Back

XXVI

Ectenia morţilor

Liturghierele românesti si slave asează, după ectenia întreită, ectenia morţilor preluată din slujba panihidei. Aşezarea ecteniei mortilor dupa ectenia întreita si ca o prelungire a acesteia este justificata de sensul ecteniei întreite de rugaciune a Bisericii pentru nevoile fiecaruia, inclusiv ale celor mutati de la noi. Ectenia mortilor este o cerere staruitoare, izvorâta din dragoste, ca mila lui Dumnezeu sa se reverse si asupra celor adormiti. Rostirea ecteniei mortilor nu este obligatorie la fiecare Sfânta Liturghie ci, potrivit indicatiilor din Liturghier, numai atunci când se face pomenirea mortilor.

Sâmbata este ziua pomenirii morţilor

Potrivit traditiei ortodoxe sâmbata, ziua a saptea, ziua în care creatia este recunoscuta drept "buna foarte", ziua lumii acesteia, este, în acelasi timp, zi de sarbatoare si zi a mortii. "Este o sarbatoare deoarece lumea aceasta si timpul ei ne spun ca Hristos a învins moartea si a instaurat Împaratia Sa, deoarece Întruparea, moartea si Învierea Sa reprezinta plinirea creatiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este ziua mortii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea si transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în veacul ce va sa fie. Toate sâmbetele anului liturgic îsi dobândesc întelesul de la doua sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazar (ajunul Floriilor n.n.), care a avut loc în lumea aceasta si care este vestirea si încredintarea învierii celei de obste si Sfânta si Marea Sâmbata a Pastelui când moartea însasi a fost schimbata si a devenit puntea catre viata noua a noii creatii"(1). Sâmbata este, pentru toate acestea, ziua pomenirii mortilor în nadejdea învierii. În mod special, în câteva sâmbete de peste an se face pomenirea generala a mortilor si anume în sâmbata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne (mosii de iarna), sâmbata dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (mosii de vara), prima sâmbata din luna noiembrie (mosii de toamna) (2).
În secolul al XVIII, la Sfântul Munte Athos s-a iscat o puternica controversa pe tema zilelor când se face pomenirea mortilor. Gruparea traditionalista a "colivarilor" (numiti astfel ironic de catre adversari), având ca exponenti de frunte pe Macarie al Corintului (1731-1805) si pe Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809), sustinea respectarea riguroasa a traditiei Bisericii potrivit careia pomenirea mortilor se face numai sâmbata. Adversarii lor erau adeptii obiceiului creat în timp potrivit caruia pomenirile mortilor se pot face în orice zi a saptamânii, chiar si duminica. Raspunsul Patriarhiei ecumenice la aceasta disputa a fost ca "cei ce savârsesc pomenirea celor adormiti sâmbata fac bine, iar cei care o savârsesc duminica nu sunt vrednici de osânda (...) cum de altfel e obiceiul si în bisericile din cetati, si anume de a savârsi pomenirea mortilor duminica din pricina adunarilor crestinilor ce se strâng atunci" (3). Dupa cum reiese si din acest raspuns, din punct de vedere liturgic, sâmbata este cea mai potrivita zi pentru savârsirea pomenirii mortilor. Dar, din ratiuni pastorale, în special la parohii, aceasta pomenire se poate face si duminica, ziua în care întreaga comunitate este adunata si ne putem ruga cu totii pentru cei adormiti care sunt împreuna madulare cu noi ale Trupului lui Hristos, Biserica (cu conditia ca la parastas sa ramâna întreaga comunitate).
În concluzie, la Liturghie ectenia mortilor se pune sâmbata, iar în duminici si sarbatori, atunci când sunt parastase, preotul poate sa o puna sau nu.

Tâlcuirea ecteniei morţilor

Ectenia mortilor începe cu invocarea si marturisirea milei lui Dumnezeu dupa modelul psalmului 50, repetând una din cererile ecteniei întreite: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne si ne miluieşte.
Ne rugam ca marea mila a lui Dumnezeu sa se reverse asupra noastra, a tuturor madularelor Bisericii, vii si adormiti. Când spunem "noi" ne rugam pentru iertarea pacatelor noastre, a celor prezenti în biserica, pentru ca rugaciunea noastra sa capete putere. Dar, spunând "noi" îi includem si pe cei adormiti, de care nu suntem despartiti total ci cu care suntem uniti în Hristos (4). Asupra lor se va concentra de acum rugaciunea noastra:

