Back
XXVIII
Antimisul
Sfârsitul
Liturghiei catehumenilor (Cuvântului) si începutul Liturghiei credinciosilor
(euharistica) se întrepatrund prin doua acte savârsite concomitent: rostirea
ecteniei catehumenilor si desfacerea antimisului.
Sfânta
Liturghie poate fi savârsita numai pe antimis
Antimisul (1) este o bucata de pânza de in
sau de matase, în forma dreptunghiulara, cu laturile de 50-60 cm, având
imprimata scena punerii Domnului în mormânt. La noi si la rusi antimisul
are cusute în el sfinte moaste pe când la greci acestea lipsesc. Toate
antimisele cuprind însa numele parohiei, hramul bisericilor carora sunt
destinate si semnatura episcopului locului. Ele se schimba de fiecare
data când se instaleaza un nou episcop.
Termenul de antimis vine din limba greaca de la cuvintele αντι (în loc
de) si μίνσος (masa) însemnând asadar "în loc de masa".
El este obligatoriu pentru slujirea Sfintei Liturghii, în caz de nevoie
Sfânta Liturghie putând fi savârsita si în afara bisericii dar numai pe
antimis. Antimisul sta în permanenta pe Sfânta Masa, sub Sfânta Evanghelie,
îndoit si învelit într-o pânza protectoare numita iliton.
La Sfânta Liturghie, dupa citirea din Evanghelie aceasta este asezata
mai în fata pe Sfânta Masa, lasând locul antimisului care este desfacut
de catre preot în timpul rostirii ecteniei catehumenilor si însemnat cu
semnul Sfintei Cruci la rostirea ecfonisului.
Antimisul
este "delegatia" pe care episcopul o da preotului spre a savârsi
Sfânta Liturghie
Antimisul
are în acelasi timp un rol practic si o profunda semnificatie teologica.
Rolul practic consta în aceea ca pe antimisul desfacut vor fi asezate
Sfântul Potir si Sfântul Disc iar eventualele particele din Sfintele Daruri
care vor cadea pe el vor putea fi adunate evitându-se profanarea. Semnificatia
teologica a antimisului vine din legatura lui cu episcopul locului a carui
semnatura o poarta întotdeauna.
"Biserica locala ca entitate având un statut eclesiologic plenar
este dioceza episcopala"(2) arata
Mitropolitul Ioannis Zizioulas exprimând învatatura din totdeauna a Bisericii.
Episcopul, în calitate de chip al lui Hristos a fost dintru început si
în chip natural centrul în jurul caruia gravita toata viata religioasa
a obstii crestine din fiecare Biserica locala (3).
În primele secole crestine episcopul prezida toate adunarile de cult,
el fiind savârsitorul de drept al slujbelor si în special al Sfintei Liturghii.
La Liturghie întreaga Biserica locala se aduna în jurul episcopului exprimând
unitatea ei ca Trup al Lui Hristos. Aceasta calitate de savârsitor de
drept al Sfintei Liturghii episcopul o are în continuare si o va avea
cât va fi Biserica. Dar, din cauza înmultirii numarului crestinilor, a
devenit imposibila adunarea tuturor credinciosilor dintr-o Biserica locala
la o singura Sfânta Liturghie slujita de episcop. Ca urmare episcopul
deleaga preoti ca, în numele lui sa slujeasca Sfânta Liturghie si sa pastoreasca
parohiile. "Numai acea Euharistie este reala, arata Sfântul Ignatie
al Antiohiei, care o savârseste episcopul sau cel caruia i-a încredintat
el savârsirea ei". Antimisul, purtând semnatura episcopului
si având mentionata parohia careia îi este destinat este tocmai "delegatia"
pe care episcopul o da preotului spre a savârsi Sfânta Liturghie si a
pastorii parohia respectiva. De aceea antimisele se schimba întotdeauna
la instalarea unui nou episcop.
Antimisul
vadeste Sfânta Liturghie ca centru al parohiei si al vietii ei întregi
"Antimisul
a aparut din necesitatea de a pune în concordanta sensul Euharistiei -
ca o lucrare a întregii Biserici care exprima unitatea ei prin slujirea
episcopului, cu necesitatea de a satisface multiplele adunari euharistice"(4).
