Tristetea este "o
patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup" (Nichita
Stihatul). Evagrie Ponticul spune despre această patimă că "este
o stare abătută a sufletului, care se alcătuieşte la gândurile mâniei".
Deci este o urmare a mâniei. Înşiruirea patimilor nu este întâmplătoare.
Tristeţea vine după mânie, pentru că ea este un rod al mâniei.
De asemenea spune Evagrie Ponticul despre tristeţe că "este o
gură de leu care înghite pe cel întristat. Este un vierme al inimii care
mănâncă mama (adică sufletul) ce îi dă naştere. Este o piedică în calea
oricărui lucru bun".
Tristeţea este o patimă atunci când, la fel ca şi în cazul mâniei, o putere
naturală care este sădită de Dumnezeu în sufletul omului, este pervertită.
În sufletul omului există această disponibilitate spre o tristeţe naturală
sau o stare a firii care nu este în sine nici rea nici bună şi care a
fost lăsată de Dumnezeu în suflet pentru a fi folosită în mod pozitiv,
în vederea apropierii de Dumnezeu, şi anume tristeţea ca o stare legată
de săvârşirea păcatului, ca o părere de rău pentru săvârşirea păcatului,
tristeţea care devine astfel temei al pocăinţei. Dar această stare naturală
a sufletului, care a fost lăsată de Dumnezeu tocmai pentru ca omul să
se întristeze pentru păcatele sale şi să se îndrepte spre Dumnezeu, este
pervertită în cazul omului pătimaş şi atunci tristeţea devine o patimă,
o patimă care se manifestă prin tristeţea nu pentru păcatul săvârşit ci
pentru imposibilitatea săvârşirii anumitor păcate sau ca urmare a săvârşirii
anumitor păcate, dar nu împletită cu pocăinţa, cu părerea de rău pentru
săvârşirea acelui păcat.
Înainte de a trece la identificarea propriu-zisă a mecanismului desfăşurării
acestei patimi, să spunem că Sfinţii Părinţii, mai precis Sfântul Maxim
Mărturisitorul, identifică trei forme în care se manifestă această tristeţe
pătimaşă, păcătoasă, rea.
Prima este supărarea. Prin supărare înţelegându-se o tristeţe care pătrunde
până în adâncul sufletului, infiltrând toate gândurile şi sentimentele
omului.
O altă formă a tristeţii este necazul. Prin necaz părinţii înţeleg o nelinişte
şi o apăsare, care ia naştere în urma unor împrejurări neplăcute prin
care trece omul, dar care nu este de profunzime şi nici nu este de durată.
Şi o a treia formă prin care se manifestă această tristeţe este pizma
sau invidia. Este o întristare care vine datorită bunurilor materiale,
sau sufleteşti pe care le observăm la cei din jurul nostru.
Această ultimă formă a tristeţii, anume pizma sau invidia, la rândul ei
dă naştere la alte păcate. Astfel pizma, invidia dă naştere la ură. Pe
cel pe care îl invidiem pentru darurile sale, pentru bunurile sale, începem
să-l urâm. Apoi din ură ajungem la clevetire, începi să îl vorbeşti de
rău pe cel care îl urăşti. Din clevetire se ajunge în osândire, în acuzarea
celui pe care îl invidiezi. Apoi un alt păcat care se naşte din invidie
este bucuria de răul celuilalt. Te bucuri când vezi că se întâmplă un
rău celuilalt pe care îl invidiezi pentru anumite lucruri şi ,pe de altă
parte, îţi este necaz atunci când vezi că dobândeşte un bine, când un
bine vine asupra lui.
În ceea ce priveşte rădăcinile tristeţii am
arătat mai sus că tristeţea naturală este o stare firească a sufletului
omului care nu este în sine rea sau bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu
pentru a sluji ca temei al pocăinţei. Şi chiar mai mult, această tristeţe,
această întristare pentru păcatele săvârşite, este absolut necesară omului
pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, dacă omul nu se întristează
pentru păcatele săvârşite şi în urma acestei întristări nu se pocăieşte
pentru păcatele pe care le-a săvârşit, atunci el nu are cum să se apropie
de Dumnezeu şi cum să devină părtaş Împărăţiei cerurilor.
Reaua întrebuinţare a tristeţii sau întrebuinţarea ei contrară firii face
ca tristeţea să devină o patimă. Răutatea acestei patimi a tristeţii constă
în aceea că omul nu se mai întristează pentru starea de decădere în care
se află, ci se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită
să te mâhneşti şi de multe ori se întristează pentru că nu poate să facă
nişte lucruri care chiar îi provoacă răul pentru că îl îndepărtează de
Dumnezeu.
Să vedem aşadar care sunt cauzele care
provoacă tristeţea pătimaşă, tristeţea cea rea.
1. În primul rând, Părinţii ne spun că una
din cauzele tristeţii este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe.
Omul îşi doreşte anumite lucruri şi în special anumite plăceri trupeşti
sau de altă natură şi pe care nu poate să le dobândească dintr-un motiv
sau altul şi atunci se întristează. Aş vrea să am o maşină scumpă şi nu
am acea maşină, şi atunci mă întristez şi sunt tulburat că de ce nu am
acea maşină. Sau îmi doresc să îmi satur trupul cu o anumită mâncare scumpă,
pe care nu am posibilitatea să o cumpăr şi să o dobândesc şi atunci mă
tulbur, sunt întristat etc.
