Back

XXVIII

Antimisul

Sfârsitul Liturghiei catehumenilor (Cuvântului) si începutul Liturghiei credinciosilor (euharistica) se întrepatrund prin doua acte savârsite concomitent: rostirea ecteniei catehumenilor si desfacerea antimisului.

Sfânta Liturghie poate fi savârsita numai pe antimis

Antimisul (1) este o bucata de pânza de in sau de matase, în forma dreptunghiulara, cu laturile de 50-60 cm, având imprimata scena punerii Domnului în mormânt. La noi si la rusi antimisul are cusute în el sfinte moaste pe când la greci acestea lipsesc. Toate antimisele cuprind însa numele parohiei, hramul bisericilor carora sunt destinate si semnatura episcopului locului. Ele se schimba de fiecare data când se instaleaza un nou episcop.
Termenul de antimis vine din limba greaca de la cuvintele αντι (în loc de) si μίνσος (masa) însemnând asadar "în loc de masa". El este obligatoriu pentru slujirea Sfintei Liturghii, în caz de nevoie Sfânta Liturghie putând fi savârsita si în afara bisericii dar numai pe antimis. Antimisul sta în permanenta pe Sfânta Masa, sub Sfânta Evanghelie, îndoit si învelit într-o pânza protectoare numita iliton.
La Sfânta Liturghie, dupa citirea din Evanghelie aceasta este asezata mai în fata pe Sfânta Masa, lasând locul antimisului care este desfacut de catre preot în timpul rostirii ecteniei catehumenilor si însemnat cu semnul Sfintei Cruci la rostirea ecfonisului.

Antimisul este "delegatia" pe care episcopul o da preotului spre a savârsi Sfânta Liturghie

Antimisul are în acelasi timp un rol practic si o profunda semnificatie teologica. Rolul practic consta în aceea ca pe antimisul desfacut vor fi asezate Sfântul Potir si Sfântul Disc iar eventualele particele din Sfintele Daruri care vor cadea pe el vor putea fi adunate evitându-se profanarea. Semnificatia teologica a antimisului vine din legatura lui cu episcopul locului a carui semnatura o poarta întotdeauna.
"Biserica locala ca entitate având un statut eclesiologic plenar este dioceza episcopala"(2) arata Mitropolitul Ioannis Zizioulas exprimând învatatura din totdeauna a Bisericii. Episcopul, în calitate de chip al lui Hristos a fost dintru început si în chip natural centrul în jurul caruia gravita toata viata religioasa a obstii crestine din fiecare Biserica locala (3). În primele secole crestine episcopul prezida toate adunarile de cult, el fiind savârsitorul de drept al slujbelor si în special al Sfintei Liturghii. La Liturghie întreaga Biserica locala se aduna în jurul episcopului exprimând unitatea ei ca Trup al Lui Hristos. Aceasta calitate de savârsitor de drept al Sfintei Liturghii episcopul o are în continuare si o va avea cât va fi Biserica. Dar, din cauza înmultirii numarului crestinilor, a devenit imposibila adunarea tuturor credinciosilor dintr-o Biserica locala la o singura Sfânta Liturghie slujita de episcop. Ca urmare episcopul deleaga preoti ca, în numele lui sa slujeasca Sfânta Liturghie si sa pastoreasca parohiile. "Numai acea Euharistie este reala, arata Sfântul Ignatie al Antiohiei, care o savârseste episcopul sau cel caruia i-a încredintat el savârsirea ei". Antimisul, purtând semnatura episcopului si având mentionata parohia careia îi este destinat este tocmai "delegatia" pe care episcopul o da preotului spre a savârsi Sfânta Liturghie si a pastorii parohia respectiva. De aceea antimisele se schimba întotdeauna la instalarea unui nou episcop.

