|
Heruvicul
Element caracteristic al Intrarii Mari, cu mare impact asupra credinciosilor,
Heruvicul este cântarea lenta si mareata intonata la strana în care
melodia si cuvintele se unesc pentru a ne pregati duhovniceste sa-L
primim pe Hristos, Împaratul tuturor, Care se jertfeste pentru noi.
Denumirea de Heruvic sau Imn heruvimic vine de la afirmatia acestei
cântari ca noi, cei care participam la Sfânta Liturghie, îi închipuim
tainic pe heruvimii care intoneaza cântarea întreit sfânta "facatoarei
de viata Treimi". Prin extensie tot denumirea de Heruvic se
foloseste si pentru imnele speciale care se cânta în timpul Intrarii
Mari în Joia si Sâmbata Mare si anume "Cinei Tale celei de
Taina" si respectiv "Sa taca tot trupul".
Conceput initial sa fie cântat continuu, heruvicul este întrerupt, din
secolul al XII-lea de pomenirile rostite de preot cu voce tare, pastrându-si
însa unitatea.
Heruvicul
a fost introdus în anul 574
Heruvicul nu a fost prezent de la început în rânduiala Sfintei Liturghii
ci a fost introdus doar în a doua jumatate a secolului al VI-lea. În
primele secole, ritualul Intrarii Mari fiind foarte simplu, darurile
erau aduse de catre diaconi în tacere, în timp ce credinciosii îsi dadeau
sarutul pacii. Spre sfârsitul secolului al IV-lea, desi aducerea darurilor
capata o solemnitate deosebita fiind interpretata ca purtarea lui Hristos
spre patima si mormânt, ea se savârseste în continuare în tacere. Aceasta
tacere, considera Teodor de Mopsuestia, este impusa de reculegerea si
teama cu care trebuie sa participam la acest moment (1).
Istoricul Cedrenus, în lucrarea sa Historianum compendium (secolul XI)
ne informeaza ca Imnul heruvimic a fost introdus în timpul împaratului
bizantin Iustin II (565-578) în anul 574, patriarh fiind Ioan III Scolasticul
(565-577). Tot atunci s-a hotarât ca în Joia Mare sa se cânte imnul
"Cinei Tale celei de Taina".
Profesorul Robert Taft a lansat ipoteza ca înainte de introducerea heruvicului
se cântau antifonic (2), cu refrenul Aliluia,
versetele 7-10 ale Psalmului 23: "Ridicati, capetenii, portile
voastre si va ridicati portile cele vesnice si va intra Împaratul slavei.
Cine este acesta Împaratul slavei? Domnul Cel tare si puternic, Domnul
Cel tare în razboi. Ridicati, capetenii, portile voastre si va ridicati
portile cele vesnice si va intra Împaratul slavei. Cine este acesta
Împaratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împaratul slavei".
În anul 574, sustine el, Heruvicul propriu-zis s-a adaugat refrenului
Aliluia. În perioada urmatoare, pâna în secolul al X-lea, s-a renuntat
la versetele din psalmi ramânând doar Imnul heruvimic si Aliluia (3).
Cântarea "Sa taca tot trupul" este preluata din rânduiala
Liturghiei Sfântului Iacob, înlocuind din secolele XI-XII, Heruvicul
obisnuit la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sâmbata Mare.
Adverbul
"acum" exprima imperativul lepadarii imediate a grijii lumesti
Textul românesc al Heruvicului este o traducere a variantei slave a
acestuia:
"Noi care pe heruvimi cu taina închipuim si facatoarei de viata
Treimi întreit sfânta cântare aducem, toata grija cea lumeasca acum
sa o lepadam... ca pe Împaratul tuturor sa-L primim, pe Cel, de cetele
îngeresti, nevazut înconjurat. Aliluia. Aliluia. Aliluia."
Diferenta fata de textul grecesc actual consta în prezenta adverbului
"acum" si în folosirea expresiei "aducem"
(cântarea întreit sfânta) în loc de "cântam".
