Back

Apostolul - II Corinteni 6, 7

16. Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli? Cãci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis cã: "Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu".
17. De aceea: "Iesiti din mijlocul lor si vã osebiti, zice Domnul, si de ce este necurat sã nu vã atingeti si Eu vã voi primi pe voi.
18. Si voi fi vouã tatã, si veti fi Mie fii si fiice", zice Domnul Atottiitorul
1 Având deci aceste fãgãduinte, iubitilor, sã ne curãtim pe noi de toatã întinarea trupului si a duhului, desãvârsind sfintenia în frica lui Dumnezeu.

Evanghelia - Matei 25

21. Si iesind de acolo, a plecat Iisus în pãrtile Tirului si ale Sidonului.
22. Si iatã o femeie cananeiancã, din acele tinuturi, iesind striga, zicând: Miluieste-mã, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rãu chinuitã de demon.
23. El însã nu i-a rãspuns nici un cuvânt; si apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeste-o, cã strigã în urma noastrã.
24. Iar El, rãspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât cãtre oile cele pierdute ale casei lui Israel.
25. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajutã-mã.
26. El însã, rãspunzând, i-a zis: Nu este bine sã iei pâinea copiilor si s-o arunci câinilor.
27. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar si câinii mãnâncã din fãrâmiturile care cad de la masa stãpânilor lor.
28. Atunci, rãspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupã cum voiesti. Si s-a tãmãduit fiica ei în ceasul acela.

Back to Top

Rugãciunea stãruitoare

De multe ori, ajunsi în situatii dificile, ne îndreptãm gândul, în rugãciune, spre Dumnezeu si ne întrebãm de ce nu suntem ascultati. Rãspunsul este acela cã nu ne rugãm cum trebuie. Mântuitorul Iisus Hristos ne învatã, în Evanghelia de astãzi, sã ne rugãm, punându-ne în fatã exemplul unei femei cananeience.
Apartinând unui neam pãgân, dispretuit de evrei, aceastã femeie nu ezitã sã-L mãrturiseascã pe Iisus ca fiind Hristosul, Fiul lui David, si sã-i cearã ca fiica ei sã fie izbãvitã de sub stãpânirea diavolului. Rugãciunea ei continuã chiar dacã la început nu primeste nici un rãspuns iar, apoi, Mântuitorul, exprimând opinia curentã a evreilor, îi spune cã a venit numai pentru neamul lui Israel. Mai mult, femeia dã dovadã de o adâncã smerenie asumându-si postura de câine în fata lui Dumnezeu.
Rugãciunea stãruitoare si smeritã a femeii cananeience smulge admiratia lui Dumnezeu: “O, femeie, mare este credinta ta!” si îi aduce împlinirea cererii: “Fie tie dupã cum voiesti!”. Aceastã afirmatie finalã a Mântuitorului dã sens întregului episod arãtând cã, de fapt, femeia fusese pusã la încercare pentru a-si arãta credinta si smerenia si pentru a da o lectie apostolilor si nouã tuturor.
Învãtãm asadar cã trebuie sã stãruim în rugãciune cu credintã si smerenie. Lipsa unui rãspuns imediat al Domnului poate fi o încercare a credintei iar renuntarea la rugãciune o dovadã a putinei noastre credinte.
Având în fatã exemplul femeii cananeience sã îndrãznim în rugãciune cu atât mai mult cu cât pe noi Dumnezeu ne numeste “fii si fiice”(II Cor. 6, 18). Dar pentru aceasta sã nu uitãm cã trebuie “sã ne curãtim pe noi de toatã întinarea trupului si a duhului desãvârsind sfintenia în frica lui Dumnezeu”( II Cor. 7, 1).
Pr. Florin Botezan