Antimisul arata ca nu numai din punct de vedere administrativ ci si calitativ,
ontologic, parohia nu este Biserica deplina ci numai în unire cu alte
parti poate trai plinatatea Bisericii. "Parohia fiind doar o
parte, legata de plinatatea Bisericii, ea primeste tot timpul aceasta
plinatate si se descopera ea însasi acestei plinatati numai în episcop
si prin episcop; în acest sens, parohia depinde de episcop si, prin el,
de întregul Bisericii. Pe de alta parte, darul Bisericii facut parohiei
este Euharistia, prin care fiecare parohie participa în întregime la Hristos,
primeste toata plinatatea darurilor harice si se identifica pe sine cu
Biserica. De aici urmeaza si dependenta Euharistiei de episcop, de încredintarea
lui si, totodata, vadirea Euharistiei ca centru al parohiei si al vietii
ei întregi"(5).
Toate acestea sunt exprimate de antimis si ne sunt reamintite de desfacerea
lui pe Sfânta Masa ca act pregatitor pentru începerea Liturghiei credinciosilor
(euharistica) la care participa si slujesc credinciosii alaturi de clerici
si în comuniune cu episcopul pentru a aduce jertfa euharistica "cu
o gura si o inima" si pentru a primi toti darul vietii celei
noi în Hristos prin împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului si a se
arata astfel ca Biserica, Trup al lui Hristos.
Note:
1. Pentru amanunte
privind istoria si semnificatia antimisului vezi Diac. Dr. Nica M. Tuta,
Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic si simbolic, Bucuresti, 1943
2. Ioannis Zizioulas, Fiinta eclesiala, Bucuresti,
1996, p.255
3. Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica
generala, editia a II-a, Bucuresti, 1993, p. 95
4. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina
Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p 101
5. Ibidem, p. 104
Back
to top
XXIX
Rugăciunile
pentru credincioşi
Deschiderea
antimisului marcheaza sfârsitul Liturghiei catehumenilor, deschisa participarii
tuturor, care are un caracter predominant catehetic, de propovaduire a
Evangheliei lumii. În ea Dumnezeu Cuvântul ne vorbeste, ne învata si ni
se împartaseste prin cuvânt. Urmeaza cea de a doua parte a Sfintei Liturghii,
Liturghia credinciosilor sau euharistica, în care Biserica se separa de
lume pentru a aduce, în Hristos, jertfa euharistica cea fara de sânge
si a fi înaltata în Împaratia cerurilor, la ospatul Stapânului, primind
ca hrana însusi Trupul si Sângele Domnului.
La
început toti credinciosii se împartaseau la Liturghie
În Biserica primara era de neconceput ca cei ce participa la Liturghia
euharistica sa nu se împartaseasca. Canoanele 8 si 9 apostolice si canonul
2 al sinodului de la Antiohia sunt categorice în aceasta privinta amenintând
cu afurisirea (excomunicarea) atât pe clericii cât si pe laicii care participa
la slujba si nu se cumineca. De aceea la sfârsitul Liturghiei Cuvântului
paraseau biserica atât catehumenii cât si penitentii, adica cei opriti
de la împartasanie datorita unor pacate grave, la îndemnul diaconului:
"Cei care nu participa la împartasanie sa paraseasca adunarea!".
"Potrivit sensului liturgic numai cei ce se împartasesc, numai
credinciosii participa la Sfânta Liturghie. Si este un privilegiu înfricosator"(1).
Cât de mult ne-am îndepartat în zilele noastre de la aceasta întelegere
când majoritatea credinciosilor ramân în biserica la Liturghia celor credinciosi
fara sa constientizeze privilegiul înfricosator pe care îl reprezinta
aceasta, fara sa-si puna problema ca ar trebui sa duca o astfel de viata
încât sa poata sa se împartaseasca de fiecare data si fara sa înteleaga
ca numai împartasindu-se au participat deplin la Liturghie.
Participarea
la Liturghie înseamna un privilegiul înfricosator
Liturghia
credinciosilor începe cu rostirea de catre diacon a doua ectenii mici.
Aceste ectenii sunt o ramasita a ecteniei mari care în secolele IV-V era
rostita doar dupa plecarea catehumenilor si a penitentilor. Dupa mutarea
ecteniei mari, mai întâi înainte de trisaghion iar din secolul al XIII-lea
în locul ei actual, la începutul Liturghiei credinciosilor întâlnim în
manuscrise doua ectenii cu un numar variabil de cereri stabilite astfel
încât sa dea posibilitatea preotului de a citi rugaciunile pentru credinciosi.
Initial se rosteau trei rugaciuni pentru credinciosi, prima în taina celelalte
cu voce tare, dupa cum aflam din canonul 19 al sinodului de la Laodiceea
(363). Dar manuscrisele liturgice, începând cu cele mai vechi (secolul
al VIII-lea) cuprind doar câte doua rugaciuni, diferite pentru Liturghia
Sfântului Ioan Gura de Aur si Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. În
ceea ce priveste a treia rugaciune s-a emis ipoteza ca ar fi rugaciunea
plecarii capetelor de la Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur aflata astazi
dupa Tatal nostru (2).