Tot în această cauză mare, ca lipsă a împlinirii uneia sau mai multor
dorinţe, intră şi pierderea vreunui bun sau lucru material sau a unui
câştig. Deci am un bun la care ţin neapărat, am un obiect, de exemplu
am o haină la care ţin foarte mult şi o pierd, sau am un stilou sau ştiu
eu ce lucru şi îl pierd, mă întristez, mă supăr. Înseamnă că sufletul
meu a fost lipit de acel obiect şi îl doream, îl deţineam cu o plăcere
pătimaşă şi pentru aceasta sufletul meu se întristează. De asemenea această
tristeţe poate să vină ca şi urmare a lipsei unui câştig. Deci mi-aş dori
să câştig poate anumiţi bani sau mi-am făcut un anumit plan că voi câştiga
foarte mult dintr-o anumită afacere şi nu-mi iese afacerea şi pierd şi
atunci mă întristez pentru că nu am reuşit să câştig.
Tot tristeţea poate să vină şi din pizma faţă de bunurile celuilalt. Am
văzut mai înainte, mă întristez că vecinul meu şi-o cumpărat o maşină
scumpă, când văd că colegul meu are o haină mai frumoasă ca mine, mă întristez
când văd că celălalt şi-o luat casă sau aşa mai departe.
O altă cauză a tristeţii poate să fie lipsa
onorurilor din partea lumii. Mă cred foarte bun şi aş vrea ca lumea să
mă laude, să mă cinstească, să mă onoreze şi lumea nu mă onorează, nu
mă cinsteşte şi atunci mă întristez pentru că nu sunt onorat de către
oameni.
Dar, ne atrag atenţia Părinţii că tristeţea vine şi ca urmare a împlinirii
unei plăceri trupeşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul în mod deosebit insistă
asupra faptului că rezultatul împlinirii oricărei plăceri trupeşti păcătoase
aduce după sine o tristeţe în suflet, deci o tristeţe care vine din pierderea
harului lui Dumnezeu. O senzaţie de gol în adâncul sufletului pe care
poate de multe ori nu poţi să ţi-o explici, dar care te cuprinde. Ai săvârşit
un păcat, ţi-ai împlinit o plăcere vinovată, păcătoasă, şi sufletul pierde
harul şi atunci se umple de întristare.
Deci întristarea iată, că poate să vină atât ca urmare a neîmplinirii
unei plăceri, te întristezi că ai fi vrut să-ţi împlineşti o plăcere păcătoasă
şi n-ai putut să o împlineşti, dar poate să vină şi ca urmare a împlinirii
unei plăceri păcătoase şi a pierderii harului.
Întristarea poate să vină şi ca urmare a unei insatisfacţii de ordin general,
un sentiment de frustrare pe care îl putem avea faţă de întreaga existenţă.
Ne simţim nedreptăţiţi, ne simţim frustraţi de nişte lucruri pe care credem
noi că le-am merita şi atunci tristeţea ne cuprinde sufletul.
2. O a doua mare cauză a tristeţii este mânia.
Tristeţea vine în urma mâniei. După ce ne mâniem pentru un motiv sau altul,
după ce trece mânia, tristeţea cuprinde sufletul. Tristeţea cuprinde sufletul
o dată pentru că prin mânie am pierdut harul lui Dumnezeu şi sufletul
nostru rămâne gol. Tristeţea ne poate cuprinde poate, atunci când suntem
înrăiţi, pentru faptul că nu am fost mai agresivi în momentul în care
ne-am mâniat sau tristeţea poate să ne cuprindă în general aşa ca o stare
a sufletului după ce ne-am mâniat. Această tristeţe este împletită cu
amintirea răului. Amintirea răului pe care ceilalţi ni l-au prilejuit.
Am văzut până acum care au fost cauzele mari ale mâniei. Una din cauzele
mâniei sunt ca şi la tristeţe: neîmplinirea unor pofte pe care noi le
dorim, sau perspectiva pierderii posibilităţii împlinirii unor pofte sau
o altă cauză spuneam că este, o jignire adusă persoanei noastre, o lovire
în iubirea noastră faţă de noi înşine. Şi atunci şi tristeţea tot aşa
este produsă şi de o jignire care ne-au produs-o ceilalţi. Când cineva
te jigneşte întâi te mânii şi după aceea te întristezi pentru jignirea
care ţi-a produs-o.
Această întristare care vine în urma unei jigniri primite dovedeşte că
suntem cuprinşi de slavă deşartă şi de mândrie, pentru că noi am vrea
ca lumea să ne laude, ca lumea să ne trateze cu toate onorurile şi nu
să ne jignească.
3. În afară de aceste două cauze, care vin,
spuneam din lipsa împlinirii unor pofte sau ca urmare a mâniei, o a treia
cauză spun Părinţii că este lucrarea diavolească. Este acea tristeţe care
ne cuprinde sufletul fără a fi aparent o cauză concretă. Sunt anumite
perioade când ne cuprinde o stare de tristeţe profundă a sufletului fără
să putem să identificăm o cauză anume care o produce. Şi atunci spun Părinţii
că această tristeţe vine din lucrare diavolească. Este un semn că diavolul
s-a abătut asupra sufletului şi ne-a adus această stare. De obicei această
stare este legată de pierderea harului, dintr-un motiv sau altul, şi atunci
sufletul fiind lipsit de harul lui Dumnezeu este invadat de diavol care
aduce după sine tristeţea.
