Se
întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina
stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte
astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea
trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar
de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această
subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii
lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa
cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze.
Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos
viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea
lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.
Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată,
preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea
către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos,
către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna
cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul
în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va
fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă
bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).
Sufletul vostru să se dăruiască rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă” pentru toate neliniştile voastre, pentru toate şi pentru
toţi. Nu priviţi la ceea ce vi se întâmplă, ci la lumină, la Hristos,
aşa precum pruncul priveşte către mama atunci când i se întâmplă ceva.
Să le vedeţi pe toate fără frământare, fără strâmtorare, fără apăsare.
Nu este nevoie să vă străduiţi şi să vă forţaţi. Întreaga voastră strădanie
să fie să priviţi spre lumină, să cuceriţi lumina. Astfel, în loc să vă
predaţi strâmtorării, care nu este a Duhului lui Dumnezeu, vă veţi preda
slavoslovirii lui Dumnezeu.
Toate cele neplăcute, care locuiesc înlăuntrul sufletului vostru şi aduc
nelinişte, pot deveni pricini pentru adorarea lui Dumnezeu, încetând astfel
să vă mai istovească. Să aveţi încredere în Dumnezeu. Atunci scăpaţi de
griji şi deveniţi organe ale Lui. Strâmtorarea arată că nu ne-am încredinţat
viaţa lui Hristos. Nu spune apostolul Pavel – în toate pătimind necaz,
dar nefiind striviţi (II Cor. 4,8)?
Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie.
Să fiţi stânci. Toate să se spargă deasupra voastră şi să se întoarcă
înapoi precum valurile, iar voi să rămâneţi netulburaţi. Dar veţi zice:
„Ei, se poate asta?” Da, se poate întotdeauna prin harul lui Dumnezeu.
Dacă le judecăm omeneşte, nu se poate. În loc să vă înrâurească spre rău,
toate pot să vă facă bine, să vă întărească în răbdare, în credinţă. Căci
pentru noi sunt exerciţii de încercare toate împotrivirile mediului şi
greutăţile dimprejurul nostru. Ne exersăm pe noi înşine în răbdare, în
stăruinţă. Ascultaţi un exemplu.
A venit unul la mine şi-mi spunea despre necazurile cu soţia lui. Îi zic,
deci:
- Eşti un om atât de neghiob ...
- Ce spun eu acum sunt neghiobii?
- Mari nerozii, zic. Soţia ta te iubeşte mult.
- Da, dar îmi face ...
- Ţi le face ca să te sfinţească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii
şi, în loc să te sfinţeşti, te pierzi.
Dacă avea, însă, răbdare şi smerenie, nu pierdea prilejurile de sfinţire.
Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveţi
răbdare, o să vă pierdeţi sufletele; ca să le câştigaţi, trebuie să aveţi
răbdare (Luca 21, 19).
Răbdarea este iubire, şi fără iubire nu poţi avea răbdare. Este însă şi
o problemă de credinţă. Într-adevăr suntem necredincioşi, căci nu ştim
cum le rânduieşte Dumnezeu şi ne scapă din necazuri şi strâmtorări. Să
o rugaţi pe Preacurata:
„Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea,
izbăveşte-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat
şi mă învredniceşte luminii celei neînserate”.
Dispoziţia spre a-L iubi pe Dumnezeu are în ea şi o oarecare durere. Când
vrem să trăim duhovniceşte, ne doare, căci trebuie să tăiem orice legătură
care ne uneşte cu materia. Însă, atunci când vrem să satisfacem sinele
nostru sau pe ceilalţi, ceea ce dăruim este o iubire, o lucrare; este
o putere a sufletului nostru, pe care în parte „o cheltuim” astfel. Trebuie
băgare de seamă, ce rânduială vom pune în viaţa noastră, pentru cine se
va face „cheltuiala”.
Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie. Prin el se înaintează. Nu
lasă înăuntru întristrea care strică sufletul. Atunci când există smerenie,
nu există întristare. Cel egoist este strâmtorat din orice. Cel smerit
este liber şi independent de toţi şi de toate. Aceasta se face numai prin
unirea cu Hristos. Toate simţurile să lucreze potrivit legii Domnului.
Să fiţi gata să vă dezgoliţi de voi înşivă dinaintea oricui. Aceasta este
libertatea. Unde este iubire, acolo este libertate. Trăind înlăuntrul
iubirii lui Dumnezeu, trăiţi în libertate.
Să înfruntaţi fiecare atac al vicleanului prin dispreţ
Cea
mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează.
Crucea să fie însă făcută corect. Adică cele trei degete anume de la mâna
dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul
stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile.
Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire,
îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere.
Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul
dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos. Nu poate suferi
dispreţul, fiindcă este trufaş. Însă, când îl îmbrânciţi, duhul rău prinde
de veste şi vă luptă. Nu vă îngrijiţi de diavol, nici nu vă rugaţi să
plece. Pe cât vă rugaţi să plece, pe atâta vă împresoară. Pe diavol să-l
dispreţuiţi. Nu-l înfruntaţi nemijlocit. Când lupţi cu pizmă împotriva
diavolului, atunci năvăleşte şi el ca un tigru, ca o pisică sălbatică.
Când îi arunci un glonţ, el îţi aruncă o grenadă. Când îi arunci o bombă,
îţi aruncă o rachetă. Nu priviţi la rău. Să priviţi către braţele lui
Dumnezeu, să cădeţi în braţele Lui, şi să înaintaţi. Să vă dăruiţi Lui,
să-L iubiţi pe Hristos, să trăiţi cu trezvie. Trezvia este trebuitoare
omului care Îl iubeşte pe Dumnezeu.
Lucrurile sunt simple şi uşoare în viaţa duhovnicească, în viaţa în Hristos;
ajunge să aveţi discernământ. Când vă stânjeneşte ceva – un gând, o ispită,
o năvălire, atunci dispreţuindu-le pe toate acestea, să vă întoarceţi
luarea aminte, privirea către Hristos. Acela vă va lua de mână şi vă va
dărui îmbelşugat dumnezeiescul Său har. Voi să faceţi puţină străduinţă.
Luăm un milion, îl tăiem într-un milion de părticele; o milionime dintr-o
asemenea părticică este străduinţa omului, adică puţină dispoziţie. Mişcaţi-vă
către Dumnezeu, şi într-o clipită vine dumnezeiescul har. O cugetaţi,
şi îndată vine Duhul Sfânt. Nu faceţi nimic. Mişcaţi-vă către cele de
acolo, şi vine degrabă harul dumnezeiesc. Îndată ce suspinaţi, vine, lucrează.
Ce spune Apostolul Pavel: ... Se roagă pentru noi cu suspine negrăite
(Rom. 8, 26). Mare înţelepciune!Acestea nu sunt simple cuvinte, vorbe,
ci Cuvântul viu al lui Dumnezeu.
Când vedeţi duhul cel potrivnic venind să vă înşface, voi să nu vă lăsaţi
stăoâniţi de teamă, nici să-l priviţi, nici să vă străduiţi a-l scoate
dinlăuntrul vostru. Ce faceţi? Cel mai bun mijloc este dispreţul. Adică
deschideţi-vă braţele, deschideţi-vă mâinile către Hristos, precum copilaşul
care vede o fiară sălbatică şi nu se teme, căci alături de el este tatăl
lui şi-i sare în braţe. Chipul acesta, adică dispreţul, să-l folosiţi
la orice năvălire a vicleanului şi la orice gând.
În acea clipă în care sufletul vostru are nevoie şi vă luptaţi, să strigaţi:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Pe toate să le primiţi prin rugăciune.
Aceta este un mare secret. În ceasul ispitei, când îl dispreţuiţi, vicleanul
vă cufundă, vă coboară şi vă strânge, şi le face pe cele ale lui, iar
nu pe cele pe care le vreţi voi. Trebuie să apucaţi să faceţi acea deschizătură
către Dumnezeu. Însă, pentru a izbândi aceasta, trebuie să vă lumineze
dumnezeiescul har. Dacă asta nu se face de îndată, atunci vă răpeşte vicleanul
şi, în vreme ce vă străduiţi să-l alungaţi, el deja v-a prins. Ascultaţi-mă,
să vă dau un exemplu.
Am cerut de la om să-mi facă ceva. Acesta nu s eînvoia, zicând că ştiinţa
le spune altfel. Am stăruit eu, dar celălat nimic. Am început să mă indignez.
Mi-am dat seama. În acea clipă, m-am întors către Hristos şi am apucat
înaintea răului.
Acesta va fi modul nostru. Vom înălţa mâinile către Hristos, iar El ne
va da harul Său.
Sfânta
smerenie este încrederea desăvârşită în Dumnezeu
Încredinţarea
desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu –aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea
desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără nici un fel de împotrivire, chiar şi
dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile
lui Dumnezeu. Ceea ce rostim la Dumnezeiasca Liturghie spune totul: „toată
viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Acelaşi lucru şi în
rugăciunea pe care o zice preotul în taină: "Ţie, Stãpâne, Iubitorule
de oameni, Îţi încredinţãm toatã viaţa şi nãdejdea noastrã, şi cerem şi
ne rugãm şi cu umilinţã la Tine cãdem..." Ţie, Doamne, Ţi le
lăsăm pe toate. Aceasta este încrederea în Dumnezeu. Aceasta este sfânta
smerenie. Aceasta îl preschimbă pe om. Îl face dumnezeu-om.
Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este
urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se
întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe
sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte.
Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se
mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist,
complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit
însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie,
se tulbură.
Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul
Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum
în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos,
chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul
Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu,
vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăieşte în mine... Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un
câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi
pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.
Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui
smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi
către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se
răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să
cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi
că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu
starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi
de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.
Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere,
ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti
şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice.
Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate.
Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite”, adică „sunt
păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi...” Cel smerit se teme să nu cumva
să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie
harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde
există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere
în Dumnezeu. Dependenţa de El.
Asta are mare valoare, să fii călăuzit de Dumnezeu, să nu ai nici o voie.
Robul nu are nici o voie: ce vrea domnul său. Tot astfel şi credinciosul
rob al lui Dumnezeu. Devii rob al Lui, dar în Dumnezeu afli slobozire.
Aceasta este adevărata libertate. Să arzi pentru Dumnezeu. Asta-i totul.
Am mai spus-o. Dacă eşti biruit de Dumnezeu, eşti robit Lui şi trăieşti
în libertatea fiilor lui Dumnezeu: ...ceea ce te biruieşte, aceea te şi
stăpâneşte (II Petru 2, 19). Se întâmplă ca şi cu ucenicul care are desăvârşita
încredere în Bătrânul lui, iar Dumnezeu îi dă harul. Amintiţi-vă de Prorocul
Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit
în două, precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără
smerenie, din egoism. Apoi, când s-a smerit şi a văzut că singur nu poate
face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său, Prorocul Ilie,
şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă.
Trebuie, fireşte, şi puţină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu
se dobândeşte numai prin străduinţe şi luptă. Este roada harului. O spun
din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar zidi Domnul casa, în
zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Ps. 126, 1). Pe toate le dă Hristos.
Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să
nu ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu zicând: „Am virtuţi”. Dumnezeu nu
are trebuinţă de virtutea noastră. Întotdeauna să te înfăţişezi lui Dumnezeu
ca păcătos, însă fără deznădejde, ci „îndrăznind la mila milostivirii
Sale”. Ajunge să aflăm secretul.
Secretul este iubirea lui Hristos şi smerenia. Hristos ne va da smerenia.
Noi, cu neputinţele noastre, nu-L putem iubi. Să ne iubească El. Să-L
rugăm mult să ne iubească El şi să ne dea râvnă să-L iubim şi noi.
Dacă vrei să filosofezi, atunci pe toate le vei arunca sinelui celui rău
şi te vei smeri totdeauna. Este smerenie să crezi că toţi sunt buni. Şi
dacă auzi ceva rău despre cineva, să nu crezi. Pe toţi să-i iubeşti, să
nu te gândeşti la nici un rău şi să te rogi pentru toţi. N-ai nevoie de
altă filosofie. Inima celui bolnav de slavă deşartă nu se poate smeri.
Când este corectat sau sfătuit, el răspunde cu tărie împotrivă, iar când
este lăudat şi linguşit se poartă necuviincios. Orice i-ai spune, înţelege
să se mândrească mai mult. Se îngrijeşte şi se învârte numai în jurul
propriului sine. Dimpotrivă, păcătosul care se pocăieşte şi se mărturiseşte
iese din sine însuşi. Atunci când se mărturiseşte, nu se mai întoarce
înapoi.
Sufletul bolnav de slavă deşartă este înstrăinat de viaţa cea veşnică.
În cele din urmă, egoismul este curată nerozie! Slava deşartă ne face
găunoşi. Când săvârşim ceva doar ca să fim văzuţi de ceilalţi, atunci
rămânem deşerţi sufleteşte. Tot ce facem, să facem spre a-I mulţumi lui
Dumnezeu; dezinteresat, fără slavă deşartă, fără mândrie, fără egoism,
fără, fără, fără... Să fii cântăreţ în biserică, la mănăstire. Să ai glas
îngeresc şi să-I cânţi lui Dumnezeu, fără să ştii că atâţia oameni te
ascultă, adică fără să te gândeşti la asta. Se poate? Nu-i uşor. E greu.
De-asta mulţi cântăreţi s-au rătăcit. De obicei, toţi cântăreţii buni
au mare egoism. Bineînţeles, nu toţi, dar cei mai mulţi. Însă, când ai
smerenie, chiar dacă citeşti sau cânţi frumos, nu eşti influenţat de cei
care te ascultă. Ce este – ai să-mi spui – dacă citeşti sau cânţi frumos,
şi te aude Bătrânul tău? Asta nu-i nimic, dacă ai smerenie.
Trebuie cu orice jertfă, să devenim buni. Asta mă străduiesc şi eu, sărmanul.
Dar vine osteneala pe aici, mă zdrobeşte boala pe dincolo, şi nu pot să
fac nimic. Însă mă lupt. Vreau să devin mai bun, vreau să-L slăvesc pe
Dumnezeu cu iubire, cu înflăcărare, mă străduiesc, dar nu iese nimic.
