Apostolul
-
Coloseni 3
.
Iar când Hristos, Care este viata voastrã,
Se va arãta, atunci si voi, împreunã cu El, vã
veti arãta întru slavã.
5. Drept aceea, omorâti mãdularele voastre, cele pãmântesti:
desfrânarea, necurãtia, patima, pofta rea si lãcomia,
care este închinare la idoli,
6. Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultãrii,
7. În care pãcate ati umblat si voi odinioarã, pe
când trãiati în ele.
8. Acum deci vã lepãdati si voi de toate acestea: mânia,
iutimea, rãutatea, defãimarea, cuvântul de rusine
din gura voastrã.
9. Nu vã mintiti unul pe altul, fiindcã v-ati dezbrãcat
de omul cel vechi, dimpreunã cu faptele lui,
10. Si v-ati îmbrãcat cu cel nou, care se înnoieste,
spre deplinã cunostintã, dupã chipul Celui ce l-a
zidit,
11. Unde nu mai este elin si iudeu, tãiere împrejur si netãiere
împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si întru toti
Hristos.
Evanghelia -
Luca 17
12.
Intrând într-un sat, L-au întâmpinat
zece leprosi care stãteau departe,
13. Si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Învãtãtorule,
fie-ti milã de noi!
14. Si vãzându-i, El le-a zis: Duceti-vã si vã
arãtati preotilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curãtit.
15. Iar unul dintre ei, vãzând cã s-a vindecat, s-a
întors cu glas mare slãvind pe Dumnezeu.
16. Si a cãzut cu fata la pãmânt la picioarele lui
Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean.
17. Si rãspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curãtit?
Dar cei nouã unde sunt?
18. Nu s-a gãsit sã se întoarcã sã dea
slavã lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?
19. Si i-a zis: Scoalã-te si du-te; credinta ta te-a mântuit.
Back
to Top
Ascultare
si multumire
Dacã
duminica trecutã am primit mesajul central al Evangheliei si anume
Pocãiti-vã cã s-a apropiat împãrãtia
cerurilor (Mt. 4, 17), pilda celor zece leprosi, cititã
astãzi la Sfânta Liturghie, ne atrage atentia asupra a douã
aspecte esentiale ale pocãintei, si anume ascultarea si multumirea.
Pentru a te pocãi trebuie sã asculti cuvântul lui
Dumnezeu ascultare, în sens biblic, însemnând
în acelasi timp auzirea si împlinirea cuvântului.
Ascultarea este fundamentul tuturor poruncilor. Însusi Fiul lui
Dumnezeu se întrupeazã fãcând ascultare de Tatãl
pânã la moarte pe cruce (Filip. 2, 8). Iar Tatãl ne
porunceste tuturor: Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele
am binevoit; de Acesta sã ascultati! (Mt. 17, 5).
Am putea sã ne întrebãm de ce trebuie sã ascultãm
de Dumnezeu si dacã aceastã ascultare nu ne rãpeste
cumva libertatea. Oricât ar pãrea de paradoxal la prima vedere,
ascultarea de Dumnezeu si cãlcarea voii proprii nu ne înrobeste,
ci, din contrã, ne redã libertatea si ne tãmãduieste.
Din cauza pãcatului firea omului este coruptã, vointa este
pervertitã. Omul cãzut aleargã dupã plãcere
si fuge de durere, fãrã însã a reusi aceasta
deoarece cautã plãcerea în pãcat, iar pãcatul
întotdeauna aduce dupã sine durerea.
Numai Hristos ne poate scoate din acest cerc vicios, El care S-a întrupat
pentru a restaura firea umanã. Ascultându-L, împlinind
poruncile Lui, El ne tãmãduieste firea bolnavã si
ne scapã din robia pãcatului fãcându-ne cu
adevãrat liberi.