Tristeţea este o boală a sufletului, tristeţea în înţelesul ei pătimaş
bineînţeles. Părinţii spun că tristeţea este o formă de nebunie pentru
că, atunci când sufletul este cuprins de tristeţe, el se întunecă, mintea
se orbeşte, puterea de judecată a omului se tulbură. Deci, omul nu poate
să mai judece limpede.
Tristeţea descompune şi distruge echilibrul şi liniştea sufletească şi
se opune vieţii duhovniceşti. Deci atunci când tristeţea ne invadează
sufletul echilibrul nostru sufletesc se zdruncină, pacea noastră sufletească
este alungată.
Dar ceea ce este interesant este că, după cum ne atrag atenţia Părinţii
Bisericii, aşa cum în mânie este o plăcere morbidă, este o plăcere bolnăvicioasă,
când eşti mânios parcă te cuprinde aşa o plăcere a stării aceleia de mânie,
deşi îţi dai seama că este ceva rău, tot aşa uneori există o plăcere mai
mult sau mai puţin conştientizată de către om a stării de tristeţe. Te
cuprinde tristeţea sufletului şi deşi nu eşti mulţumit, parcă o plăcere
morbidă, bolnăvicioasă o simţi în adâncul sufletului.
Despre această tristeţe rea, păcătoasă, Sfântul Ioan Casian ne spune că
"este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare, pizmaşă, de o stearpă
amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins ea îl zdrobeşte
sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţă de mântuire căci
este fără raţiune şi nu numai că zădărniceşte foloasele rugăciunii, dar
chiar nimiceşte darurile duhului pe care le aduce cealaltă tristeţe, adică
tristeţea cea bună, tristeţea după Dumnezeu".
Aşadar această tristeţe pătimaşă îl face pe om morocănos, rău, ranchiunos,
plin de amărăciune, pizmaş, lipsit de răbdare.
Într-o formă extremă a sa tristeţea îl aduce pe om în deznădejde, adică
în pierderea nădejdii în Dumnezeu. Şi atunci când omul este cuprins de
deznădejde, deci când îşi pierde nădejdea că Dumnezeu mai poate să îl
mântuiască, atunci omul se dedă patimilor celor mai distrugătoare. Este
acel gând: dacă tot Dumnezeu nu mă iartă, ce rost mai are să mă străduiesc
să duc o viaţă după voia lui Dumnezeu, să împlinesc voia lui Dumnezeu,
măcar să caut o mângâiere, cât de cât în păcat, în plăcerea păcatului.
Şi din nou intervine la un moment dat şi acea plăcere bolnavă de autodistrugere.
Deci omul îşi dă seama că se distruge şi totuşi merge pe această cale,
face lucruri pe care simte că-i fac rău şi totuşi parcă simte o plăcere
de autodistrugere. Toate acestea vin din deznădejde, din pierderea nădejdii.
Deznădejdea dusă la extremă duce la sinucidere. Deznădăjduitul, la capătul
deznădejdii sale, îşi dă seama că nimic nu mai are sens şi atunci ce rost
are să mai prelungească această existenţă şi hotărăşte să îşi pună capăt
zilelor. Bineînţeles că este o falsă soluţie, pentru că sinuciderea nu
rezolvă starea, ci acea stare cumplită de deznădejde prin sinucidere nu
face altceva decât să fie permanentizată, pentru că omul în starea în
care este prins de sfârşitul său de moarte în aceea va rămâne pe veci.
De aceea cel care se sinucide într-o stare de deznădejde pe veci va rămâne
în acea stare deznădejde, în acel iad în care se află sufletul său.
În legătură cu această formă extremă a tristeţii, a deznădejdii, cunoaştem
acel cuvânt pe care Sfântul Siluan Athonitul l-a primit de la Hristos
în lupta sa cu deznădejdea. Este cuvântul: "Ţine-ţi mintea în iad
şi nu deznădăjdui!" în care acel "nu deznădăjdui" este
practic o făgăduinţă pe care Hristos i-o face lui şi ne-o face nouă tuturor.
Poate că de multe ori în viaţă ajungem în nişte stări de deznădejde, în
acele stări trebuie să ne aducem aminte de această făgăduinţă a lui Hristos:
"Nu deznădăjdui!" Nu deznădăjdui, pentru că oricât ai fi de
disperat, oricât ai fi de căzut, Hristos poate să te scoată, poate să-şi
arate mila faţă de tine şi şi-o va arăta dacă te vei smeri.
Întorcându-ne la întristare, spuneam că întristarea, tristeţea, este o
stare naturală care poate fi folosită spre bine, devenind o virtute, întristarea
după Dumnezeu, sau poate să devină o patimă, ca întristare pătimaşă, întristare
păcătoasă. De aceea Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni,
în capitolul 7, versetul 10, ne spune: "Întristarea care este
după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire, iar întristarea lumii moarte
lucrează".
Este vorba despre cele două aspecte: întristarea după Dumnezeu, adică
întristarea pentru depărtarea noastră de Dumnezeu, pentru faptul că am
fost cuprinşi de păcat, întristarea atunci când realizăm starea decăzută
în care suntem, dar această întristare care devine o temelie pentru pocăinţă,
pentru întoarcerea spre Dumnezeu şi, pe de altă parte, întristarea pătimaşă,
întristarea împletită cu deznădejdea şi care, ne spune şi Sfântul Pavel,
este moarte, lucrează moarte.
În ceea ce priveşte terapia
întristării, vindecarea întristării pătimaşe, dacă vrem să vindecăm
întristarea trebuie să anulăm cauzele care duc la ea. Şi atunci în ceea
ce priveşte lupta cu întristarea, Părinţii ne îndeamnă să acţionăm în
cele trei direcţii principale, împotriva celor trei cauze mari care produc
întristarea.