Rugaciunile pentru credinciosi rostite în numele clerului dar îmbratisându-i
pe toti credinciosii scot în evidenta faptul ca privilegiul înfricosator
de a participa la Liturghie înseamna o împreuna-slujire a clericilor si
a laicilor în care se distinge clar slujirea preotiei harismatice de slujirea
preotiei împaratesti a credinciosilor. În cele ce urmeaza ne vom apleca
asupra rugaciunilor de la Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur prezentându-le
pe scurt si pe cele ale Sfântului Vasile cel Mare.
Rugaciune
a clericilor spre a fi învredniciti sa mijloceasca pentru popor
"Multumim
Tie Doamne, Dumnezeul Puterilor, Care ne-ai învrednicit pe noi a sta si
acum înaintea Sfântului Tau Jertfelnic si a cadea la îndurarile Tale,
pentru pacatele noastre si pentru pacatele cele din nestiinta ale poporului.
Primeste, Dumnezeule, rugaciunea noastra; fa-ne sa fim vrednici a-Ti aduce
rugaciuni, cereri si jertfe fara sânge pentru tot poporul Tau; si ne învredniceste
pe noi, pe care ne-ai pus întru aceasta slujba a Ta, cu puterea Duhului
Tau Celui Sfânt, ca fara de osânda si fara de sminteala, întru marturia
curata a cugetului nostru, sa Te chemam pe Tine în toata vremea si în
tot locul, si auzindu-ne pe noi, milostiv sa ne fii noua, întru multimea
bunatatii Tale".
Prima
rugaciune pentru credinciosi a Sfântului Ioan Gura de Aur începe cu o
multumire adusa de catre protos în numele clericilor slujitori pentru
vrednicia primita prin hirotonie de a mijloci pentru popor savârsind Sfânta
Liturghie.
Textul face trimitere la capitolul 9 din Epistola catre Evrei în care
Sfântul Pavel arata suprematia lui Hristos, "Arhiereul bunatatilor
viitoare" (v. 11) si "Mijlocitorul unui nou testament"
(v. 15) fata de arhiereul legii celei vechi. Arhiereul legii vechi aducea
jertfe sângeroase "pentru sine si pentru pacatele poporului"
(v. 7) jertfe care "nu aveau însa puterea de a desavârsi cugetul
închinatorului" (v. 9).
Preotia crestina a Noului Testament este împlinirea mijlocirii lui Hristos
pe care preotia legii vechi doar o preînchipuia. "De vreme ce firea
omului nu poate suferi fiinta dumnezeirii, cu iconomia Ta ai asezat dascali
asemenea noua care stau pe scaunul Tau ca sa aduca Tie jertfa si prinos
pentru tot poporul Tau" se arata în rugaciunea de la hirotonia episcopului
(3). La Sfânta Liturghie clericii se roaga
sa fie învredniciti a aduce pentru pacatele lor si pentru pacatele cele
din nestiinta ale poporului "rugaciuni, cereri si jertfe fara de
sânge". Jertfa fara de sânge este jertfa euharistica ce înlocuieste
jertfele sângeroase ale legii vechi, este actualizarea jertfei mântuitoare
a lui Hristos care "a intrat odata pentru totdeauna în Sfânta
Sfintelor, nu cu sânge de tapi si de vitei, ci cu însusi sângele Sau,
si a dobândit o vesnica rascumparare" (v. 12). El "Care,
prin Duhul cel vesnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana,
va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului
celui viu" (v. 14).
Acelasi Duh Sfânt da putere preotiei crestine: "Dumnezeiescul
Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindeca si pe cele cu lipsa
le împlineste" (4) rânduieste slujitorii
ierarhiei sacramentale. De aceea la slujba hirotoniei arhiereul se roaga
ca preotul "sa primeasca acest mare har al Sfântului Tau Duh
întru viata curata si credinta nestramutata", sa se umple de
darul Sfântului Duh "ca sa se faca vrednic a sta fara prihana
în fata jertfelnicului Tau"(5).
La fiecare Sfânta Liturghie, rostind rugaciunea pentru credinciosi, preotul
trebuie sa-si aminteasca ca numai viata curata si credinta nestramutata
dobândita cu puterea Sfântului Duh îl poate face sa-si împlineasca misiunea
de mijlocitor catre Dumnezeul cel milostiv si iubitor de oameni fara de
osânda si fara de sminteala întru marturia curata a cugetului precum Sfântul
Pavel (II Corinteni 1, 12).