Leprosii, exclusi din cauza bolii lor din societate si condamnati la izolare,
sunt o imagine a oamenilor pe care lepra pãcatului îi dezintegreazã
si îi izoleazã în singurãtate. Aflând
de Mântuitorul Iisus Hristos, vin la El cerând vindecare si
ascultã, fãrã împotrivire, porunca acestuia
de a merge la preoti. Pentru ascultarea lor sunt tãmãduiti
trupeste. Dar ascultarea se împlineste în multumire, care
este semnul tãmãduirii depline. Multumirea este trãirea
raiului, rãspunsul la darul iubirii lui Dumnezeu care ne-a dãruit
totul izbãvindu-ne din robie. Multumirea este plinãtatea
cunoasterii si a libertãtii si, ca urmare, plinãtatea comuniunii
si a bucuriei. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnã:
Fiti multumitori! (Col. 3, 15); Orice ati face
cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate sã le faceti în
numele Domnului Iisus, prin El multumindu-i lui Dumnezeu-Tatãl
(Col. 3, 17).
Din zece leprosi tãmãduiti de boalã doar unul s-a
mai întors spre Dumnezeu cu multumire si a dobândit mântuire.
De multe ori omul tãmãduit de Dumnezeu nu stie sã-si
trãiascã libertatea pe care i-o dãruieste Hristos
si, în loc sã se îndrepte cu multumire spre Acesta,
se întoarce în mlastina pãcatului. Dumnezeu toate le
lucreazã spre mântuirea noastrã, de aceea, chiar dacã
uneori ne vine greu, trebuie sã le primim pe toate cu multumire.
Ascultarea si multumirea, aceste douã aspecte esentiale ale stãrii
de pocãintã, îsi gãsesc o expresie concretã
în Taina Spovedaniei si în Sfânta Liturghie. Spovedania
este Taina în care, primind iertare pentru pãcatele noastre,
putem afla, prin glasul pãrintelui duhovnicesc, voia lui Dumnezeu
fatã de noi. Ascultarea se împlineste în Sfânta
Liturghie, Taina multumirii (Euharistia) unde suntem chemati cu totii
Sã multumim Domnului! si sã primim Trupul si
Sângele Domnului spunând împreunã cu psalmistul:
Ce voi rãsplãti Domnului pentru toate câte mi-a
dat mie? Paharul mântuirii voi lua si numele Domnului voi chema
(Ps. 115, 3-4)
Pr. Florin Botezan
Back
to Top
Pãrintele
Sofronie- Despre ascultare
Staretul
Siluan acorda o importantã cu totul deosebitã ascultãrii
fatã de pãrintele duhovnicesc, socotind-o un dar al harului,
o Sfântã Tainã a Bisericii. Când se apropia
de pãrintele sãu duhovnicesc, el îl ruga pe Domnul
sã se milostiveascã de el prin slujitorul Sãu, descoperindu-i
voia Lui si calea care duce la mântuire. Stiind cã întâiul
gând ce se naste în suflet e o indicatie datã de sus,
el pândea întâiul cuvânt al pãrintelui
sãu duhovnicesc, întâia sa aluzie si nu mai lungea
discutia. Aceasta e întelepciunea si taina ascultãrii, al
cãrei scop este de a cunoaste si împlini voia lui Dumnezeu
si nu cea a unui om. O asemenea ascultare nu trebuie sã aibã
nici o obiectie sau împotrivire exprimatã, dar nici lãuntricã,
neexprimatã. Când un povãtuitor duhovnicesc nu întâlneste
nici o împotrivire din partea ucenicului sãu, atunci, ca
rãspuns la credinta si smerenia acestuia, sufletul sãu se
deschide cu usurintã, poate chiar cu totul, dar, de îndatã
ce în ucenic se iveste cea mai micã împotrivire, sufletul
învãtãtorului se închide în sine însusi.
Adeseori gândim pe nedrept cã pãrintele
duhovnicesc nu e si el decât un om nedesãvârsit,
cã trebuie sã-i explicãm în amãnuntime
toate, altfel nu va întelege si cã el poate sã
se însele cu usurintã si de aceea trebuie sã-l
«corectãm». Dar a-l contrazice si corecta pe pãrintele
duhovnicesc înseamnã a ne aseza pe noi însine mai presus
de el si a înceta prin aceasta de a mai fi ucenicii lui. Desigur,
nimeni nu e desãvârsit dar Sfântul Duh este cel ce
grãieste prin gura duhovnicului.