Back to Top

Despre Rugãciune

Arhimandritul Teofil Pãrãian de la Mãnãstirea Sâmbãta de Sus

Ce este rugãciunea si de ce este necesarã în viata noastrã?
Rugãciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. Este o realitate care ne pune în legãturã cu Dumnezeu. Pãrintii cei duhovnicesti în general nu au fãcut teorie despre rugãciune ci au dat învãtãturi practice. Au dat si unele definitii, dar în contextul preocupãrilor lor în legãturã cu rugãciunea asa cã gãsim putine definitii ale rugãciunii. În “Scara”, Sfântul Ioan Scãraru priveste rugãciunea din mai multe puncte de vedere. Mai întâi spune cã rugãciunea, prin lucrarea ei, este “întãrirea lumii”, dupã aceea spune cã rugãciunea este “secure împotriva deznãdejdii”, “punte peste ispite”, “oglinda sufletului”, “cunoasterea asezãrii sufletesti”. Privind rugãciunea în raport cu cel care se roagã spune cã rugãciunea este “judecãtorie si judecatã si scaunul judecãtorului înainte de judecata viitoare” ceea ce înseamnã cã rugãciunea este un mijloc de cercetare de sine.
În fond rugãciunea este un mijloc de a sta în fata lui Dumnezeu sau în fata celor cãtre care le este adresatã rugãciunea: în fata Maicii Domnului, în fata sfintilor lui Dumnezeu, cu care vorbim în mod real când ne unim gândurile si simtirile noastre cu textele liturgice de rugãciune. Astfel rugãciunea este o formulare, un formular de vorbire a mintii cu Dumnezeu si, de fapt, nu este vorbirea însãsi: când recitãm rugãciuni nu ne rugãm; ne rugãm atunci când ceea ce spunem simtim, când ceea ce spunem ne impropriem, asa cum spune Sfântul Filimon în Filocalie cã el atât de mult simtea puterea Psalmilor pe care îi rostea si prin care se ruga, încât, zice el, Psalmii sunt ca si când el însusi i-a fãcut. Când se ajunge la aceastã impropriere, atunci ne rugãm cu adevãrat.
De aici se întelege cã în rugãciune se înainteazã ? Care ar fi treptele rugãciunii ?
Rugãciunea fiind oglinda sufletului, cel ce se roagã se roagã întotdeauna cu capacitatea lui de a se ruga, se roagã întotdeauna cu starea sufleteascã pe care o are, rugãciunea fiind la mãsura fiecãruia dintre cei ce se roagã. Privind rugãciunea din acest punct de vedere, Sfântul Ioan, cel ce a scris “Scara”, afirmã cã este rugãciune întinatã, rugãciune furatã, rugãciune pierdutã si rugãciune curatã. Rugãciune întinatã are cel cu întinãciune în suflet. Rugãciune furatã are cel ce îsi uitã de rugãciune, cel care nu se identificã cu cuvintele rugãciunii si e împrãstiat la rugãciune. Rugãciunea pierdutã este rugãciunea la care nu se adaugã si faptele cele bune care trebuie fãcute în sprijinul rugãciunii. Rugãciunea curatã este rugãciunea celor curati cu inima care îl vor vedea pe Dumnezeu si care, vãzându-L pe Dumnezeu, nu se pot clinti de la legãtura cu Dumnezeu. În cuprinsul rugãciunii ei au numai gânduri curate, sustinute de textele liturgice, pe care le-ar putea arãta oriunde si oricând si pe care le binecuvânteazã Dumnezeu.
Putem vorbi în acelasi timp si de o înaintare în rugãciune plecând de la rugãciunea trupeascã sau verbalã spre contemplatie?
- Da, rugãciunea poate fi rugãciunea gurii, rugãciunea mintii si rugãciunea inimii, fiecare se roagã la mãsurile lui.
Cei mai multi credinciosi, mai ales la începuturile vietii spirituale constiente, se roagã cu rugãciunea gurii, spun rugãciuni. Noi ne-am trezit în lumea aceasta nu rugându-ne, ci spunând rugãciunile pe care le-am învãtat de la pãrintii nostri, de la bunicii nostri, si le-am spus si când nu le cunosteam întelesul. Dupã ce ajunge omul la maturitate si are în vedere conþinutul rugãciunilor tot mai mult, oate sã se roage, deci sã nu mai spunã formule de rugãciune fãrã continut din punct de vedere al raportãrii la Dumnezeu, doar simple recitãri. Cine este în sfera recitãrilor nu se roagã ci doar spune rugãciuni, iar cel care vorbeste cu Dumnezeu prin cuvintele rugãciunii, acela se roagã.
Intâi este rugãciunea cu cuvântul, rugãciunea gurii. Apoi vine rugãciunea mintii când cele ce le rostim cu gura le întelegem si cu mintea. Rugãciunea mintii, fiind mai înaintatã decât rugãciunea gurii, rãmâne la nivelul gândului prin cuvinte. Chiar dacã nu spunem cuvinte cu gura, spunem cuvinte cu gândul, tot cuvintele pe care le-am putea spune si cu cuvântul vorbit.
Rugãciunea inimii este o rugãciune deplinã, rugãciunea simtirii, rugãciunea în care nu se roagã numai gura, nu se roagã numai mintea ci se roagã si inima, adicã omul întreg se roagã, la idei adãugând si simtirea. Aceasta este de fapt rugãciunea inimii când inima se roagã împreunã cu mintea. Rugãciunea inimii este o îndreptare a sufletului cãtre Dumnezeu, o rugãciune fãrã cuvinte, dar la aceastã rugãciune ajung putini.
Rugãciunea cea mai frecventã, care nu totdeauna este o rugãciune ci o recitare de rugãciune, este a gurii. La rugãciunea mintii ajung mai puþini, iar la rugãciunea totalã, deci la rugãciunea inimii, ajung si mai putini. Dorinta noastrã si rostul nostru de rugãtor este acela sã ajungem la rugãciunea contemplativã care este de fapt mai mult lucrarea lui Dumnezeu cãtre om decât strãdania omului cãtre Dumnezeu.
A consemnat Pr. Sabin Vodã