Rugaciunea paralela a Sfântului Vasile cel Mare subliniaza faptul ca Dumnezeu
este Cel ce ne-a descoperit mai întâi taina mântuirii (I Timotei 3, 16)
si a rânduit preotia sacramentala în puterea Sfântului Duh, El fiind Cel
care lucreaza în slujitorii Lui (I Corinteni 12, 4-6).
Slujirea
laicilor presupune întelegerea duhovniceasca a slujbei si împartasirea
cu Sfintele Taine
Iarasi
si de multe ori cadem la Tine si ne rugam Tie, Bunule si Iubitorule de
oameni, ca privind spre rugaciunea noastra, sa curatesti sufletele si
trupurile noastre de toata necuratia trupului si a duhului si sa ne dai
noua sa stam nevinovati si fara de osânda înaintea Sfântului Tau Jertfelnic.
Si daruieste, Dumnezeule, si celor ce se roaga împreuna cu noi spor în
viata, în credinta si în întelegerea cea duhovniceasca. Da lor sa-Ti slujeasca
totdeauna cu frica si cu dragoste, si întru nevinovatie si fara osânda
sa se împartaseasca cu Sfintele Tale Taine si sa se învredniceasca de
cereasca Ta Împaratie.
În cea de a doua rugaciune pentru credinciosi a Sfântului Ioan Gura de
Aur clericii se roaga mai întâi pentru ei însisi apoi, în cea de a doua
parte, pentru popor.
În prima parte se reia cererea din rugaciunea anterioara de a fi învredniciti
sa stea "nevinovati si fara de osânda înaintea sfântului jertfelnic".
Marturisind nevrednicia pentru aceasta înalta slujire clericii îsi îndreapta
toata nadejdea spre Dumnezeu, singurul care ne poate face vrednici curatindu-ne
de toata întinaciunea trupului si a sufletului.
Rugaciunea îi cuprinde apoi pe "cei ce se roaga împreuna cu noi",
adica poporul dreptcredincios din biserica. Pentru ei se cere sporul în
viata, în credinta si în întelegerea duhovniceasca. Viata curata si credinta
tare este asadar o conditie si pentru slujirea laicilor. Întelegerea duhovniceasca
potrivit Sfântului Pavel consta în cunoasterea voii lui Dumnezeu si împlinirea
ei (Coloseni 1, 99). În contextul concret al acestei rugaciuni întelegerea
duhovniceasca înseamna si angajarea constienta în slujirea Sfintei Liturghii
prin întelegerea a tot ceea ce se savârseste în timpul slujbei. În continuare
rugaciunea ne descopera felul în care trebuie sa slujeasca laicii si anume
"cu frica, cu dragoste si întru nevinovatie". Slujirea
lor culmineaza în împartasirea cu Sfintele Taine care le deschide calea
spre Împaratia lui Dumnezeu. Învatam din aceasta rugaciune ca doua caracteristici
esentiale ale slujirii laicilor la Sfânta Liturghie sunt întelegerea duhovniceasca
a slujbei si împartasirea cu Sfintele Taine.
Rugaciunea paralela a Sfântului Vasile cel Mare se concentreaza pe pregatirea
pentru savârsirea jertfei euharistice preotul cerând "cuvânt
întru deschiderea gurii noastre, ca sa chemam harul Sfântului Duh peste
Darurile ce se vor pune înainte".
Sa
acordam mai multa atentie rugaciunilor pentru credinciosi
A
fi credincios înseamna a fi consacrat în slujirea lui Dumnezeu, fie în
ierarhia sacramentala fie ca laic, un privilegiu si o raspundere extraordinara
pe care trebuie sa o primim cu toata seriozitatea. Rugaciunile pentru
credinciosi ne constientizeaza asupra acestei raspunderi înca de la începutul
Liturghiei credinciosilor. De aceea trebuie sa le acordam toata atentia
care li se cuvine desi citirea lor în taina si uneori în graba îi împiedica
pe preoti sa staruie asupra lor iar pe laici chiar sa le auda.
Note:
1.
P. Evdokimov, Rugaciunea în Biserica de Rasarit, p. 177
2. Juan Mateos, SJ, La celebration de la
Parole dans la Liturgie byzantine. Etude historique, OCA, 191, Roma, 1971,
p.135
3.
Arhieraticon, Bucuresti,1993, p. 99
4. Ibidem, p. 74, 79, 97
5. Ibidem, p. 80-81
Back
|