Un ucenic ar trebui sã se comporte fatã de pãrintele
sãu în felul urmãtor: în câteva cuvinte
îi spune gândul sau esentialul stãrii lui, dupã
care tace. La rândul sãu pãrintele duhovnicesc care,
încã de la începutul convorbirii, se pune în
stare de rugãciune, îi cere lui Dumnezeu sã fie luminat
de har; dacã simte în sufletul sãu o înstiintare
sau încredintare, El îsi dã rãspunsul,
dupã care discutia trebuie opritã. Ucenicul nu trebuie sã
piardã primul cuvânt al pãrintelui sãu duhovnicesc
si dacã îl scapã mãrturisirea poate risca sã
se transforme într-o simplã discutie omeneascã. Ucenicul
îsi trãdeazã prin însusi acest fapt lipsa sa
de încredere si de întelegere.
Un adevãrat ucenic, primind de la pãrintele sãu duhovnicesc
o poruncã sau o povãtuire, va merge în dorinta de
a o împlini pânã la dispretul fatã de moarte;
aceasta pentru cã a trecut de la moarte la viatã.
Back
to Top
Citirea
cu voce tare a rugãciunilor Sfintei Liturghii
Rânduiala
Liturghiei în primele trei secole era simplã si usor de urmãrit
dar mai târziu ea se complicã prin adãugirea de piese
noi. Pentru a evita primejdia de obosealã si plictisealã
precum si pentru a câstiga timp, rugãciunile care pânã
atunci erau rostite de preot în întregime cu voce tare începurã
a fi citite în tainã. Numai sfârsitul acestor rugãciuni,
adicã ecfonisele erau rostite cu glas tare pentru a orienta cântarea
poporului. Acest proces s-a desfãsurat fãrã ca o
hotãrâre a Bisericii sã-l înfiinteze, ci, din
contrã, singura reglementare este novela 137 a împãratului
Justinian, care poruncea ca toti episcopii si preotii nu în
tainã ci cu voce tare, în auzul poporului, sã facã
dumnezeiasca jertfã. Aceasta nu a stopat generalizarea care
a fãcut ca poporul sã rãmânã din ce
în ce mai opac si mai strãin tocmai de ceea ce este esential
si fundamental în actiunea Liturghiei care capãtã
astfel în ochii si conceptia credinciosilor caracterul unui mister.
Cu deosebire pãgubitoare pentru spiritualitatea ortodoxã
si mai ales pentru ideea si constiinta comunitarã a fost recitarea
în tainã a marii rugãcini a Sfintei Jertfe din care
nu mai auzim azi decât unele mici fragmente (rostite sub formã
de ecfonise) care nu sunt în fond decât rãmãsite
ale unei mari si frumoase rugãciuni.
Citirea cu voce tare a rugãciunilor Sfintei Liturghii dãdea
posibilitatea credinciosilor, care urmãreau rugãciunile
cu atentia cuvenitã sã se uneascã într-un singur
glas confirmând continutul lor prin încheierea Amin
(asa sã fie) sau dând urmare îndemnului
la rugãciune cu formula Dã Doamne sau Doamne
miluieste.
Sfânta Liturgie a pierdut mult din influenta ei asupra credinciosilor
prin faptul cã preotul rosteste în tainã anumite rugãciuni
care rãmân necunoscute poporului. Marea majoritate a rugãciunilor
rostite în tainã sunt adresate Tatãlui. Or, într-o
vreme când Biserica e confruntatã cu procesul de secularizare
care a asezat omul în locul lui Dumnezeu pe pãmânt
si a scufundat lumea într-o crizã spiritualã fãrã
precedent, ar fi bine ca aceste rugãciuni sã fie citite
cu voce tare pentru ca poporul sã înteleagã cã
centrul de gravitate al Bisericii, al omului si al întregii creatii
se aflã în Sfânta Treime ca izvor de sfintire si viatã
vesnicã pentru cei ce cred în Hristos. Prin aceastã
cale Biserica îsi va descoperi centrul ei de gravitate în
persoana divino-umanã a lui Hristos, împreunã cu Tatãl
si cu Duhul Sfânt, în Sfânta Treime.
