria, travestitã în vesmântul îndreptãrii de sine, a fariseismului “crestinesc” al virtutii, sau într-o condamnare de sine a constiintei “crestinesti” rusinatã a pãcatului. Vedeam cã semetia celor ce se simteau “curati” si sfiala celor ce se simteau “vinovati” nu diferã în esentã, cã sunt cele douã fete ale aceleiasi monede, adicã ale mândriei. Fiindcã adevãratul credincios crestin se elibereazã de vinovãtie prin spovedanie si prin iertarea pãcatelor si se bucurã în aceastã libertate pe care i-a dãruit-o Hristos; si, cunoscând cã este un dar de la Dumnezeu, este recunoscãtor si ne se trufeste. Este curat prin sângele lui Hristos si nu prin izbânda sa personalã; astfel se bucurã, multumeste, nu se mândreste, ba chiar îi vede pe toti ceilalti ca fiind potential buni, prin sângele lui Hristos.
Pãrintele ne aratã drumul care limita rãul (pãcatul) si foarte rãul (mândria virtutii) si conducea la binele cel mai înalt, adicã la smerenia virtutii. De acea încerca sã protejeze curãtia smereniei de primejdiile mãsluirii ei. Îmi vorbea: “Sã fim smeriti, însã sã nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcanã a diavolului, care aduce cu sine deznãdejdea si delãsarea, în vreme ce adevãrata smerenie aduce cu sine nãdejdea si lucrarea poruncilor lui Hristos”. Pãrintele, prin învãtãtura sa, dar mai ales prin viata pe care o ducea, îsi pãstorea oile si le ducea spre pajisti de iubire si smerenie. El însusi trãia smerenia, crezând despre sine cã nu este nimic, în vreme ce – asa cum spunea – Dumnezeu este Totul, si cã, ceea ce vedeam noi cã are el (Pãrintele), nu era al sãu, ci dar de la Dumnezeu.

Falsa smerenie

Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul.
Ispita de a te lãsa osândit de muncile vesnice si de a merge în iad din atâta dragoste pentru Hristos încât sã tânjesti a sãvârsi jertfa care constã în a te lipsi de El, ispita aceasta logicã a descris-o Papini într-una dintre nuvelele lui.
Târcoale le-a dat ea si jansenistilor, care zice-se cã le recomandau monarhilor de la Port-Royal sã nu se împãrtãseascã vreme îndelungatã pentru a suferi subtil si aprig stând departe de Hristos.
Dar ispita falsei smerenii - a ne abþine de la fapte bune si bucurii legitime - este la urma urmei tot una cu pãcatul lui Iuda. Si Iuda s-a resemnat, afundându-se în rãu.
Din smerenie sã credem, sã ne resemnãm a fi miseii ce suntem.
Explicatia rationamentului care pornind de la modestie si umilintã ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremã a logicei.
Desigur, rationamentul eroului papinian: îl iubim pe Hristos - Hristos ne cere sã ne jertfim pentru El - care jertfã este mai mare decât a renunta pe veci la El? - sã comitem, asadar, care sã ne deschidã cu sigurantã portile iadului, este cât se poate de logic. Atât doar cã nu este decât logic, prin urmare dement.
Ca însusire principalã a omului, cãlugãrii ortodocsi nu socotesc nici bunãtatea nici inteligenta, nici dragostea, credinta, rãbdarea, evlavia ori sfintenia, ci dreapta socotintã, care este o virtute foarte complexã si greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulã tot atât de vasta ca polimerii de bazã.) În dreapta socotintã intrã precis, tainic drãmuite, si bunul simt si întelepciune si cumintenia si vointa adãugite celor de mai sus. Nici una din virtuti nu e absolutã - nici chiar adevãrul -, dar iscusita cumpãnire a multora ne poate ajuta sã ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de usor) ci si de savante boroboate si sofisticate erori.
Erezia falsei smerenii calcã peste îndemnul de a cucerii cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambitia, depãsirea. Ni se cere, adicã, dragostea concretã, care este tot una cu a dori prezenta mirelui, vointa de a fi alãturi de El. Partea Mariei, partea cea bunã. Noi nici nu trebuie sã urmãrim sã fim undeva anume - rai, Tabor, Golgota, Cana - ci numai sã fim alãturi de Hristos care este, El, adevãrul, calea, viata.
Erezia falsei smerenii se opune si textului fundamental din Apocalipsã 3,20 unde Mântuitorul fãgãduieste celui ce ascultã de poruncile Lui cã va veni la el si va cina cu el. Hristos vrea sã fie împreunã cu noi, ne cere rãstignirea trupului ca sã putem fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepãrta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demnitãtii silogistice.
În tot acest desert (ori labirint?) numai dreapta socotintã ne poate ajuta, pentru cã e simplã.

