Back

Cuvântul credintei

Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia 

Anul II, nr. 10, Motto:“Ascultã, Israele!” – Deuteronom 6, 3; 12, 28

Sumar: Apostolul si Evanghelia (A celor zece leprosi) vAscultare si multumire (Pr. Florin Botezan)v Pãrintele Sofronie -Despre ascultarev Citirea cu voce tare a rugãciunilor Sfintei Liturghii (Petrut Ormenisan)vDictionar liturgic-Biserica (Pr. Sabin Vodã)vDin cuvintele Pãrintilor- despre ascultare vSinaxar- Sfântul Antonie cel Mare (Pr. Iulian Nistea)

Apostolul - Coloseni 3

. Iar când Hristos, Care este viata voastrã, Se va arãta, atunci si voi, împreunã cu El, vã veti arãta întru slavã.
5. Drept aceea, omorâti mãdularele voastre, cele pãmântesti: desfrânarea, necurãtia, patima, pofta rea si lãcomia, care este închinare la idoli,
6. Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultãrii,
7. În care pãcate ati umblat si voi odinioarã, pe când trãiati în ele.
8. Acum deci vã lepãdati si voi de toate acestea: mânia, iutimea, rãutatea, defãimarea, cuvântul de rusine din gura voastrã.
9. Nu vã mintiti unul pe altul, fiindcã v-ati dezbrãcat de omul cel vechi, dimpreunã cu faptele lui,
10. Si v-ati îmbrãcat cu cel nou, care se înnoieste, spre deplinã cunostintã, dupã chipul Celui ce l-a zidit,
11. Unde nu mai este elin si iudeu, tãiere împrejur si netãiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate si întru toti
Hristos.

Evanghelia - Luca 17

12. Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leprosi care stãteau departe,
13. Si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Învãtãtorule, fie-ti milã de noi!
14. Si vãzându-i, El le-a zis: Duceti-vã si vã arãtati preotilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curãtit.
15. Iar unul dintre ei, vãzând cã s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slãvind pe Dumnezeu.
16. Si a cãzut cu fata la pãmânt la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean.
17. Si rãspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curãtit? Dar cei nouã unde sunt?
18. Nu s-a gãsit sã se întoarcã sã dea slavã lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?
19. Si i-a zis: Scoalã-te si du-te; credinta ta te-a mântuit.