Prima cauză a întristării am văzut că este lipsa împlinirii uneia sau
mai multor dorinţe. Pentru a nu ajunge la întristare trebuie să renunţăm
atunci la dorinţele şi plăcerile trupeşti, să ne dezlipim mintea de bunurile
materiale. Să nu ne căutăm împlinirea şi fericirea în bunurile materiale
sau în plăcerile trupeşti.
Tot aici vine lupta pentru a ne despătimi, de a ne vindeca de patimi,
de toate patimile care ne atrag spre plăcerile acestea vinovate. Şi aici
se include un aspect foarte important şi anume dispreţuirea slavei şi
demnităţii pământeşti. Să nu căutăm slava de la oameni, să nu căutăm din
partea oamenilor să fim apreciaţi, cinstiţi, onoraţi.
A doua cauză mare a întristării am văzut că este mânia, atunci lupta cu
întristarea trebuie să meargă şi aici. În primul rând să luptăm cu patima
mâniei, să căutăm să nu ne mâniem, dar dacă s-a întâmplat să ne mâniem
şi în urma mâniei să intrăm într-o relaţie de dispută cu cineva, cu aproapele
nostru, dacă aproapele nostru ne-a făcut ceva sau noi i-am făcut lui,
sau noi ne-am mâniat pe el, dacă ne-am certat, dacă i-am aruncat vorbe
grele, ne spun Părinţii că pentru a ne tămădui de întristare nu trebuie
să-l evităm pe omul respectiv, ci din contră trebuie să-l căutăm. Mai
întâi trebuie să-l iertăm din suflet, să lepădăm toată ranchiuna faţă
de el şi să-i arătăm bunăvoinţă şi iubire şi mai ales să ne rugăm pentru
el. Să păstrăm legătura cu acel om, să căutăm să-l întâlnim, să-l vedem,
să-i vorbim, să nu evităm pe omul care ne-a mâniat într-o împrejurare
sau alta.
Tot aici Părinţii ne atrag atenţia că pe cei care ne jignesc într-o împrejurare
sau alta trebuie să-i socotim ca pe nişte binefăcători ai noştri şi ca
pe nişte doctori pentru că ei ne ajută să ne vindecăm de patimile care
ne cuprind şi în principal de patima slavei deşarte şi de patima mândriei.
Deci ei nu sunt de fapt nişte duşmani ai noştri, ci prin ei Dumnezeu lucrează
tămăduirea noastră şi atunci aşa trebuie să-i privim, aşa trebuie să-i
înţelegem, ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte doctori, ca pe nişte
tămăduitori ai noştri.
Am văzut că a treia cauză a întristării păcătoase este lucrarea diavolească.
Pentru a lupta cu patima întristării provenită din această întristare
diavolească, Părinţii ne recomandă să facem mai multe lucruri.
În primul rând să ne descoperim gândurile în faţa duhovnicului. Deci aceste
gânduri de întristare trebuie descoperite în faţa duhovnicului şi să primim
cuvântul pe care Domnul ni-l dă prin duhovnicul nostru. Apoi citirea şi
meditarea textelor Sfintei Scripturi care ne descoperă dragostea şi mila
lui Dumnezeu faţă de întreaga făptură şi bineînţeles şi faţă de noi. Rugăciunea
este o altă cale foarte importantă. Deci să ne rugăm! Prin rugăciune tristeţea
diavolească asupra sufletului nostru este îndepărtată, este împrăştiată.
Apoi un alt lucru foarte important, spun Părinţii că este participarea
la slujbe. Participarea la slujbele Bisericii ne ajută să luptăm cu întristarea
care ne cuprinde sufletul şi, sigur, în primul rând participarea la Sfânta
Liturghie.
Şi bineînţeles lucrul cel mai important care îl avem la îndemâna pentru
a lupta cu toate patimile este împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu Trupul
şi Sângele Mântuitorului.
Deci pentru a lupta cu întristarea care vine din lucrarea diavolească,
spovedania cu descoperirea gândurilor în faţa duhovnicului nostru, citirea
şi meditarea textelor Sfintei Scripturi, rugăciunea, participarea la slujbe,
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Ca o concluzie a acestei terapii, a acestei vindecări a patimii întristării,
Sfântul Ioan Casian ne spune că "meditaţia inimii curate, meditaţia
duhovnicească a inimii curate şi grija mereu trează a sufletului ne ajută
să scăpăm de patima întristării".
Spuneam că, la fel ca în cazul tuturor patimilor, tristeţea ca putere
naturală a sufletului a fost lăsată de Dumnezeu pentru ca să ne ajute
să ne apropiem de El. Şi de aceea tristeţea cea bună, cum o numesc Părinţii,
tristeţea cea după Dumnezeu, tristeţea pentru starea noastră de decădere,
este o temelie a pocăinţei şi a întoarcerii noastre spre Dumnezeu. Părinţii
numesc această tristeţe fericita întristare, fericita tristeţe. Fericita
tristeţe care îl apropie pe om de Dumnezeu şi care aduce bucuria cea duhovnicească,
fericita tristeţe care trebuie să o dobândim cu toţii pentru a putea ajunge
la Dumnezeu.
"Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea raţională. Dar akedia se face stăpână peste toate puterile sufletului" (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Akedia
este o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca amorţire şi vlăguire
a sufletului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ca o zăpăcire şi neorânduială
a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viaţa duhovnicească:
- neglijenţă a sufletului în ceea ce înseamnă mântuirea lui, o lipsă a
zelului duhovnicesc.