Back to Top

Dictionar liturgic

Triodul

În calendarul crestin-ortodox gãsim pentru ziua de astãzi – 20 februarie – mentiunea: “începutul Triodului”. Dar, ce este Triodul? Etimologic, cuvântul provine din grecescul triodion, care se traduce prin “trei ode”. Practic, în viata liturgicã, Triodul are douã sensuri:
a) Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numitã si perioada prepascalã, Triodul precede perioada Penticostarului (opt sãptãmâni de la Pasti) si urmeazã perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (astãzi) si pânã în Sâmbãta Mare (înainte de Pasti), în total 10 sãptãmâni care ne pregãtesc si ne provoacã la o sincerã cercetare de sine si la un serios demers al întregii noastre fiinte pentru întâlnirea si vietuirea cu si în Hristos cel rãstignit si înviat.
b) Triodul este si cartea de cult care cuprinde cântãrile, citirile si regulile tipiconale din perioada liturgicã a Triodului [punctul a)]. Denumirea cãrtii provine de la numãrul odelor (cântãrilor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în Octoih (carte) si Minei (carte ce cuprinde slujbele sfintilor dintr-o lunã) în Triod acestea nu sunt formate din nouã ode ci de regulã numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost fãcutã de Sfântul Teodor Studitul († 826) si de fratele acestuia, Iosif († 830).

Pr. Sabin Vodã

Back to Top

Casa crestinului - Candela

În coltisorul de rugãciune trebuie sã avem neapãrat o candelã. Se va folosi candela cu ulei si fitil. Nu este potrivit sã se foloseascã beculete, pentru cã adevãrata candelã, ca si lumânarea, trebuie sã foloseascã spre ardere ulei curat sau cearã curatã. Beculetul este de frumusete. Candela nu este pentru frumusete, ci pentru lucrare. Candela este lumina de veghe, de priveghere, pe care ar trebui sã o tinem tot timpul aprinsã în casã. Vã amintiti pilda fecioarelor din Evanghelie, care asteptau pe Mântuitorul cu candelele aprinse. Cele care nu au avut suficient undelemn pentru a arde continuu candelele au pierdut venirea Mântuitorului. Arderea continuã a candelei este rãspunsul crestinului la îndemnul Mântuitorului: “Privegheati cã nu stiti ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 13). Cum spuneam, crestinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori vine în fata lui Dumnezeu, ori de câte ori, în vreun fel anume, merge sã se întâlneascã cu Dumnezeu. Candela aprinsã este semn al nãdejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu ca El sã fie ocrotitor al casei noastre. Cine nu poate pãstra candela mereu aprinsã, este bine sã o aprindã seara, sau ori de câte ori se roagã. De asemenea ardem candela în zilele de sãrbãtoare, începând cu seara din ajunul zilei respective.
Bãtrânii, mai ales, tin candelele aprinse pentru ca nu cumva sã le vinã ceasul sfârsitului pe neasteptate si sã moarã fãrã luminã, sã meargã la Hristos fãrã luminã. Lumina este semn al alegerii noastre pentru Dumnezeu, si pentru Împãrãtia luminii. Alegem lumina, pentru cã lumina este semnul cã vrem sã ajungem la Dumnezeu.
Existã candele la magazinele de obiecte bisericesti, la biserici si la mãnãstiri. O candelã este compusã dintr-un suport, de obicei metalic, în care se aseazã un pahar special de candelã si o plutã specialã sau un alt suport, cu fitil de suport sau vatã. La caz de nevoie, se poate improviza o candelã foarte usor într-un pahar sau orice alt vas mic. Este bine totusi, sã ne îngrijim de o candelã frumoasã, care sã fie si podoabã de pret în casa noastrã. Se mai obisnuieste o candelã în bucãtãrie, acolo unde gospodina îsi petrece foarte mult timp si chiar familia întreagã. Este foarte frumoasã si dragã aceastã însotire a luminii candelei în jurul nostru. Ea ne pãstreazã sau ne duce gândul la Dumnezeu si ne aduce aminte de rugãciune.