Înca ne rugam pentru odihna sufletelor adormitilor robilor lui Dumnezeu (N) si pentru ca sa se ierte lor toata greseala cea de voie si cea fara de voie. Sufletul omului nu-si poate gasi odihna decât în Dumnezeu. Pacatul savârsit cu voie sau fara de voie ne desparte de Dumnezeu împiedicându-ne sa intram în comuniune cu El. Ruptura produsa de pacat în noi devine mult mai apasatoare dupa moarte când, în lumina lui Hristos, ne întelegem pacatele ca esecuri existentiale, ca tradari ale menirii noastre de afi chip si asemanare a lui Dumnezeu si de a înainta într-o comuniune tot mai deplina cu El. De aceea ne rugam pentru iertarea pacatelor celor adormiti ca astfel ei sa gaseasca odihna în Dumnezeu.

Ca Domnul Dumnezeu sa aseze sufletele lor unde dreptii se odihnesc. Mila lui Dumnezeu, Împaratia Cerului si iertarea pacatelor lor, de la Hristos, Împaratul Cel fara de moarte si Dumnezeul nostru, sa cerem.
Comuniunea cu Dumnezeu înseamna comuniunea cu toti sfintii care si-au gasit odihna în El, înseamna împartasirea de mila lui Dumnezeu si intrarea în Împaratia Sa si are ca conditie iertarea pacatelor. Odihna pe care o cerem pentru cei adormiti nu este o stare negativa, de inactivitate, ci o bucurie de Împaratia cerurilor, care e comuniunea tuturor si e plina de toate bunatatile spirituale. Odihna aceasta e viata, o viata în care gustam, simtim, ne asimilam toate bunatatile spirituale care se revarsa din Dumnezeu si din comuniunea cu semenii cu care suntem uniti în Dumnezeu . Toate acestea caracterizeaza odihna în "sânul lui Avraam" iar "sânul lui Avraam", ca stramos al lui Hristos ca om, e Hristos însusi, spune Sfântul Atanasie. De aceea rugaciunea noastra se îndreapta spre Hristos pe care-L marturisim Împarat si Dumnezeu al nostru. El nu este un împarat obisnuit ci, ca Cel ce învins moartea, este Împarat fara de moarte si Dumnezeu.

Ectenia continua cu o rugaciune rostita de catre preot:
Dumnezeul duhurilor si a tot trupul - Rugaciunea debuteaza cu o marturisire biblica despre Dumnezeul nostru preluata di Vechiul Testament (Numeri 16, 22 si 27, 16). Termenul de "trup" este folosit aici în sensul fiintei umane depline, trup si suflet, sens pe care îl regasim si atunci când se spune ca "Cuvântul trup s-a facut" (Ioan 1, 14) si ca Duhul lui se pogoara "peste tot trupul" (F.A. 2, 17; Ioil 2, 28) la Cincizecime. Dumnezeul duhurilor si a tot trupul este Dumnezeul îngerilor si al oamenilor, Dumnezeul celor aflati în trup si al celor adormiti.

Care ai calcat moartea si pre diavolul ai surpat si ai daruit viata lumii Tale - Prin Întruparea, Patima si Învierea sa Fiul Lui Dumnezeu a calcat moartea si a surpat stapânirea diavolului daruind viata lumii. Pentru aceasta îndraznim sa ne rugam în continuare pentru odihna sufletelor celor adormiti, aratând valoarea unica a fiecaruia prin pomenirea lui nominala.

Însuti Doamne, odihneste sufletele adormitilor robilor Tai (N), în loc luminat, în loc cu verdeata, în loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, întristarea si suspinarea. - Locul luminat în care ne rugam sa-si gaseasca odihna este Împaratia lui Dumnezeu, Ierusalimul cel de sus care "nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul" (Apocalipsa 21, 23). Locul de verdeata este pomul vietii care creste lânga râul vietii facând rod de douasprezece ori pe an si ale carui frunze sunt spre tamaduirea neamurilor (Apocalipsa 22, 1-2). Textul face trimitere de asemenea la imaginea pastorului celui bun care îsi paste turma la loc de verdeata (Psalmul 22). Imparatia lui Dumnezeu pe care o cerem pentru cei adormiti este locul adevaratei odihne proorocit de Isaia (Isaia 51, 11) de unde a fugit toata durerea, întristarea si suspinul: "Si va sterge orice lacrima din ochii lor si moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintâi au trecut" (Apocalipsa 21, 4).