Back to Top

Dictionar liturgic

Biserica - locas de rugãciune

În orase si la sate bisericile sunt punctele de referintã în jurul cãrora se încheagã nu numai comunitãtile parohiale ci si întreaga viatã socialã si politicã (polis = cetate). Numitã si “casa lui Dumnezeu” în care “toatã suflarea sã laude pe Domnul”, biserica este imaginea sensibilã a Bisericii ceresti, este cerul pe pãmânt, este, în mic, un cosmos organizat liturgic cu o arhitecturã specificã, cu orânduialã precisã a picturii si cu o împãrtire deja traditionalã: altar, naos, pronaos la care se poate adãuga si pridvorul (sau tinda).
Fiind locul prezentei lui Dumnezeu, biserica este întotdeauna ctitoritã pe moastele unui sfânt si este locul, prin excelentã, unde se sãvârsesc Sfintele Taine ale Bisericii si unde noi ne putem împãrtãsi cu Trupul si Sângele Mântuitorului real dar si duhovniceste din tot ceea ce cuprinde ea (locaºul) si textele sfintelor slujbe.
Întotdeauna biserica este orientatã cu altarul spre rãsãrit si poate avea fie formã de cruce (stil bizantin) fie de navã (cum este si bisericuta noastrã – stil maramuresan)
Altarul este partea cea mai de rãsãrit si este rezervat slujitorilor (episcopi, preoti, diaconi) având în mijloc Sfânta Masã, în stânga Proscomidiarul, iar în dreapta diaconiconul unde se pãsrezã vesmintele, vasele si obiectele liturgice.
Naosul formeazã partea centralã a bisericii si este despãrtit de altar prin catapeteasmã (iconostas).
Pronaosul este despãrtit de naos printr-un zid sau prin niste stâlpi. Aici stãteau în vechime catehumenii si penitentii, iar pânã nu demult femeile.
Pr. Sabin Vodã

Icoana din casã

Icoana nu poate lipsi din casa crestinului. Prezenta icoanei aratã cã acea casã este încrestinatã, cã familia care locuieste acolo este crestinã. Icoana din casã este o mãrturie a credintei în Dumnezeu.
Este bine sã avem în fiecare camerã câte o icoanã. Locul icoanei în casã este pe peretele de la rãsãrit. Pe peretele cu icoana nu trebuie sã mai punem nimic altceva, pentru ca atentia noastrã sã nu fie atrasã de alt lucru atunci când ne rugãm în faþa icoanei si pentru cã nu este bine sã punem alãturi de icoanã lucruri care nu au legãturã cu aceasta. Punem icoana la rãsãrit pentru cã ne rugãm întotdeauna cu fata la rãsãrit, si la bisericã si acasã. Rãsãritul, locul de unde vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugãciunile Bisericii “Rãsãritul cel de sus”, “Soarele dreptãtii” etc. Apoi, lumina este semnul lui Dumnezeu, al binelui si al acelui bine ce se face la lumina zilei în timp ce apusul, întunericul este semnul rãului si al lucrurilor care se fac în întuneric. Deci, trebuie sã avem grijã sã asezãm icoana la rãsãrit, pentru a ne închina cu fata la rãsãrit. A fost un timp când unii crestini tineau icoanele ascunse, dupã usã, în vreun coltisor sau chiar în sifoniere sau în valize. A sosit timpul sã scoatem icoanele la vedere si sã le asezãm unde le este locul.

Locul de rugãciune

Cele mai multe dintre casele crestine au amenajat un loc anume, un coltisor pentru rugãciune. Acesta este într-un loc mai ferit din casã, desigur tot în partea de rãsãrit, în jurul unei icoane. Este un fel de altãras unde se pãstreazã toate lucrurile sfinte din casã. Aici pãstrãm aghiasma mare, apa sfintitã de la sfestanie, anafora, tãmâia, lumânãrile, busuiocul, salcia sau frunza de nuc adusã de la bisericã de Florii sau de Rusalii. Se poate amenaja ca un fel de dulãpior de coltsau de perete, deschis, unde putem pune icoane si toate celelalte. Tot aici trebuie sã avem o mãsutã sau un analog mic (ca cel de la bisericã pe care se citeste Sf. Evanghelie), pe care vom pune cartea sau cãrtile noastre de rugãciuni.