Back to Top

Din cuvintele Pãrintilor

Zis-a avva Antonie: “Am vãzut toate cursele vrãjmasului întinse pe pãmânt si suspinând am zis: «Oare cine poate sã le treacã pe acestea?». Si am auzit glas zicându-mi: «Smerenia!»”. (Antonie 9)

A zis avva Ioan: “Cine a vândut pe Iosif?” Si a rãspuns un frate, zicând: “Fratii lui”. I-a zis lui bãtrânul: “Nu, ci smerenia lui l-a vândut. Cã putea sã zicã, cã frate al lor este si sã rãspundã împotrivã; ci tãcând, pentru smerenie, s-a vândut pe sine si smerenia l- a pus ocârmuitor peste Egipt”.
(Ioan Colov 20)

Zis-a avva loan: “Poarta cerului este smerenia. Si pãrintii nostri, prin multe ocãri bucurându-se au intrat în cetatea lui Dumnezeu”. (Ioan Colov 40)

Un frate l-a întrebat pe avva Tithoe, zicând: “Care este calea care duce la smerenie?” Zis-a bãtrânul: “Calea smereniei aceasta este: înfrânarea si rugãciunea si a te avea pe tine dedesubtul a toatã zidirea”. (Tithoe 7)

Trecând odatã de la luncã la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic, si iatã l-a întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secerea si vrând sã-l loveascã n-a putut. Si i-a zis lui: “Multã silã am de la tine, Macarie, cãci nu pot asupra ta. Iatã orice faci si eu fac. Tu postesti, dar eu nicidecum nu mãnânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mã biruiesti”. I-a zis lui avva Macarie: “Care este?” Iar el zis: “Smerenia ta si pentru aceasta nu pot asupra ta”. (Macarie 11)

Back to Top

Sinaxar - 18 februarie, Sf. Leon cel Mare,
Episcopul Romei

În timpul în care Biserica Occidentalã era în comuniune cu Biserica indivizibilã, Papa Romei, în acelasi timp episcop al capitalei imperiului si patriarh al Apusului, bucurându-se de prestigiu în comunitatea ecleziasticã, era considerat de toti crestinii apãrãtorul prin excelenþã al traditiei apostolice, servind ca arbitru în materie de dogmã. Ocupând scaunul Romei într-o epocã criticã a istoriei, epocã ce trãia prãbusirea imperiului roman, (iar Biserica era amenintatã din toate pãrtile de eretici), Sf. Leon a stiut sã proclame doctrina Adevãrului luând totul în grija sa pentru a pãstra unitatea Sfintei Biserici, fapt pentru care este venerat, atât în Occident cât si în Orient, sub apelativul Leon cel Mare.
Intrat de tânãr în rândul clerului primind diverse demnitãti, fapt care-i permite sã ia parte la toate problemele ecleziastice si la controversele dogmatice ale timpului.
Dupã moartea Papei Celestin a fost în unanimitate ales sã-i succeadã (440). Îmbinând în mod admirabil rigoarea si compasiunea, dotat cu o foarte finã perspicacitate, dejoacã masinatiile eretice manitreiste, dã preotilor exemplul "bunului pãstor" prin viata sa crestineascã, prin grija pe care o avea în organizarea serviciului religios si prin predici de o sobrã elocventã.
În afara operei pastorale, mai ales în domeniul dogmaticii Sf. Leon a meritat elogiul bisericii. A luat atitudine împotriva falsului sinod de la Efes, trimitând Sf. Flavian o scrisoare prin care restabileste adevãrata credintã în ceea ce priveste persoana Mântuitorului:
"Atitudinea celor douã naturi (divinã si umanã) rãmân întregi, dar reunite într-o singurã Persoanã mãretul legat de umilintã, puterea de slãbiciune, nemurirea de moarte… Aceeasi Persoanã este deci în acelasi timp Dumnezeu adevãrat si om adevãrat…"
Aceastã scrisoare a fost scrisã de Sf. Leon inspirat de Duhul Sfânt, dupã numeroase zile petrecute în post si rugãciune, iar dupã ce a scris-o Sfântul a asezat-o pe piatra de mormânt a Sf. Ap. Petru pentru a o corecta de greselile ce ar fi putut sã se strecoare din slãbiciune omeneascã. Dupã 40 de zile Sf. Apostol i se aratã lui Leon când acesta se ruga spunându-i: "am citit si am corectat". Scrisoarea a fost trimisã la Sinodul din Efes unde a fost respinsã de eretici. În 451, la Sinodul ecumenic din Calcedonia a fost cititã însã cu mult respect, iar piosul împãrat Marcian si Sf. Pulheria au exclamat cu o singurã vece: "Este credinta Apostolilor, este credinta Pãrintilor. Petru a vorbit prin gura lui Leon!"
Toatã viata sa a consacrat-o operei pastorale, corectând abuzurile care se strecuraserã în practica ecleziasticã si sustinând cu fermitate credinta de la Calcedonia, amenintatã de monofiziti, în special de biserica din Alexandria.
La sfârsit, în 461, si-a încredintat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, dupã o pãstorire de 21 de ani.

Back to Top

Copyright © 2002, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.