Antimisul vadeste Sfânta Liturghie ca centru al parohiei si al vietii ei întregi

"Antimisul a aparut din necesitatea de a pune în concordanta sensul Euharistiei - ca o lucrare a întregii Biserici care exprima unitatea ei prin slujirea episcopului, cu necesitatea de a satisface multiplele adunari euharistice"(4). Antimisul arata ca nu numai din punct de vedere administrativ ci si calitativ, ontologic, parohia nu este Biserica deplina ci numai în unire cu alte parti poate trai plinatatea Bisericii. "Parohia fiind doar o parte, legata de plinatatea Bisericii, ea primeste tot timpul aceasta plinatate si se descopera ea însasi acestei plinatati numai în episcop si prin episcop; în acest sens, parohia depinde de episcop si, prin el, de întregul Bisericii. Pe de alta parte, darul Bisericii facut parohiei este Euharistia, prin care fiecare parohie participa în întregime la Hristos, primeste toata plinatatea darurilor harice si se identifica pe sine cu Biserica. De aici urmeaza si dependenta Euharistiei de episcop, de încredintarea lui si, totodata, vadirea Euharistiei ca centru al parohiei si al vietii ei întregi"(5).
Toate acestea sunt exprimate de antimis si ne sunt reamintite de desfacerea lui pe Sfânta Masa ca act pregatitor pentru începerea Liturghiei credinciosilor (euharistica) la care participa si slujesc credinciosii alaturi de clerici si în comuniune cu episcopul pentru a aduce jertfa euharistica "cu o gura si o inima" si pentru a primi toti darul vietii celei noi în Hristos prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului si a se arata astfel ca Biserica, Trup al lui Hristos.

Note:
1. Pentru amanunte privind istoria si semnificatia antimisului vezi Diac. Dr. Nica M. Tuta, Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic si simbolic, Bucuresti, 1943
2. Ioannis Zizioulas, Fiinta eclesiala, Bucuresti, 1996, p.255
3. Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica generala, editia a II-a, Bucuresti, 1993, p. 95
4. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p 101
5. Ibidem, p. 104

Back to top

XXIX

Rugăciunile pentru credincioşi

Deschiderea antimisului marcheaza sfârsitul Liturghiei catehumenilor, deschisa participarii tuturor, care are un caracter predominant catehetic, de propovaduire a Evangheliei lumii. În ea Dumnezeu Cuvântul ne vorbeste, ne învata si ni se împartaseste prin cuvânt. Urmeaza cea de a doua parte a Sfintei Liturghii, Liturghia credinciosilor sau euharistica, în care Biserica se separa de lume pentru a aduce, în Hristos, jertfa euharistica cea fara de sânge si a fi înaltata în Împaratia cerurilor, la ospatul Stapânului, primind ca hrana însusi Trupul si Sângele Domnului.

La început toti credinciosii se împartaseau la Liturghie

În Biserica primara era de neconceput ca cei ce participa la Liturghia euharistica sa nu se împartaseasca. Canoanele 8 si 9 apostolice si canonul 2 al sinodului de la Antiohia sunt categorice în aceasta privinta amenintând cu afurisirea (excomunicarea) atât pe clericii cât si pe laicii care participa la slujba si nu se cumineca. De aceea la sfârsitul Liturghiei Cuvântului paraseau biserica atât catehumenii cât si penitentii, adica cei opriti de la împartasanie datorita unor pacate grave, la îndemnul diaconului: "Cei care nu participa la împartasanie sa paraseasca adunarea!". "Potrivit sensului liturgic numai cei ce se împartasesc, numai credinciosii participa la Sfânta Liturghie. Si este un privilegiu înfricosator"(1). Cât de mult ne-am îndepartat în zilele noastre de la aceasta întelegere când majoritatea credinciosilor ramân în biserica la Liturghia celor credinciosi fara sa constientizeze privilegiul înfricosator pe care îl reprezinta aceasta, fara sa-si puna problema ca ar trebui sa duca o astfel de viata încât sa poata sa se împartaseasca de fiecare data si fara sa înteleaga ca numai împartasindu-se au participat deplin la Liturghie.

Participarea la Liturghie înseamna un privilegiul înfricosator

Liturghia credinciosilor începe cu rostirea de catre diacon a doua ectenii mici. Aceste ectenii sunt o ramasita a ecteniei mari care în secolele IV-V era rostita doar dupa plecarea catehumenilor si a penitentilor. Dupa mutarea ecteniei mari, mai întâi înainte de trisaghion iar din secolul al XIII-lea în locul ei actual, la începutul Liturghiei credinciosilor întâlnim în manuscrise doua ectenii cu un numar variabil de cereri stabilite astfel încât sa dea posibilitatea preotului de a citi rugaciunile pentru credinciosi.

Initial se rosteau trei rugaciuni pentru credinciosi, prima în taina celelalte cu voce tare, dupa cum aflam din canonul 19 al sinodului de la Laodiceea (363). Dar manuscrisele liturgice, începând cu cele mai vechi (secolul al VIII-lea) cuprind doar câte doua rugaciuni, diferite pentru Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur si Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În ceea ce priveste a treia rugaciune s-a emis ipoteza ca ar fi rugaciunea plecarii capetelor de la Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur aflata astazi dupa Tatal nostru (2).