Back to Top

Ascultare si multumire

Dacã duminica trecutã am primit mesajul central al Evangheliei si anume “Pocãiti-vã cã s-a apropiat împãrãtia cerurilor” (Mt. 4, 17), pilda celor zece leprosi, cititã astãzi la Sfânta Liturghie, ne atrage atentia asupra a douã aspecte esentiale ale pocãintei, si anume ascultarea si multumirea.
Pentru a te pocãi trebuie sã asculti cuvântul lui Dumnezeu – ascultare, în sens biblic, însemnând în acelasi timp auzirea si împlinirea cuvântului.
Ascultarea este fundamentul tuturor poruncilor. Însusi Fiul lui Dumnezeu se întrupeazã fãcând ascultare de Tatãl pânã la moarte pe cruce (Filip. 2, 8). Iar Tatãl ne porunceste tuturor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Carele am binevoit; de Acesta sã ascultati!” (Mt. 17, 5).
Am putea sã ne întrebãm de ce trebuie sã ascultãm de Dumnezeu si dacã aceastã ascultare nu ne rãpeste cumva libertatea. Oricât ar pãrea de paradoxal la prima vedere, ascultarea de Dumnezeu si cãlcarea voii proprii nu ne înrobeste, ci, din contrã, ne redã libertatea si ne tãmãduieste. Din cauza pãcatului firea omului este coruptã, vointa este pervertitã. Omul cãzut aleargã dupã plãcere si fuge de durere, fãrã însã a reusi aceasta deoarece cautã plãcerea în pãcat, iar pãcatul întotdeauna aduce dupã sine durerea.
Numai Hristos ne poate scoate din acest cerc vicios, El care S-a întrupat pentru a restaura firea umanã. Ascultându-L, împlinind poruncile Lui, El ne tãmãduieste firea bolnavã si ne scapã din robia pãcatului fãcându-ne cu adevãrat liberi.
Leprosii, exclusi din cauza bolii lor din societate si condamnati la izolare, sunt o imagine a oamenilor pe care lepra pãcatului îi dezintegreazã si îi izoleazã în singurãtate. Aflând de Mântuitorul Iisus Hristos, vin la El cerând vindecare si ascultã, fãrã împotrivire, porunca acestuia de a merge la preoti. Pentru ascultarea lor sunt tãmãduiti trupeste. Dar ascultarea se împlineste în multumire, care este semnul tãmãduirii depline. Multumirea este trãirea raiului, rãspunsul la darul iubirii lui Dumnezeu care ne-a dãruit totul izbãvindu-ne din robie. Multumirea este plinãtatea cunoasterii si a libertãtii si, ca urmare, plinãtatea comuniunii si a bucuriei. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnã: “Fiti multumitori!” (Col. 3, 15); “Orice ati face cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate sã le faceti în numele Domnului Iisus, prin El multumindu-i lui Dumnezeu-Tatãl” (Col. 3, 17).
Din zece leprosi tãmãduiti de boalã doar unul s-a mai întors spre Dumnezeu cu multumire si a dobândit mântuire. De multe ori omul tãmãduit de Dumnezeu nu stie sã-si trãiascã libertatea pe care i-o dãruieste Hristos si, în loc sã se îndrepte cu multumire spre Acesta, se întoarce în mlastina pãcatului. Dumnezeu toate le lucreazã spre mântuirea noastrã, de aceea, chiar dacã uneori ne vine greu, trebuie sã le primim pe toate cu multumire.
Ascultarea si multumirea, aceste douã aspecte esentiale ale stãrii de pocãintã, îsi gãsesc o expresie concretã în Taina Spovedaniei si în Sfânta Liturghie. Spovedania este Taina în care, primind iertare pentru pãcatele noastre, putem afla, prin glasul pãrintelui duhovnicesc, voia lui Dumnezeu fatã de noi. Ascultarea se împlineste în Sfânta Liturghie, Taina multumirii (Euharistia) unde suntem chemati cu totii “Sã multumim Domnului!” si sã primim Trupul si Sângele Domnului spunând împreunã cu psalmistul: “Ce voi rãsplãti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua si numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 3-4)
Pr. Florin Botezan