- paralizie a puterilor sufleteşti.
Akedia este în strânsă legătură cu tristeţea ca patimă, mai precis cu
acea tristeţe care nu are o cauză precisă ci este provocată de către diavol.
Chiar unii Părinţi ai Bisericii identifică această tristeţe provocată
de diavol cu akedia.
Părinţii Bisericii au vorbit despre akedie mai ales în contextul monahismului,
dar akedia este o patimă care îi priveşte pe toţi oamenii, nu numai pe
monahi, ci şi pe laici,
Forme
de manifestare: lene, plictiseală, o stare de lehamite, silă, urât,
lâncezeală, moleşeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă pentru mântuire,
amorţeală a sufletului, o stare de somnolenţă care nu e determinată de
oboseala firească a trupului, îngreunarea trupului şi a sufletului.
• insatisfacţie vagă şi generală. Sufletul se simte nesatisfăcut, simte
că îi lipseşte ceva, nu se simte în largul său, şi din această stare de
insatisfacţie decurge o lipsă de interes. Omul cuprins de akedie nu mai
este interesat de nimic, totul pare lipsit de sens, nu mai aşteaptă nimic
de la viaţă, i se pare că totul nu are nici rost.
• nestatornicie cu sufletul şi cu trupul.
- mintea nu mai poate să se fixeze pe un lucru, ci trece cu uşurinţă de
la un lucru la altul.
- trupul, omul, mai ales când e singur, nu poate sta locului, vrea să
plece, caută cu orice preţ întâlnirea cu ceilalţi, dar această întâlnire
cu ceilalţi se concretizează în nişte relaţii superficiale, uşuratice,
care degenerează în vorbărie deşartă fără folos pentru suflet.
- nostalgia omului pentru o altă stare decât cea în care se află, tendinţa
de a pleca, lipsa de răbdare, dorinţa de evadare, impresia că în altă
situaţie, într-un alt loc de muncă, într-o altă localitate, într-o altă
ţară totul ar merge mult mai bine, totul ar fi mult mai uşor.
- neputinţa de a duce la capăt un lucru început, te apuci de multe lucruri
deodată şi nu le poţi duce pe nici unul la capăt.
Această instabilitate interioară se poate manifesta într-un fel extrem
de deosebit. Nu ne mai ţinem de sălaşul obişnuit, de munca pe care am
învăţat-o, de tovărăşia prietenilor şi cunoscuţilor noştri, ne este cu
neputinţă se sfârşim - muncă începută, să citim până la capăt o carte,
luăm o carte în mâini doar pentru a o lăsa numaidecât jos. Adeseori nici
măcar nu ne putem da seama ce se petrece cu noi. Apar mereu motive plauzibile
care ne silesc să ne schimbăm.
• nelinişte sufletească.
• lenevie spre cele duhovniceşti: akedia este o piedică principală în
calea rugăciunii. Ea aduce o toropeală în suflet şi în trup, împingând
spre somn la vremea rugăciunii. "Când soseşte vremea rugăciunii
se îngreunează trupul. Stând la rugăciune îl scufundă pe om în somn şi
îi răpeşte stihul cu căscături necuvenite. Iar când se sfârşeşte pravila
(deci când se sfârşeşte vremea rugăciunii), se deschid ochii şi oboseala
dispare" (Sfântul Ioan Scărarul). Akedia în domeniul vieţii
duhovniceşti se manifestă în primul rând în tendinţa spre a minimaliza
rugăciunea. Omul cuprins de akedie îşi aduce tot felul de argumente pentru
a-şi reduce la minim rugăciunea: că-i obosit, că n-are timp, că nu-i nevoie
să te rogi chiar aşa mult, că-i suficient să spui un cuvânt din adâncul
inimii decât să spui cuvinte multe şi fără să te poţi concentra.
• lenevia trupească. Părinţii fac distincţie între oboseala firească a
trupului care cere odihnă şi patima trândăviei, lenea, care nu este o
urmare firească a unei oboseli, o patimă legată de celelalte patimi, mai
ales de întristare, de lăcomie şi de curvie.
Iată cum descrie în secolul IV, Evagrie Monahul, starea de akedie: "Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn. Se freacă la ochi şi îşi întinde mâinile şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi frunzărind-o caută curios sfârşitul, numără paginile, murdăreşte literele şi podoaba cărţilor. Iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui".
Cauzele
akediei:
- filavtia sau iubirea pătimaşă de sine,
- iubirea de plăcere şi întristarea cea după lume.
- rod al lucrării diavoleşti.
Akedia
este o boală a sufletului:
- duce la întunecarea în întregime a sufletului,
- îl face pe om să se îndepărteze de cunoaşterea lui Dumnezeu
- duce la deznădejde, la hulă împotriva lui Dumnezeu, la învârtoşarea
inimii, la mâniere grabnică.
Părinţii Bisericii ne învaţă că akedia nu este urmată de o altă patimă
pentru că le are în ea pe toate. Omul care este cuprins de akedie, este
cuprins de toate celelalte patimi.
Akedia este "cea mai apăsătoare şi greu de îndurat patimă"(Sf.
Maxim Mărturisitorul), "moartea sufletului şi a minţii"
(Sfântul Simeon Noul Teolog), "gustarea gheenei" (Sfântul
Ioan Casian).