Rugaciunile pentru credinciosi rostite în numele clerului dar îmbratisându-i pe toti credinciosii scot în evidenta faptul ca privilegiul înfricosator de a participa la Liturghie înseamna o împreuna-slujire a clericilor si a laicilor în care se distinge clar slujirea preotiei harismatice de slujirea preotiei împaratesti a credinciosilor. În cele ce urmeaza ne vom apleca asupra rugaciunilor de la Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur prezentându-le pe scurt si pe cele ale Sfântului Vasile cel Mare.

Rugaciune a clericilor spre a fi învredniciti sa mijloceasca pentru popor

"Multumim Tie Doamne, Dumnezeul Puterilor, Care ne-ai învrednicit pe noi a sta si acum înaintea Sfântului Tau Jertfelnic si a cadea la îndurarile Tale, pentru pacatele noastre si pentru pacatele cele din nestiinta ale poporului. Primeste, Dumnezeule, rugaciunea noastra; fa-ne sa fim vrednici a-Ti aduce rugaciuni, cereri si jertfe fara sânge pentru tot poporul Tau; si ne învredniceste pe noi, pe care ne-ai pus întru aceasta slujba a Ta, cu puterea Duhului Tau Celui Sfânt, ca fara de osânda si fara de sminteala, întru marturia curata a cugetului nostru, sa Te chemam pe Tine în toata vremea si în tot locul, si auzindu-ne pe noi, milostiv sa ne fii noua, întru multimea bunatatii Tale".

Prima rugaciune pentru credinciosi a Sfântului Ioan Gura de Aur începe cu o multumire adusa de catre protos în numele clericilor slujitori pentru vrednicia primita prin hirotonie de a mijloci pentru popor savârsind Sfânta Liturghie.
Textul face trimitere la capitolul 9 din Epistola catre Evrei în care Sfântul Pavel arata suprematia lui Hristos, "Arhiereul bunatatilor viitoare" (v. 11) si "Mijlocitorul unui nou testament" (v. 15) fata de arhiereul legii celei vechi. Arhiereul legii vechi aducea jertfe sângeroase "pentru sine si pentru pacatele poporului" (v. 7) jertfe care "nu aveau însa puterea de a desavârsi cugetul închinatorului" (v. 9).
Preotia crestina a Noului Testament este împlinirea mijlocirii lui Hristos pe care preotia legii vechi doar o preînchipuia. "De vreme ce firea omului nu poate suferi fiinta dumnezeirii, cu iconomia Ta ai asezat dascali asemenea noua care stau pe scaunul Tau ca sa aduca Tie jertfa si prinos pentru tot poporul Tau" se arata în rugaciunea de la hirotonia episcopului (3). La Sfânta Liturghie clericii se roaga sa fie învredniciti a aduce pentru pacatele lor si pentru pacatele cele din nestiinta ale poporului "rugaciuni, cereri si jertfe fara de sânge". Jertfa fara de sânge este jertfa euharistica ce înlocuieste jertfele sângeroase ale legii vechi, este actualizarea jertfei mântuitoare a lui Hristos care "a intrat odata pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de tapi si de vitei, ci cu însusi sângele Sau, si a dobândit o vesnica rascumparare" (v. 12). El "Care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu" (v. 14).
Acelasi Duh Sfânt da putere preotiei crestine: "Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindeca si pe cele cu lipsa le împlineste" (4) rânduieste slujitorii ierarhiei sacramentale. De aceea la slujba hirotoniei arhiereul se roaga ca preotul "sa primeasca acest mare har al Sfântului Tau Duh întru viata curata si credinta nestramutata", sa se umple de darul Sfântului Duh "ca sa se faca vrednic a sta fara prihana în fata jertfelnicului Tau"(5). La fiecare Sfânta Liturghie, rostind rugaciunea pentru credinciosi, preotul trebuie sa-si aminteasca ca numai viata curata si credinta nestramutata dobândita cu puterea Sfântului Duh îl poate face sa-si împlineasca misiunea de mijlocitor catre Dumnezeul cel milostiv si iubitor de oameni fara de osânda si fara de sminteala întru marturia curata a cugetului precum Sfântul Pavel (II Corinteni 1, 12).
Rugaciunea paralela a Sfântului Vasile cel Mare subliniaza faptul ca Dumnezeu este Cel ce ne-a descoperit mai întâi taina mântuirii (I Timotei 3, 16) si a rânduit preotia sacramentala în puterea Sfântului Duh, El fiind Cel care lucreaza în slujitorii Lui (I Corinteni 12, 4-6).