Manuscrisele vechi ale Sfintei Liturghii nu cuprind de obicei textele
cântarilor ci doar ale rugaciunilor de aceea este greu de reconstituit
textul originar al Heruvicului. Totusi analiza manuscriselor care cuprind
aceasta cântare ne indica prezenta adverbului "acum"
în textul grecesc pâna prin secolul al XVI-lea. Asadar varianta slava
pastreaza forma veche a imnului. Reintroducerea acestui adverb în ultima
editie a Liturghierului românesc (2000) este salutara deoarece el întareste
mesajul Heruvicului exprimând imperativul lepadarii imediate, "acum",
a grijii lumesti pentru a putea aduce cântarea întreit sfânta si a-L
primi pe Împaratul tuturor.
Varianta slava "aducem" (cântarea întreit sfânta)
vine probabil din confuzia lui προσάγοντες (aducem) cu προσάδοντες (cântam)
întâlnit în toate manuscrisele grecesti. Totusi nu este gresit a spune
ca "aducem" cântarea întreit sfânta având în vedere
faptul ca si în alte contexte se vorbeste despre aducerea unei cântari
(de exemplu în rugaciunea trisaghionului).
Heruvicul
ne descopera slava si puterea Împaratiei cerurilor care ni s-a deschis
în Hristos
Tema
centrala a Heruvicului este legata de semnificatia Intrarii Mari. Prin
aducerea darurilor la altar Biserica se aduce pe sine însasi facându-se
partasa jertfei lui Hristos pentru ca ea este Trupul Lui. Dar Hristos
însusi este "Cel ce aduce si Cel ce Se aduce, Cel ce primeste
si Cel ce Se împarte".
Asadar Intrarea Mare este o expresie simbolica a asumarii jertfei de
catre Hristos si a participarii noastre la aceasta jertfa perceputa
ca o intrare triumfala a Împaratului tuturor înconjurat de puterile
îngeresti. "Împaratul tuturor se jertfeste aratându-ne adevarata
stapânire pe care o câstiga prin aceasta peste suflete ca Cel mai adevarat
Împarat. Este paradoxul Împaratului care se jertfeste aratând marea
putere a lui Dumnezeu care ridica lumea din haos prin iubire si în vederea
unei iubiri vesnice si fericite în Împaratia Sfintei Treimi"(4).
Dumnezeu, sculându-L pe Hristos din morti si asezându-L de-a dreapta
Sa în ceruri "toate le-a supus sub picioarele Lui, si, mai
presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii" (Efeseni 1,
20-22). Heruvicul ne descopera slava si puterea Împaratiei cerurilor
care ni s-a deschis în Hristos noua, membrilor Bisericii, unindu-ne
cu puterile îngeresti în slavirea Treimii,.
Heruvicul este o introducere la Liturghia
credinciosilor pregatindu-ne pentru împartasirea cu Hristos
În
evlavia populara Heruvicul este perceput de regula ca referindu-se strict
la Intrarea Mare întelegând ca urmare prin primirea "Împaratului
tuturor" întâmpinarea procesiunii Intrarii Mari. Astfel uneori
se ajunge la exagerari nemaifacându-se diferenta între darurile consacrate
si cele neconsacrate. Dupa cum observa Nicolae Cabasila, unii se închina
darurilor purtate la Vohodul Mare socotindu-le drept Trup si Sânge al
Lui Hristos (5). Probabil din
acelasi motiv unii credinciosi doresc sa fie atinsi pe cap cu Sfântul
Potir.
Dar Heruvicul nu se refera doar la Intrarea Mare. Analiza textului sau
scoate în evidenta faptul ca acesta este o introducere la întreaga actiune
liturgica ce urmeaza, de la anafora la împartasire. Aceasta interpretare
a imnului heruvic este confirmata de patriarhul Eutihie al Constantinopolului
care (în sec. VI) protesteaza împotriva celor care credeau ca psalmul
cântat atunci în timpul Intrarii mari se refera strict la acea procesiune
(6). Teodor de Andida interpreteaza
în acelasi sens : "Imnul heruvic, care se cânta, îndeamna pe
toti sa fie mai cu luare aminte de acum si pâna la sfârsitul Liturghiei,
lasând toata grija de aici, ca sa primeasca pe Marele Împarat, prin
împartasire"(7). Aceasta
interpretare a fost preluata în Comentariul lui Sofronie al Ierusalimului
si interpolata în cel al Sfântului Gherman al Constantinopolului.