Si iarta lor, ca un Dumnezeu bun si Iubitor de oameni, toata gresala ce au savârsit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. - Pentru a putea dobândi odihna cea vesnica sufletele au nevoie de iertarea pacatelor savârsite în viata cu cuvântul (Va spun ca pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala în ziua judecatii - Matei 12, 36), cu lucrul sau cu gândul (Eu însa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savârsit adulter cu ea în inima lui - Matei 5, 28).

Ca nu este om care sa fie viu si sa nu greseasca. Numai Tu Singur esti fara de pacat; dreptatea Ta este dreptate în veac si cuvântul Tau adevarul - Cu constiinta pacatoseniei noastre (Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi însine si adevarul nu este întru noi - I Ioan 1, 8) venim înaintea celui singur fara de pacat (Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? - Ioan 8, 46) care este Însusi Adevarul (Eu sunt Calea, Adevarul si Viata - Ioan 14, 6).

Ca Tu esti învierea si viata si odihna adormitilor robilor Tai (N), Hristoase, Dumnezeul nostru, si Tie slava înaltam, împreuna si Celui fara de început al Tau Parinte si Preasfântului si Bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum, si pururea, si în vecii vecilor - Hristos este viata si învierea noastra, "locul luminat", "locul de verdeata", "locul de odihna" pentru ca este unit dupa fiinta cu Tatal cel fara de început si cu Duhul de viata facator.

Întru fericita adormire, vesnica odihna da, Doamne, sufletelor adormitilor robilor Tai, celor ce s-au pomenit acum, si le fa lor vesnica pomenire.
În final cerem vesnica pomenire a celor adormiti caci "a pomeni pe cineva înseamna a trimite spre acela un curent de viata. Iar a-l pomeni neîncetat înseamna a trimite spre el un curent neîntrerupt si vesnic de viata. A pomeni în veci înseamna deci a tine vesnic în viata pe cel pomenit" (5). Suntem datori sa tinem în noi pomenirea celor dragi, a înaintasilor nostri, a fratilor nostri întru Hristos, în dorinta de a-i întâlni pe toti în Împaratia lui Dumnezeu. "Cerând lui Dumnezeu pomenirea vesnica a unor persoane aratam nu numai valoarea eterna a acelor persoane si vointa noastra de iubire netrecatoare a lor, ci si raspunderea noastra pentru eternitatea lor fericita; afirmam ca si de noi depinde eternitatea lor fericita" (6).

Note:
1. Alexandre Schmemann, Postul cel Mare, Bucuresti, 1998, p. 88.
2. Vezi Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica generala, Bucuresti , 1993, p. 272-275
3. vezi Elia Citterio, Nicodim Aghioritul. Personalitatea-opera-învatatura ascetica si mistica, Sibiu, 2001, p. 51
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p.206
5. Ibidem, p. 209
6. Ibidem, p. 211

Back to top

XXVII

Ectenia catehumenilor

Prima parte a Sfintei Liturghii se încheie cu o ectenie în care rugaciunea se concentreaza asupra celor care nu au primit botezul. Este vorba despre catehumeni, cei chemati sa devina crestini, care au dreptul sa participe la slujba numai pâna în acest moment.