Petrut Ormenisan
Back
to Top
Dictionar
liturgic- BISERICA
I. Trãsãturi
caracteristice
Bisericã
(în rom. de la lat. basilica) înseamnã, în terminologia
crestinã, comunitatea celor chemati. Biserica nu este însã
doar o simplã unitate administrativã (parohia), un locasde
cult sau un grup de credinciosi, ci este o realitate unicã, un
organism viu, teandric (divino-uman), vãzut dar si nevãzut,
este Trupul mistic al lui Hristos în care noi viii si mortii
suntem mãdularele iar Iisus Hristos este Capul.
Scopul (misiunea) Bisericii este înnoirea si transfigurarea omului
si a întregii creatii în Hristos prin Duhul Sfânt si
pregãtirea, încã de acum, pentru Împãrãtia
lui Dumnezeu.
Mijloacele prin care Biserica lucreazã în lume pentru curãtirea,
iluminarea si desãvârsirea noastrã sunt: teologia
(cuvântarea despre si în Dumnezeu), Sfânta Scripturã,
Sfintele Taine, icoana, spiritualitatea s.a.
În numerele viitoare vom dezvolta cele trei aspecte ale Bisericii
Trup al lui Hristos (cosmic), comunitate, locas si vom continua
cu celelalte elemente specifice vietii liturgice. Asteptãm propuneri
concrete din partea dumneavoastrã, si mai ales cuvinte sau expresii
mai putin întelese.
Back
to Top
Din
cuvintele Pãrintilor
Ascultarea este mãrturisire, fãrã
de care nimeni din cei împãtimiti nu va vedea pe Domnul.
(Pateric)
Nu existã un vrãsmas mai mare pentru om decât el însusi,
însã prin ascultare omul se biruie pe sine.
Trei pãrinti aveau obiceiul de mergeau la fericitul Antonie în
fiecare an. Si doi îl întrebau pentru gândurile lor
si pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tãcea,
nimic întrebându-l. Iar dupã mult timp i-a zis avva
Antonie: Iatã, de atâta timp vii aici si nimic nu mã
întrebi! Si rãspunzând fratele i-a zis: Destul
îmi este si numai sã te vãd, pãrinte.
(Sfântul Antonie cel Mare)
Ascultare pentru ascultare: oricine Îl ascultã pe Dumnezeu
si Dumnezeu îl ascultã pe el. (Avva Mios)
Back
to Top
Sinaxar-
Sfântul Antonie cel Mare 17 ianuarie
Cuviosul
Antonie cel Mare, Pãrintele monahilor, este poate cel
mai popular ascet, socotit a fi începãtorul vietii cãlugãresti.
El s-a nãscut pe la anul 250 în Egiptul de Mijloc, dintr-o
familie crestinã, în care a învãtat sã
practice credinta mergând des la bisericã. La moartea pãrintilor,
a vândut mostenirea ce-i revenea, a împãrtit banii
sãracilor si a început sã practice asceza; mai întâi
nu departe de casa pãrinteascã, apoi depãrtându-se
progresiv de zonele locuite, pânã ce la vârsta de 35
de ani s-a asezat într-o fortãreatã situatã
pe malul drept al Nilului, pe asa-zisul «munte dinafarã»,
la Pispir, unde s-a nevoit 20 de ani. Aici a atras multi vietuitori, atât
dintre tineri cât si dintre ceilalti bãtrâni ai timpului
sãu, emuli în imitarea si cãutarea lui Hristos în
desert. A murit la 356, în vârstã de 105 ani, pe muntele
Kolzim, aproape de Marea Rosie.
Pr. Iulian Nistea
Back
to Top
|