Falsă tămăduire: ispita schimbării, devierea atenţiei şi distracţia, a distrage atenţia de la lucrurile esenţiale, de la Dumnezeu, de la problema mântuirii sufletului, de la pocăinţă. Distracţia este însă amăgitoare pentru că ne dă doar impresia că ne rezolvă starea de pustiu sufletesc, de plictis, de lenevire, de nelinişte, dar de fapt nu face decât să ne afunde mai tare în akedie. (Televizorul şi internetul se înscriu în aceeaşi căutare a distracţiei, sunt mijloace prin care practic noi ne smulgem din realitate şi încercăm să schimbăm mediul. Este exact această împlinire a tendinţei spre fugă, spre plecare, care vine din patima akediei).
Tămăduirea
akediei
Părinţii Bisericii ne spun că akedia nu are o anumită virtute care să
i se opună în mod direct şi pe care să o căutăm în mod deosebit, pentru
că akedia adună în sine toate patimile.
primul pas în lupta cu akedia este identificarea bolii acesteia de care
suferim, înfruntarea ei şi nu fuga de ea.
Să luptăm cu ispita schimbării, a devierii atenţiei, a distracţiei.
Demonul akediei să pleci, să încerci să fugi de realitate. Şi Părinţii
îţi spun să înfrunţi.
Să ieşim din toropeala sufletească şi trupească care ne cuprinde, să
nu ne lăsăm biruiţi de somnul trupului şi al sufletului, să ne aplecăm
asupra noastră şi să căutăm să ne liniştim sufletul, să ne dobândim pacea
sufletească. Pentru a putea ajunge la pace sufletească, la linişte sufletească
şi pentru a birui akedia este nevoie de o luptă îndelungată şi neîncetată,
care nu aduce lesne biruinţa, ci numai după o îndelungă nevoinţă.
• Pentru aceea avem nevoie de foarte multă răbdare. Să răbdăm, să nu plecăm,
să nu încercăm să evadăm.
• Apoi trebuie să avem nădejde. Să avem nădejde că Dumnezeu ne va izbăvi
de această patimă, să avem nădejde în bunătăţile viitoare în viaţa veşnică.
• Apoi este nevoie de pocăinţă, de întristarea cea după Dumnezeu.
• Apoi să ne aducem aminte de moarte. Toate mijloacele de divertisment
nu au alt scop decât să ne facă să pierdem timpul, să treacă timpul fără
să ne dăm seama. Or, timpul ne-a fost dat ca un interval în care să ne
dobândim mântuirea şi atunci orice minut pe care-l pierdem în zadar este
de fapt o riscare a mântuirii noastre, a veşniciei.
• Apoi iarăşi este nevoie de frica de Dumnezeu.
• lucrul mâinilor. Adică să avem o îndeletnicire, să împleteşti munca
cu rugăciunea.
• cel mai important în lupta cu akedia este rugăciunea. Rugăciunea dă
putere tuturor celorlalte lucruri pe care le-am enumerat până acum. Fără
rugăciune nu se poate nimic. Rugăciunea potenţează aşadar, toate celelalte
leacuri împotriva akediei, pentru că prin rugăciune noi chemăm ajutorul
lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vine asupra noastră şi ne dă putere să
luptăm cu această patimă a akediei. Numai acest har ne poate izbăvi de
akedie. De asemenea Părinţii ne îndeamnă să nu ne lenevim la rugăciune
şi să îmbinăm rugăciunea cu metaniile, pentru ca lenevirea trupului, moleşeala
trupului să o alungăm prin metanii, angajând şi trupul în rugăciune.
• participarea la slujbe.
Ne spun Părinţii
că această patimă a akediei, fiind o patimă atât de grea şi cuprinzând
toate celelalte patimi, nu este urmată îndeaproape de nici o altă patimă.
Şi de aceea omul care reuşeşte să biruiască akedia, nu este lovit imediat
de nici o altă patimă, ci cunoaşte un moment de răgaz în războiul duhovnicesc.
Evagrie Ponticul spune: "Acest demon al akediei nu e urmat îndeaproape
de nici un altul. O stare de linişte cuprinde sufletul după încheierea
bătăliei. Şi această stare care cuprinde sufletul după ce a biruit demonul
akediei, se caracterizează prin odihnă, pace, o bucurie duhovnicească
de nespus".
Slava deşartă şi mândria sunt patimile cele mai "subţiri" şi mai greu de învins. Ele sunt patimi înrudite, unii părinţi considerând chiar că e vorba de o singură patimă. "Au numai atâta deosebire între ele câtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gând al slavei deşarte) e începutul, iar al doilea (al mândriei) sfârşitul" (Sf. Ioan Scărarul).
Slava deşartă
constă în căutarea slavei de la oameni. Ea e "risipirea ostenelilor,
pierderea sudorilor, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mândriei,
înecarea corabiei în port" (Sf. Ioan Scărarul).
Formele slavei deşarte:
a) pt. foloase materiale sau lucruri care se văd
bunuri materiale – legată de iubirea de arginţi şi gustul pt. lux şi
fast
daruri naturale: frumuseţe (reală sau închipuită), glas, forţă fizică,
pricipere, îndemânare, calităţi intelectuale
putere – legată de iubirea de stăpânire
b) pt. cele duhovniceşti: virtuţile şi asceza
- îi atacă pe cei mai înaintaţi duhovniceşte
- se asociază luptei împotriva celorlalte patimi asemenea unui prieten
fals şi viclean care sub aparenţa unei atenţii şi iubiri desăvârşite ne
plănuieşte mari căderi şi răutăţi căci asceza impulsionată de slava deşartă
este fără rod
- se infiltrează în suflet după fiecare biruinţă împotriva vreunei patimi
împrumutând câte ceva de la fiecare drac izgonit şi, când îi vine rândul,
deschide din nou porţile tuturor chemându-i şi adunându-i iarăşi (Sf.