Back to Top

Din cuvintele Pãrintilor

Rugãciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. (Sfântul Nil Ascetul)

Rugãciunea este cel mai sigur pãzitor al mintii. Ea împrãstie norul patimilor si face sã strãluceascã cerul mintii. (Sfântul Iustin Popovici)

Lumea dãinuie prin rugãciune. Iar când rugãciunea va slãbi, atunci lumea va pieri. (Cuviosul Siluan Athonitul)

Cei ce se roagã pentru oamenii  ce-l nedreptãtesc, îi înspãimântã pe draci; iar cel ce se luptã cu cei dintâi, e rãnit de cei de-al doilea. (Sfântul Marcu Ascetul)

Fugi de ispitã prin rãbdare si prin rugãciune. Cãci dacã i te împotrivesti fãrã acestea, vine asuprã-ti si mai nãvalnic.
(Sfântul Marcu Ascetul)

Dacã vrei sã-l folosesti fãrã vorbã multã pe iubitorul de învãtãturã, îndeamnã-l la rugãciune, la credintã dreaptã si la rãbdarea necazurilor. Cãci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuti. (Sfântul Marcu Ascetul)

Zis-a avva Zinon: “Cel ce voieste ca sã-i asculte degrabã Dumnezeu rugãciunea, când se scoalã sã-si întindã mâinile sale cãtre Dumnezeu mai înainte de toate si, mai înainte de sufletul sãu, sã se roage pentru vrãjmasii sãi din suflet. Si prin aceasta pentru orice se va ruga lui Dumnezeu, îl va asculta pe el”. (Avva Zinon)

Back to Top

Sinaxar - Sf. Teodor Tiron † 17 februarie

Acest sfânt si slãvit martir al lui Hristos era din Amatia (Pont) si servea în armata romanã în timpul persecutiei lui Maximilian (303). Crestin încã din copilãrie, îsi pãstra credinta secretã nu din lasitate, ci pentru cã nu primise încã semn de la Dumnezeu sã se jertfeascã ca martir. Cum comandamentul sãu se afla aproape de Euhaita, a aflat cã locuitorii regiunii erau terorizati de un dragon ce se ascundea în pãdure. Întelegând cã e proba prin care Dumnezeu îi aratã cã e momentul sã-si ofere martiriul, Teodor se înarmeazã cu semnul crucii si biruieste monstrul.
Convins cã prin harul lui Dumnezeu poate învinge si dragonul spiritual, diavolul, sfântul se întoarce printre ostasi fãrã a-i fi teamã sã se mãrturiseascã crestin. Astfel, el nu participã la sacrificiul închinat zeilor, rãmânând în cortul sãu: “Sunt crestin si Hristos este singurul pe care îl iubesc. El este Împãratul pe care-l slujesc si în numele lui vreau sã-i ofer un sacrificiu”. În aceeasi noapte distruge altarul idolilor si, fiind surprins, este adus în fata guvernatorului. Interogat nu opune nici o rezistentã, spunând cã e absurd sã consideri zeu o bucatã de lemn ce se poate transforma într-o clipã în cenusã. La amenintãrile cu tortura el rãspunde: “Amenintãrile voastre nu mã înspãimântã pentru cã puterea lui Hristos este pentru mine bucurie în momentele de încercare”. Aruncat în temnitã, fãrã mâncare, Hristos îi apare bunului sãu servitor promitându-i cã harul sãu îi va fi în acelasi timp hranã, bucurie si protectie. Astfel întãrit, sfântul îsi petrece timpul cântând alãturi de îngeri imne de slavã.
Adus din nou în fata guvernatorului acesta îi promite “demnitatea” de mare preot al idolilor. La refuzul lui transant este supus la chinuri greu de îndurat. La rezistenta lui Teodor, guvernatorul, temându-se cã altii îi vor urma exemplu, dã ordin sã fie ars de viu. Flãcãrile l-au înconjurat fãrã sã-l atingã, într-un arc de triumf, ca un ultim omagiu, apoi si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Dupã moarte a sãvârsit numeroase miracole, fiind îndeosebi protector al celor surprinsi de furtunã, arãtând cã din soldat al armatei terestre a devenit protector ceresc al crestinilor.
Alina Zoltan

Back to Top