Back to Top

Pãrintele Sofronie- Despre ascultare

Staretul Siluan acorda o importantã cu totul deosebitã ascultãrii fatã de pãrintele duhovnicesc, socotind-o un dar al harului, o Sfântã Tainã a Bisericii. Când se apropia de pãrintele sãu duhovnicesc, el îl ruga pe Domnul sã se milostiveascã de el prin slujitorul Sãu, descoperindu-i voia Lui si calea care duce la mântuire. Stiind cã întâiul gând ce se naste în suflet e o indicatie datã de sus, el pândea întâiul cuvânt al pãrintelui sãu duhovnicesc, întâia sa aluzie si nu mai lungea discutia. Aceasta e întelepciunea si taina ascultãrii, al cãrei scop este de a cunoaste si împlini voia lui Dumnezeu si nu cea a unui om. O asemenea ascultare nu trebuie sã aibã nici o obiectie sau împotrivire exprimatã, dar nici lãuntricã, neexprimatã. Când un povãtuitor duhovnicesc nu întâlneste nici o împotrivire din partea ucenicului sãu, atunci, ca rãspuns la credinta si smerenia acestuia, sufletul sãu se deschide cu usurintã, poate chiar cu totul, dar, de îndatã ce în ucenic se iveste cea mai micã împotrivire, sufletul învãtãtorului se închide în sine însusi.
Adeseori gândim pe nedrept cã pãrintele
duhovnicesc “nu e si el decât un om nedesãvârsit”, cã trebuie “sã-i explicãm în amãnuntime toate, altfel nu va întelege” si cã el “poate sã se însele cu usurintã” si de aceea trebuie sã-l «corectãm». Dar a-l contrazice si corecta pe pãrintele duhovnicesc înseamnã a ne aseza pe noi însine mai presus de el si a înceta prin aceasta de a mai fi ucenicii lui. Desigur, nimeni nu e desãvârsit dar Sfântul Duh este cel ce grãieste prin gura duhovnicului.
Un ucenic ar trebui sã se comporte fatã de pãrintele sãu în felul urmãtor: în câteva cuvinte îi spune gândul sau esentialul stãrii lui, dupã care tace. La rândul sãu pãrintele duhovnicesc care, încã de la începutul convorbirii, se pune în stare de rugãciune, îi cere lui Dumnezeu sã fie luminat de har; dacã simte în sufletul sãu “o înstiintare” sau “încredintare”, El îsi dã rãspunsul, dupã care discutia trebuie opritã. Ucenicul nu trebuie sã piardã primul cuvânt al pãrintelui sãu duhovnicesc si dacã îl scapã mãrturisirea poate risca sã se transforme într-o simplã discutie omeneascã. Ucenicul îsi trãdeazã prin însusi acest fapt lipsa sa de încredere si de întelegere.
Un adevãrat ucenic, primind de la pãrintele sãu duhovnicesc o poruncã sau o povãtuire, va merge în dorinta de a o împlini pânã la dispretul fatã de moarte; aceasta pentru cã “a trecut de la moarte la viatã”.

Back to Top

Citirea cu voce tare a rugãciunilor Sfintei Liturghii

Rânduiala Liturghiei în primele trei secole era simplã si usor de urmãrit dar mai târziu ea se complicã prin adãugirea de piese noi. Pentru a evita primejdia de obosealã si plictisealã precum si pentru a câstiga timp, rugãciunile care pânã atunci erau rostite de preot în întregime cu voce tare începurã a fi citite în tainã. Numai sfârsitul acestor rugãciuni, adicã ecfonisele erau rostite cu glas tare pentru a orienta cântarea poporului. Acest proces s-a desfãsurat fãrã ca o hotãrâre a Bisericii sã-l înfiinteze, ci, din contrã, singura reglementare este novela 137 a împãratului Justinian, care poruncea ca “toti episcopii si preotii nu în tainã ci cu voce tare, în auzul poporului, sã facã dumnezeiasca jertfã”. Aceasta nu a stopat generalizarea care a fãcut ca poporul sã rãmânã din ce în ce mai opac si mai strãin tocmai de ceea ce este esential si fundamental în actiunea Liturghiei care capãtã astfel în ochii si conceptia credinciosilor caracterul unui mister.
Cu deosebire pãgubitoare pentru spiritualitatea ortodoxã si mai ales pentru ideea si constiinta comunitarã a fost recitarea în tainã a marii rugãcini a Sfintei Jertfe din care nu mai auzim azi decât unele mici fragmente (rostite sub formã de ecfonise) care nu sunt în fond decât rãmãsite ale unei mari si frumoase rugãciuni.
Citirea cu voce tare a rugãciunilor Sfintei Liturghii dãdea posibilitatea credinciosilor, care urmãreau rugãciunile cu atentia cuvenitã sã se uneascã într-un singur glas confirmând continutul lor prin încheierea “Amin” (“asa sã fie”) sau dând urmare îndemnului la rugãciune cu formula “Dã Doamne” sau “Doamne miluieste”.
Sfânta Liturgie a pierdut mult din influenta ei asupra credinciosilor prin faptul cã preotul rosteste în tainã anumite rugãciuni care rãmân necunoscute poporului. Marea majoritate a rugãciunilor rostite în tainã sunt adresate Tatãlui. Or, într-o vreme când Biserica e confruntatã cu procesul de secularizare care a asezat omul în locul lui Dumnezeu pe pãmânt si a scufundat lumea într-o crizã spiritualã fãrã precedent, ar fi bine ca aceste rugãciuni sã fie citite cu voce tare pentru ca poporul sã înteleagã cã centrul de gravitate al Bisericii, al omului si al întregii creatii se aflã în Sfânta Treime ca izvor de sfintire si viatã vesnicã pentru cei ce cred în Hristos. Prin aceastã cale Biserica îsi va descoperi centrul ei de gravitate în persoana divino-umanã a lui Hristos, împreunã cu Tatãl si cu Duhul Sfânt, în Sfânta Treime.
Petrut Ormenisan