Termenul grecesc folosit pentru primirea lui Hristos este νποδέχομαι,
care înseamna a primi în comuniune, a se împartasi, la forma de participiu
viitor (νποδέξομενοι). Acest termen este folosit în mod curent
pentru împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului iar forma de participiu
viitor ne arata ca se refera la înpartasirea care va urma în cadrul
Liturghiei.
Privind Heruvicul nu ca pe o parte izolata a Liturghiei ci în legatura
cu ceea ce va urma, ca o pregatire pentru anafora si Împartasire întelegem
ca cântarea întreit sfânta pe care o aducem închipuindu-i tainic pe
heruvimi este imnul îngeresc "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot..."
pe care îl vom cânta în timpul anaforalei. Iar îndemnul de a lepada
toata grija lumeasca este o anticipare a exclamatiei "Sus sa
avem inimile!" de dinainte de anafora.
Asadar Imnul heruvimic îi învata pe credinciosi ca ei, care vor cânta
cântarea întreit sfânta a heruvimilor (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot
din timpul anaforalei) trebuie sa lase toata grija cea lumeasca (sus
sa avem inimile) ca sa-L primeasca pe Hristos prin împartasire.
Aceiasi invatatura este exprimata si de cele doua heruvice speciale
din Sâmbata si Joia Mare:
Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic
pamântesc întru sine sa nu gândeasca (cu alte cuvinte sa lepadam toata
grija lumeasca, sus sa avem inimile); ca Împaratul împaratilor si Domnul
domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mâncare credinciosilor
(împartasirea). Si merg înaintea Lui cetele îngeresti, cu toata capetenia
si puterea, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase
aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia.
Heruvicul din Joia Mare exprima faptul ca întreaga Liturghie a credinciosilor
este o actualizare a Cinei celei de Taina. Astfel si acest heruvic este
o pregatire pentru restul slujbei:
Cinei Tale celei de Taina, Fiul lui Dumnezeu, astazi partas ma primeste,
ca nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare îti voi da ca
Iuda, ci ca tâlharul marturisindu-ma strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne,
întru Împaratia Ta.
În
concluzie putem spune ca Heruvicul este o pregatire pentru întreaga
Liturghie a credinciosilor atragându-ne atentia asupra privilegiului
înfricosator de a participa la aceasta alaturi de puterile îngeresti
si închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participari este primirea
lui Hristos, Împaratul tuturor, prin împartasire. Pentru a ne face vrednici
de aceasta este nevoie sa lepadam toata grija cea lumeasca.
Note:
1.
Omilia 15, 24 la Robert Taft, Great Entrance. A history of the Transfer
of Gifts and other Preanaforal Rites of the Liturgy of St. John Chrysostom,
second edition, Roma, 1978, p. 36
2. Cântarea antifonica consta în cântarea
alternativa a versetelor din psalm si a refrenului
3. Robert Taft, Great Entrance. A history
of the Transfer of Gifts and other Preanaforal Rites of the Liturgy
of St. John Chrysostom, second edition, Roma, 1978, p. 68-118
4.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia
ortodoxa, Craiova, 1986, p. 230
5. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii
Liturghii, XXIV,Bucuresti, 1989, p. 64
6. Epistola catre papa Vigiliu despre Pasti
si Sf. Euharistie, 8 (P.G.) t LXXXVI, col. 2400-2410), la E. Braniste,
Liturgica speciala, p. 305.
7. Comentariul liturgic al lui Teodor,
episcop de Andida, XVIII, trad. de Pr. Nic. Petrescu în BOR, nr. 3-4/1971,
p.310
Back
to top
XXXIII
Procesiunea
cu Cinstitele Daruri
Ritualul
central al Intrarii Mari îl constituie procesiunea cu darurile de pâine
si vin care începe de la Proscomidiar, continua prin biserica si se
încheie cu asezarea darurilor pe Sfânta Masa. Acest ritual da sensul
întregii parti a Liturghiei cunoscuta sub denumirea de Intrarea Mare
ca actualizare a luarii pâinii si vinului de catre Mântuitorul Hristos
la Cina cea de Taina.