Însă aceasta îmi dă bucurie şi mulţumire căm în sfârşit, mă străduiesc
să-L iubesc pe Hristos. N-am izbândit-o, dar o doresc.
„Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea”
Nu
există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie.
Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip
desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea
cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie
nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel
ce primeşte spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!
Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam
şi plecau toate. Zburam de bucurie. La fel şi acum. Sunt păcătos, neputincios;
caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniştesc,
le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca
tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune şi să nu-l închid înlăuntrul
meu.
Păcatul îl încurcă pe om sufleteşte. Această încâlcire nu pleacă prin
nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mişcare
o face Hristos. Veniţi la Mine toţi cei osteniţi... (Matei 11, 28). Apoi
noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziţie, pe care
o dovedim prin iubirea noastră faţă de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.
Pentru ca sufletul să s epocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în
această trezire, se săvârşeşte minunea pocăinţei. Şi aici se află intenţia
omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur.
Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul
nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască
ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăinţă.
Aşadar pocăinţa se izbândeşte prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mişcare
către Dumnezeu în chip simplu şi lin, iar de acolo mai departe vine harul.
Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi
aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu
nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe
Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu... (Gal.
4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul
nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte
prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă n există
temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine.
Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru
Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă
sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se
întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.
Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea.
Pocăinţa ne sfinţeşte.
p. 289
Sfânta Scripură şi Sfinţii Părinţi cultivă dragostea dumnezeiască
Din
Sfânta Scriptură izvorăsc toate. Trebuie să o citiţi neîncetat, ca să
aflaţi tainele luptei duhovniceşti. În iubita mea Înţelepciune a lui Solomon,
în capitolul al nouălea, scrie:
Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al milei, Cel ce ai făcut toate cu
cuvântul Tău, şi cu înţelepciunea Ta ai rânduit pe om ca să stăpânească
peste zidirile cele făcute de Tine şi să cârmuiască lumea cu cuviinţă
şi cu dreptate şi cu suflet drept să facă judecată, dă-mi mie înţelepciunea
care stă aproape de scaunul Tău şi nu mă lepăda dintre slujitorii Tăi.
Căci robul Tău sunt eu şi fiul roabei Tale, om slab şi cu viaţă scurtă
şi puţin destoinici să înţeleg judecata şi legile (Înţ. Lui Sol. 9, 1-5).
Vedem aici pe înţeleptul Solomon cerând în chip atât de smerit de la Dumnezeu
înţelepciunea Sa. Şi Dumnezeu i-a dat-o cu atâta îmbelşugare! Toate aceste
lucruri înţelepte pe care le scrie nu sunt ale sale. Sunt insuflate de
acelaşi duh ca şi cuvintele canoanelor pe care le-au scris imnografii.
De aceea şi eu le iubesc mult. Pe ele să le citiţi, cu ele să vă desfătaţi.
Astfel veţi dobândi dragostea dumnezeiască.
...
Praznicul şi miezul întregii bucurii este Persoana lui Hristos. Ce este
exact nu putem înţelege în adâncime, căci Dumnezeu e nemărginit, este
taină, este tăcere. Dumnezeu este foarte tainic, dar există (este) peste
tot. Îl trăim pe Dumnezeu, îl respirăm pe Dumnezeu, dar nu putem simţi
măreţia Sa, pronia Sa. Deseori El ascunde lucrările proniei Sale dumnezeieşti.
Însă, când dobândim sfânta smerenie, atunci pe toate le vedem şi le trăim;
Îl trăim pe Dumnezeu vădit, în chip deplin, şi simţim tainele Lui. Atunci
începem să-L iubim. Şi acesta este un lucru pe care îl cere El Însuşi.
Este primul lucru pe care îl cere pentru fericirea noastră, precum spune:
„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul
tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă” (Matei
22, 37-38).
O asemenea iubire aveau sfinţii.
...
Nu
mă gândesc la moarte. Ce va voi Domnul. Eu vreau să mă gândesc la Hristos.
Deschideţi-vă şi voi mâinile şi aruncaţi-vă în braţele lui Hristos. Atunci
va trăi înlăuntrul vostru. Şi veţi socoti că nu-L iubiţi mult, şi veţi
voi să vă apropiaţi mai mult şi să fiţi una cu El. Dispreţuiţi patimile.
Nu vă îngrijiţi de diavol. Întoarceţi-vă către Hristos. Pentru a se face
asta, trebuie să vină harul. „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase
le vindecă şi pe cele cu lipsă le plineşte”.
p. 188-189
Ne vorbeşte
Părintele Porfirie
Editura Bunavestire Galaţi, 2003
Trad. de Ierom. Evloghie Munteanu