Slujirea laicilor presupune întelegerea duhovniceasca a slujbei si împartasirea cu Sfintele Taine

Iarasi si de multe ori cadem la Tine si ne rugam Tie, Bunule si Iubitorule de oameni, ca privind spre rugaciunea noastra, sa curatesti sufletele si trupurile noastre de toata necuratia trupului si a duhului si sa ne dai noua sa stam nevinovati si fara de osânda înaintea Sfântului Tau Jertfelnic. Si daruieste, Dumnezeule, si celor ce se roaga împreuna cu noi spor în viata, în credinta si în întelegerea cea duhovniceasca. Da lor sa-Ti slujeasca totdeauna cu frica si cu dragoste, si întru nevinovatie si fara osânda sa se împartaseasca cu Sfintele Tale Taine si sa se învredniceasca de cereasca Ta Împaratie.

În cea de a doua rugaciune pentru credinciosi a Sfântului Ioan Gura de Aur clericii se roaga mai întâi pentru ei însisi apoi, în cea de a doua parte, pentru popor.
În prima parte se reia cererea din rugaciunea anterioara de a fi învredniciti sa stea "nevinovati si fara de osânda înaintea sfântului jertfelnic". Marturisind nevrednicia pentru aceasta înalta slujire clericii îsi îndreapta toata nadejdea spre Dumnezeu, singurul care ne poate face vrednici curatindu-ne de toata întinaciunea trupului si a sufletului.
Rugaciunea îi cuprinde apoi pe "cei ce se roaga împreuna cu noi", adica poporul dreptcredincios din biserica. Pentru ei se cere sporul în viata, în credinta si în întelegerea duhovniceasca. Viata curata si credinta tare este asadar o conditie si pentru slujirea laicilor. Întelegerea duhovniceasca potrivit Sfântului Pavel consta în cunoasterea voii lui Dumnezeu si împlinirea ei (Coloseni 1, 99). În contextul concret al acestei rugaciuni întelegerea duhovniceasca înseamna si angajarea constienta în slujirea Sfintei Liturghii prin întelegerea a tot ceea ce se savârseste în timpul slujbei. În continuare rugaciunea ne descopera felul în care trebuie sa slujeasca laicii si anume "cu frica, cu dragoste si întru nevinovatie". Slujirea lor culmineaza în împartasirea cu Sfintele Taine care le deschide calea spre Împaratia lui Dumnezeu. Învatam din aceasta rugaciune ca doua caracteristici esentiale ale slujirii laicilor la Sfânta Liturghie sunt întelegerea duhovniceasca a slujbei si împartasirea cu Sfintele Taine.
Rugaciunea paralela a Sfântului Vasile cel Mare se concentreaza pe pregatirea pentru savârsirea jertfei euharistice preotul cerând "cuvânt întru deschiderea gurii noastre, ca sa chemam harul Sfântului Duh peste Darurile ce se vor pune înainte".

Sa acordam mai multa atentie rugaciunilor pentru credinciosi

A fi credincios înseamna a fi consacrat în slujirea lui Dumnezeu, fie în ierarhia sacramentala fie ca laic, un privilegiu si o raspundere extraordinara pe care trebuie sa o primim cu toata seriozitatea. Rugaciunile pentru credinciosi ne constientizeaza asupra acestei raspunderi înca de la începutul Liturghiei credinciosilor. De aceea trebuie sa le acordam toata atentia care li se cuvine desi citirea lor în taina si uneori în graba îi împiedica pe preoti sa staruie asupra lor iar pe laici chiar sa le auda.

Note:
1. P. Evdokimov, Rugaciunea în Biserica de Rasarit, p. 177
2. Juan Mateos, SJ, La celebration de la Parole dans la Liturgie byzantine. Etude historique, OCA, 191, Roma, 1971, p.135
3. Arhieraticon, Bucuresti,1993, p. 99
4. Ibidem, p. 74, 79, 97
5. Ibidem, p. 80-81

Back

Copyright © 2002-2003, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.