Cadirea
simbolizeaza jertfa bine primita de Dumnezeu
Un
rol important în procesiunea cu Cinstitele Daruri îl are cadirea. Astfel
aducerea darurilor este pregatita de tamâierea altarului, iconostasului
si a credinciosilor. Cadelnita este purtata în procesiune iar darurile
sunt cadite dupa asezarea lor pe Sfânta Masa.
Credinciosul ortodox de azi, familiarizat cu folosirea din plin a tamâiei
în slujba ar putea fi surprins sa afle ca mult timp tamâia nu a fost
acceptata în cultul crestin fiind asociata cu jertfele pagâne, idolesti
(1). Doar din secolul al IV-lea, când nu
mai era pericolul confuziei cu jertfele pagâne, tamâia este introdusa
în cult ajungând curând un element important al slujirii crestine.
Transformarea prin arderea tamâiei a materiei brute în buna-mireasma
ce se înalta la cer este un simbol al jertfei bine-primite de Dumnezeu
la care suntem chemati fiecare. Dar noi stim ca singura jertfa placuta
lui Dumnezeu este cea a lui Hristos Care S-a dat pe Sine Însusi pentru
viata lumii si ne-a adunat pe toti în jertfa Sa. De aceea numai în Hristos
si în puterea Duhului Sfânt pe care El ni L-a daruit putem ca "pe
noi însine si unii pe altii si toata viata noastra"
sa i-o aducem lui Dumnezeu jertfa "întru miros de buna mireasma
duhovniceasca". Intrarea Mare exprima tocmai actul nostru
jertfelnic de a-i oferi lui Dumnezeu ofranda vietii noastre ca participare
la jertfa lui Hristos. De aceea cadirea pregateste si însoteste acest
ritual întarindu-i simbolismul.
Initial se tamâiau doar Cinstitele Daruri înainte de ridicarea lor de
la Proscomidiar si dupa asezarea lor pe Sfânta Masa, cadelnita fiind
purtata în procesiune. În urma Proscomidiei Cinstitele Daruri sunt chipuri
(antitypa) ale Trupului si Sângelui Domnului iar pe Sfântul Disc este
asezata simbolic întreaga Biserica în jurul lui Hristos în stare de
jertfa. Tamâierea lor arata si cinstirea pe care le-o acordam dar sensul
principal ramâne cel de jertfa bine primita de Dumnezeu. De aceea ulterior
s-a adaugat cadirea altarului, a iconostasului si a credinciosilor.
În vechime cadirea o facea diaconul, rânduiala pastrata de rusi pâna
astazi. La noi, ca de altfel si la greci, s-a luat obiceiul ca sa cadeasca
protosul.
Dincolo de semnificatia sa simbolica, buna mireasma a tamâiei, împletindu-se
cu cântarea lina a Heruvicului, cu lumina calda a candelelor si a lumânarilor
se adauga frumusetii lumii transfigurate de har revelata de arhitectura
locasului, de icoane si fresce, antrenând participarea noastra totala,
nu numai cu mintea ci si cu inima si cu toate simturile trupesti la
taina jertfei, lepadând toata grija lumeasca pentru a-L primi pe Împaratul
tuturor.
Spalarea
mâinilor arata curatia ceruta celor ce slujesc
Atunci
când slujeste episcopul, dupa cadire, ca o pregatire pentru aducerea
sfintei jertfe, acesta îsi spala mâinile, semn al curatiei ceruta celor
ce slujesc la altar. Pâna în secolul al XII-lea îsi spalau mâinile atât
episcopul cât si preotii, dar numai dupa asezarea darurilor pe Sfânta
Masa. Din secolele XII-XIII spalarea pe mâini a preotilor se muta înainte
de Proscomidie, în cadrul intrarii Mari spalându-se numai episcopul
sau preotul protos în cazul în care nu slujea episcopul. Din secolul
al XVI-lea numai episcopul se mai spala în acest moment al slujbei.
La
procesiune mult timp au participat numai diaconii
Liturghia
fiind Taina Bisericii si Taina lui Hristos, Taina împlinirii Bisericii
ca Trup al lui Hristos, ne descopera chipul Bisericii pe care aceasta
este chemata sa-l realizeze în viata sa. De aceea slujirea liturgica
trebuie sa exprime locul si functia fiecarui madular în Biserica. În
acest sens procesiunea cu darurile de pâine si vin a fost înteleasa
la început ca tinând de specificul slujirii diaconilor (2).