Back to Top

Dictionar liturgic- BISERICA

I. Trãsãturi caracteristice

Bisericã (în rom. de la lat. basilica) înseamnã, în terminologia crestinã, comunitatea celor chemati. Biserica nu este însã doar o simplã unitate administrativã (parohia), un locasde cult sau un grup de credinciosi, ci este o realitate unicã, un organism viu, teandric (divino-uman), vãzut dar si nevãzut, este Trupul mistic al lui Hristos în care noi – viii si mortii – suntem mãdularele iar Iisus Hristos este Capul.
Scopul (misiunea) Bisericii este înnoirea si transfigurarea omului si a întregii creatii în Hristos prin Duhul Sfânt si pregãtirea, încã de acum, pentru Împãrãtia lui Dumnezeu.
Mijloacele prin care Biserica lucreazã în lume pentru curãtirea, iluminarea si desãvârsirea noastrã sunt: teologia (cuvântarea despre si în Dumnezeu), Sfânta Scripturã, Sfintele Taine, icoana, spiritualitatea s.a.
În numerele viitoare vom dezvolta cele trei aspecte ale Bisericii – Trup al lui Hristos (cosmic), comunitate, locas– si vom continua cu celelalte elemente specifice vietii liturgice. Asteptãm propuneri concrete din partea dumneavoastrã, si mai ales cuvinte sau expresii mai putin întelese.

Back to Top

Din cuvintele Pãrintilor

Ascultarea este mãrturisire, fãrã de care nimeni din cei împãtimiti nu va vedea pe Domnul.
(Pateric)

Nu existã un vrãsmas mai mare pentru om decât el însusi, însã prin ascultare omul se biruie pe sine.
Trei pãrinti aveau obiceiul de mergeau la fericitul Antonie în fiecare an. Si doi îl întrebau pentru gândurile lor si pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tãcea, nimic întrebându-l. Iar dupã mult timp i-a zis avva Antonie: “Iatã, de atâta timp vii aici si nimic nu mã întrebi!” Si rãspunzând fratele i-a zis: “Destul îmi este si numai sã te vãd, pãrinte”.
(Sfântul Antonie cel Mare)
Ascultare pentru ascultare: oricine Îl ascultã pe Dumnezeu si Dumnezeu îl ascultã pe el.
(Avva Mios)

Back to Top

Sfantul Antonie cel MareSinaxar- Sfântul Antonie cel Mare † 17 ianuarie

Cuviosul Antonie cel Mare, “Pãrintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet, socotit a fi începãtorul vietii cãlugãresti. El s-a nãscut pe la anul 250 în Egiptul de Mijloc, dintr-o familie crestinã, în care a învãtat sã practice credinta mergând des la bisericã. La moartea pãrintilor, a vândut mostenirea ce-i revenea, a împãrtit banii sãracilor si a început sã practice asceza; mai întâi nu departe de casa pãrinteascã, apoi depãrtându-se progresiv de zonele locuite, pânã ce la vârsta de 35 de ani s-a asezat într-o fortãreatã situatã pe malul drept al Nilului, pe asa-zisul «munte dinafarã», la Pispir, unde s-a nevoit 20 de ani. Aici a atras multi vietuitori, atât dintre tineri cât si dintre ceilalti bãtrâni ai timpului sãu, emuli în imitarea si cãutarea lui Hristos în desert. A murit la 356, în vârstã de 105 ani, pe muntele Kolzim, aproape de Marea Rosie.
Pr. Iulian Nistea

Back to Top

Copyright © 2002, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.