Ioan Casian)
Manifestare:
are o putere neobişnuit de mare
e greu de sesizat şi de recunoscut strecurându-se pretutindeni
e foarte greu de combătut
"De toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt
stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut
(ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea;
îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbându-le în haine
nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind sunt biruit de ea; tăcând,
iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne,
totdeauna unul stă drept şi el e cel din centru" (Sf. Ioan Scărarul).
Rădăcinile
slavei deşarte
Dumnezeu a sădit în firea omului tendinţa spre slava dumnezeiască pe care
o dobândim prin comuniunea cu Dumnezeu. Slava primită de la Dumnezeu este
adevărata slavă: "Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude"
(I Cor. 1, 31; II Cor 10, 17). Slava deşartă este o pervertire a acestei
tendinţe spre slavă prin căutarea ei la oameni, este o încercare deşartă
de a suplini slava cerească pierdută prin păcat. "Căci au iubit
slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu" (Ioan 12,
43). "Au uitat că sunt oameni şi de aceea merg de acolo-acolo
strângându-şi din altă parte o slavă plină de batjocură" (Sf.
Ioan Gură de Aur). Slava de la oameni este deşartă pt. că nu e ziditoare,
e superficială, trecătoare (ex. succesul sportivilor, actorilor etc.).
Diavolul ne amăgeşte că slava de la oameni e mai concretă, mai la îndemână,
dar aceasta este o pervertire a firii, fugi după umbre în loc să te ţii
de adevăr (Sf. Ioan Gură de Aur).
Diavolii au un rol deosebit de activ în zămislirea şi sporirea acestei
patimi. "Cel ce iubeşte slava de la oameni se predă vrăjmaşilor,
iar aceştia aruncă sărmanul suflet în multe rele, punând stăpânire pe
el" (Avva Isaia).
Efectele
slavei deşarte:
pierderea credinţei: "Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi
slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?"
(Ioan 5, 44). Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli,
idolul fiind el însuşi.
îl aruncă pe om în amăgire şi delir, ducând la o viziune delirantă asupra
realităţii: omul se crede mult mai bun decât este. "De îndată
ce un om se laudă cu virtuţile sale, el încetează de a mai fi virtuos,
ajungând să se mândrească cu un lucru pe care l-a pierdut" (Sf.
Ioan Scărarul).
nimiceşte pacea lăuntrică. "Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte
slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte tulburare" (Sf.
Marcu Ascetul). Îl face pe om să caute cu orice preţ lauda şi admiraţia
semenilor.
nimiceşte toate virtuţile pe care le-a dobândit omul.
face să apară în suflet patimile pe care le izgonise.
Tămăduirea
slavei deşarte:
"Toate păcatele, odată biruite, încep să se ofilească şi, după
înfrângere, devin din zi în zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea
şi le încetează fierberea… Dar această boală, odată ce a fost doborâtă,
mai cu înverşunare se ridică la luptă şi tocmai când crezi că a fost stinsă,
atunci se scoală din moarte şi mai puternică. Celelalte păcate îi atacă
de obicei doar pe cei biruiţi în luptă, aceasta însă îi urmăreşte mai
înverşunat pe biruitorii ei, şi cu cât a fost mai puternic strivită, cu
atât mai aprig îi atacă chiar când se mândresc cu izbânda lor" (Sf.
Ioan Casian).
Pt tămăduirea acestei patimi este nevoie de discernământ duhovnicesc şi
trezvie.
- Cunoaşterea patimii în amănunţime.
- Teama de osândă: în viaţa aceasta pierderea harului, în cea viitoare
iadul.
- Aducerea aminte de moarte, cugetarea la judecata dumnezeiască.
- Lepădarea de toate prilejurile şi pricinile slavei deşarte:
o Fuga de cei robiţi de această patimă
o Fuga de funcţii înalte
o Ferirea de a ieşi în evidenţă cu tot ce ar putea atrage admiraţia oamenilor
o Ascunderea de oameni a nevoinţelor proprii şi a faptelor bune
- Să nu-ţi ascunzi greşelile tale, lipsurile, ci chiar să le vesteşti
celorlalţi.
- Primirea cu bucurie a umilinţelor din partea semenilor ca leacuri ale
proniei dumnezeieşti.
- Să-ţi nesocoteşti propria nevoinţă şi faptele bune gândind cât de departe
eşti de ceea ce ar trebui să fim (să avem ca modele pe sfinţi şi nu pe
cei asemenea nouă) şi având în faţa ochilor păcatele tale.
- Rugăciunea
- Dobândirea smereniei care este împărtăşire din slava dumnezeiască.
În lupta cu slava deşartă şi mândria, Mântuitorul i-a dat Sfântului Siluan
cuvântul "Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!".
Mândria este "un tiran crud care surpă şi nimiceşte din temelii întreaga cetate a virtuţilor" (Sf. Ioan Casian).
Mândria constă
în părerea foarte bună de sine a omului, în înălţarea de sine.
Formele mândriei:
a) Înălţarea de sine a omului raportat la semeni = convingerea că este
superior faţă de ceilalţi oameni sau cel puţin faţă de unii dintre ei:
- fără motiv anume
- pentru pricinile care duc şi la slava deşartă (bunuri, calităţi naturale,
poziţie socială, virtuţi).