Din cartea Faptele Apostolilor (6,1-6) aflam ca instituirea diaconilor
în Biserica s-a facut în vederea slujirii la mese. Aceasta slujire culmineaza
în slujirea la Masa Domnului, adica la Sfânta Liturghie. Astfel diaconii,
slujitori prin excelenta, sunt cei care se ocupa în mod normal de partea
materiala, de asigurarea celor necesare slujbei si a conditiilor pentru
buna desfasurare a acesteia, ajutând protosul. Pe de alta parte episcopul
si preotii sunt cei ce se roaga în numele poporului lui Dumnezeu. Aceste
realitati erau întelese si traite deplin în Biserica primara. Ca urmare
diaconii erau cei care primeau darurile de pâine si vin ale credinciosilor,
le pregateau si le aduceau la altar iar episcopul sau preotul le binecuvânta.
Intrarea Mare este astfel unul din momentele Liturghiei în care distinctia
slujirilor se manifesta cu putere, procesiunea cu Cinstitele Daruri
fiind înteleasa pâna în secolul al XII-lea ca tinând doar de slujirea
diaconilor. Ulterior si preotii au început sa participe la procesiune
dar, pâna astazi, numai protosul aseaza pe Sfânta Masa Cinstitele Daruri.
Ritualul
procesiunii s-a cristalizat la Constantinopol
Cultul
ortodox s-a cristalizat la Constantinopol, în special în Marea Biserica
Sfânta Sofia, dupa secolul al XI-lea generalizându-se în întreaga lume
ortodoxa. O privire istorica asupra evolutiei cultului în Bizant ne
va ajuta sa întelegem mai bine rânduiala de astazi.
Cercetarile arheologice au scos în evidenta faptul ca bisericile din
Constantinopol aveau o încapere distincta, situata de regula lânga intrare,
numita skevofilachion (3). Aici diaconii
primeau darurile credinciosilor si le pregateau pentru jertfa. Episcopul
sau preotul protos venind la Liturghie intra si îsi îmbraca vesmintele
în aceasta încapere dupa care rostea asupra darurilor rugaciunea punerii
înainte de la Proscomidie si mergea în biserica. Dupa plecarea catehumenilor
diaconii aduceau la altar darurile ce erau primite de protos si puse
pe Sfânta Masa (4).
Procesiunea cu Cinstitele Daruri a fost privita la început ca un act
strict utilitar savârsit de diaconi în timp ce preotii slujeau la altar.
Dar treptat acest act s-a încarcat cu o tot mai mare solemnitate. Daca
initial era savârsita în tacere, de la jumatatea secolului al VI-lea
procesiunea este însotita de cântarea Heruvicului.
În secolul al XII-lea la Marea Biserica Sfânta Sofia procesiunea era
înca savârsita numai de catre diaconi. Ei paraseau altarul imediat dupa
ectenia catehumenilor si se deplasau la skevofilachion de unde aduceau
în procesiune mai multe Sfinte Discuri si Potire cu Cinstitele Daruri
(datorita numarului mare de credinciosi) cântând ei însisi Heruvicul.
Episcopul si preotii îi asteptau în altar, primeau darurile si le asezau
pe Sfânta Masa în forma de cruce. Apoi le acopereau cu Sfântul Aer,
purtat si el în procesiune, care avea niste dimensiuni impresionante:
1,5 m / 2,5 m.
În bisericile mici, cu putini slujitori, în lipsa diaconului, preotul
era nevoit sa ia el însusi parte la procesiune înca din perioada anterioara.
Dar din secolele XII-XIII, odata cu solemnizarea tot mai accentuata
a ritualului Intrarii Mari s-a ajuns ca preotii sa participe la procesiune
chiar si când nu era o nevoie practica pentru aceasta.
Generalizarea participarii preotilor la procesiune a dus la aparitia
pomenirilor în timpul acesteia, la început cu voce joasa, ca raspuns
la cererea credinciosilor, pentru ca în cele din urma sa se întrerupa
cântarea Heruvicului pentru a fi pomeniti cu voce tare, mai întâi demnitarii
prezenti, iar mai apoi si alte categorii de clerici si credinciosi.
O schimbare importanta în ritualul Intrarii Mari s-a produs catre secolul
al XIV-lea odata cu mutarea locului savârsirii Proscomidiei în latura
de nord a altarului. Procesiunea cu Cinstitele Daruri îsi pierde astfel
caracterul practic, procesiunea plecând de acolo unde trebuie sa ajunga,
adica din altar. Dar ea îsi pastreaza si chiar îsi accentueaza caracterul
simbolic capatând o solemnitate tot mai mare.
Procesiunea
de la Liturghia arhiereasca se apropie mai mult de practica veche
Diataxa
(rânduiala) liturgica a Patriarhului Filotei(secolul al XIV-lea) a consacrat
practica de azi în care se face distinctie între Liturghia arhiereasca
si cea savârsita de preot.
Liturghia arhiereasca se apropie mai mult de practica veche prin faptul
ca episcopul nu ia parte la procesiune. Dupa ce se spala pe mâini, el
se închina în fata Sfintei Mese, îsi cere iertare de la clericii împreuna-slujitori
si de la credinciosi si îi binecuvinteaza, apoi merge la Proscomidiar
si da Sfântul Disc arhidiaconului iar Sfântul Potir preotului protos.
Acestia pleaca în procesiune prin mijlocul bisericii fiind precedati
de purtatori de lumânari si de diaconi care cadesc si urmati de restul
preotilor. Din fata usilor împaratesti episcopul primeste Cinstitele
Daruri si le aseaza pe Sfânta Masa.
Când nu slujeste episcopul toti slujitorii iau parte la procesiune.
Daca este diacon el primeste Sfântul Disc de la protos care ia Sfântul
Potir. Daca diaconul lipseste protosul ia atât Sfântul Potir cât si
Sfântul Disc. Apoi se pleaca în procesiune, mergând înainte cei ce poarta
lumânari si cadelnita.
În ceea ce priveste traseul urmat de procesiune în practica diverselor
Biserici Ortodoxe locale se întâlnesc diferente semnificative. Astfel
în Biserica Ortodoxa Greaca, iesind din altar, procesiunea înconjura
naosul prin nord pentru a-l traversa apoi si a intra prin Usile Împaratesti
din nou în altar, refacându-se într-o anumita masura traseul urmat în
vechime când se pleca din skevofilachion. În practica ruseasca procesiunea
este redusa la minim rezumându-se la trecerea pe solee, prin fata iconostasului.
Noi ne aflam oarecum la mijloc prin faptul ca procesiunea trece prin
naos existând însa tendinta, mai ales atunci când biserica este aglomerata,
de a copia practica ruseasca si a nu depasi soleea.
Procesiunea
exprima înaltarea Bisericii la Dumnezeu
Procesiunea
din cadrul Intrarii Mari, prin purtarea solemna la altar a darurilor
de pâine si vin care ne reprezinta pe noi - Biserica, ne duce înaintea
lui Dumnezeu. Ea exprima înaintarea Bisericii si înaltarea ei catre
Dumnezeu, mersul Bisericii catre locul ce-i este gatit, adica catre
Scaunul lui Dumnezeu unde ne înalta Hristos (5).
În mod deosebit la Liturghia arhiereasca acest lucru este aratat prin
primirea darurilor de catre episcop - chipul lui Hristos si asezarea
lor pe Sfânta Masa - simbol al Împaratiei lui Dumnezeu. Jertfa noastra,
jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos Care ne înalta în Împaratia
Sa.
Note:
1.
Gregory Dix, The Shape of the Liturgy, London, 1945, p 427
2.
Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti,
p. 124
3.
cf. T.F. Mathews, The Early Churches of Constantinople: Architecture
and Liturgy, London, 1971
4. Robert Taft, Great Entrance. A history
of the Transfer of Gifts and other Preanaforal Rites of the Liturgy
of St. John Chrysostom, second edition, Roma, 1978, p. 178-216
5. A. Coniaris, Introducere în credinta
si viata Bisericii Ortodoxe, Bucuresti, 2001, p.55
|