• Îl priveşte pe aproapele de sus, cu dispreţ – vezi pilda vameşului şi
a fariseului (Luca 18, 11).
Îngâmfat, trufaş, plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine, are
pretenţia că le ştie pe toate, are convingerea că are întotdeauna dreptate
acestea ducând la îndreptăţirea de sine, spiritul de contradicţie, dorinţa
de a-i învăţa pe alţii, de a-i stăpânii.
E orb la propriile greşeli, refuză orice critică şi orice sfat, urăşte
mustrările şi dojanele.
Agresivitate: ironie, asprime cu care răspunde la întrebări, muţenia,
ostilitate generală, dorinţa de a jigni pe celălalt.
b) Înălţarea de
sine raportat la Dumnezeu
Negarea sau refuzul credinţei în Dumnezeu
Tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu
Mândrul se consideră pe sine cauza virtuţilor şi a faptelor bune: "de
mândrie ne îmbolnăvim atunci când facem binele" (Sf, Ioan Gură
de Aur) pt. că în locul patimilor biruite vine în suflet mândria (uneori
patimile nu se mai fac vădite prin lucrare diavolească pentru a ne arunca
în mândrie).
Cele două forme ale mândriei sunt întotdeauna împreună în sufletul omului:
prima îşi are izvorul şi temeiul în a doua.
Rădăcinile
mândriei
Omul a fost creat pentru a se înălţa la Dumnezeu şi a ajunge la unirea
cu El în plenitudinea iubirii şi a cunoaşterii, în unire cu semenii şi
aducând în sine la unitate întreg cosmosul = împlinirea asemănării cu
Dumnezeu prin sinergia nevoinţei sale cu harul dumnezeiesc.
Mândria este pervertirea acestei tendinţe fundamentale a firii omeneşti
spre "autoîndumnezeire" – omul vrea să ajungă asemenea
lui Dumnezeu prin propriile puteri şi separat de ceilalţi, "eu"-ul
propriu devine un centru absolut. Este tocmai căderea lui Satan şi a omului
ca răspuns la îndemnul diavolului. Diavolul joacă un rol important în
zămislirea acestei patimi. În mândrie omul se arată stăpânit de diavol
mai mult decât în price altă patimă. "Cel mândru nu va mai avea
nevoie de drac. Căci el însuşi este drac şi vrăjmaş şi se războieşte cu
sine" (Sf. Ioan Scărarul).
Mândria
este o boală a sufletului, o nebunie care constă în:
- Necunoaşterea lui Dumnezeu: "Începutul trufiei omului este
a părăsi pe Dumnezeu" (Înţ. Sir. 10, 12).
- Perceperea delirantă a realităţii:
Mândrul nu se vede pe sine aşa cum este în realitate, îşi atribuie calităţi
pe care nu le are: "Cel mândru ne se cunoaşte deloc pe el însuşi"
(Sf. Ioan Gură de Aur).
Nu-şi cunoaşte semenul şi anume unicitatea fiecărei persoane ca chip
al lui Dumnezeu.
Omul mândru se retrage în sine şi se închide în lumea mărginită a eu-lui
propriu, acţionând întotdeauna sub imperiul acestui eu egoist pe care
îl exaltă la infinit.
Adevărata cunoaştere înseamnă să înţelegi că omul prin sine însuşi, în
afara lui Dumnezeu, nu e decât praf şi pulbere: "Ce ai, pe care să
nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai
fi primit?" (I Cor. 4, 7).
Mândria:
- deschide poarta tuturor patimilor: mânia, ura, agresivitatea, învârtoşarea
inimii, judecarea aproapelui, clevetirea, defăimarea, făţărnicia, tristeţea,
dispreţuirea semenilor, pizma, lăcomia, curvia, slava deşartă.
- îl lipseşte pe om de harul dumnezeiesc, îl face să piardă cunoaşterea
duhovnicească, îl înstrăinează de Dumnezeu.
Urmările
mândriei:
- nesecat izvor de suferinţe pentru sufletul omului provenind din discrepanţa
dintre imaginea proprie şi realitate
- risipeşte liniştea lăuntrică
- dă sentimentul persecuţiei
- întreţine starea de conflict cu ceilalţi: nu uită jignirile, nu recunoaşte
greşeala.
Tămăduirea
mândriei:
- cunoaşterea amănunţită a patimii şi a faptului că face deşarte toate
străduinţele, alungă harul, risipeşte virtuţile.
- recunoaşterea faptului că eşti stăpânit de ea (cel ce nu recunoaşte
este în mod sigur stăpânit de patimă)
- trezvia şi discernământul duhovnicesc, alungarea ei de când se naşte
- teama de judecată
- ferirea de împrejurările care duc la înălţarea de sine
- înţelegerea deşertăciunii şi nimicniciei lucrurilor pe care se întemeiază
omul supus acestei patimi
- ascultarea de duhovnic, ascultarea de aproapele, tăierea voii proprii
- neîncrederea în propria înţelepciune, învinovăţirea de sine, acceptarea
observaţiilor celorlalţi
- să vezi calităţile semenilor, să te socoteşti mai prejos decât toţi
- aducerea aminte de păcate
- primirea necinstirilor
- a recunoaşte că tot binele vine de la Dumnezeu, că numai prin harul
Lui poţi spori duhovniceşte
- citirea vieţilor sfinţilor şi luarea sfinţilor ca modele
- rugăciunea neâncetată
- smerenia
Pr. Florin Botezan