Catehumenii sunt cei ce se pregatesc sa primeasca botezul

Denumirea de catehumen vine de la verbul grecesc κατηχέω κα care înseamna a rasuna, a vesti ceva de pe un loc înalt, a chema. În Noul Testament acest termen este folosit cu sensul de a învata pe altul prin viu grai. În Biserica primara, termenul de κατηχούμενοι este folosit, începând cu Tertulian (secolul al II-lea) pentru a-i desemna pe cei care sunt învatati adevarurile de credinta în vederea botezului. Din secolul al II-lea în Biserica se dezvolta institutia catehumenatului, adica împartasirea adevarurilor de credinta celor ce doreau sa devina crestini, în mod organizat, înainte de botez. Catehumenatul atinge apogeul în secolul al IV-lea si începe sa dispara spre sfârsitul secolului al V-lea, odata cu generalizarea botezului copiilor.
Catehumenii erau primiti de regula dintre oamenii liberi, cu ocupatie onorabila, iar dintre sclavi cu voia stapânilor lor. Admiterea în catehumenat o aprecia si aproba episcopul, candidatul fiind prezentat de unul sau mai multi credinciosi care garantau pentru el. Dupa ce episcopul îl cerceta asupra vietii si dorintei de a deveni crestin, el facea fagaduinta de a-si schimba viata. Apoi era consacrat sacramental printr-o rânduiala de slujba numita rânduiala catehumenatului (pastrata si savârsita pâna azi înainte de slujba propriu-zisa a Botezului) prin care era eliberat de sub stapânirea diavolului si îsi marturisea credinta în Hristos si dorinta de unire cu El. Dupa aceea catehumenul era încredintat unui catehet (învatator) care sa-l initieze în adevarurile de credinta si primea dreptul sa participe la prima parte a Sfintei Liturghii care, pentru aceasta, se numeste pâna azi si Liturghia catehumenilor.
Catehumenatul, care la început dura doar câteva luni, a ajuns ca, pe masura dezvoltarii sale, sa se întinda pe o perioada de doi sau trei ani. Catehumenii erau împartiti, în functie de etapa în care se aflau, în doua, apoi în trei categorii: catehumenii propriu-zisi, energumenii si fotizumenii (cei pentru luminare). La sfârsitul Liturghiei catehumenilor se faceau rugaciuni speciale pentru fiecare dintre aceste categorii dupa care paraseau biserica. Pâna astazi se pastreaza în rânduiala Liturghiei darurilor mai înainte sfintite rugaciunea pentru fotizumeni, rostita începând cu mijlocul Postului Mare. La Liturghiile Sfintilor Ioan Gura de Aur si Vasile cel Mare s-a pastrat doar ectenia catehumenilor.

Rugati-va, cei chemati, Domnului.
Textul liturgic românesc traduce termenul de catehumeni prin "cei chemati". Asadar "cei chemati' pe care diaconul (sau preotul) îi îndeamna la rugaciune sunt catehumenii.

Cei credinciosi, pentru cei chemati sa ne rugam, ca Domnul sa-i miluiasca pre dânsii.
Doar primul si ultimul îndemn al ecteniei este adresat catehumenilor, aceasta ectenie fiind de fapt o rugaciune a comunitatii credinciosilor care îsi exercita preotia împarateasca mijlocind pentru catehumeni. Sfântul Ioan Gura de Aur (1) arata ca catehumenii nu raspund la cererile ecteniei si sunt trimisi apoi din biserica înainte de începerea Liturghiei euharistice (a credinciosilor) deoarece ei, nefiind botezati, sunt în afara camarilor împaratesti, rugaciunea lor nu este cea a lui Hristos (Ioan 14, 13), nu au libertate filiala si trebuie ca altii sa le fie mijlocitori. Totusi catehumenii sunt îndemnati, la începutul ecteniei, la rugaciune pentru ca rugaciunile credinciosilor nu pot avea efect daca nu se roaga si ei pentru ei însisi.

Sa-i învete pre dânsii cuvântul adevarului.
Cuvântul adevarului este continutul învataturii pe planul cunoasterii (2). Numai Dumnezeu îi poate învata cuvântul adevarului caci nu putem numi pe nimeni învatator pe pamânt (Matei 23, 8), toti crestinii sunt ucenicii lui Hristos (Isaia 54, 13) si sunt învatati de Dumnezeu ( Ioan 6, 45).

Sa le descopere lor Evanghelia dreptatii.
Evanghelia nu aduce doar curatirea de pacate ci si îndreptarea prin credinta caci "Hristos Iisus, pentru noi S-a facut întelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si rascumparare" (I Corinteni 1, 30). Întelegerea profunda a acestui adevar face sa se nasca în om dorinta de a se boteza.

Sa-i uneasca pre dânsii cu Sfânta Sa Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Finalitatea spre care înainteaza catehumenii este unirea cu Biserica cea adevarata prin botez.

Mântuieste, miluieste, apara si pazeste pre dânsii, Dumnezeule, cu Harul Tau. Cererea ce rezuma ectenia mare si prin care ne punem sub ocrotirea lui Dumnezeu îndreptându-ne plini de încredere spre El ca spre un Parinte iubitor o rostim acum pentru catehumeni într-o forma usor modificata cerând în primul rând mântuirea lor.

Cei chemati, capetele voastre Domnului sa le plecati.
În încheierea ecteniei catehumenii sunt îndemnati sa-si plece capul pentru a primi binecuvântarea. Plecarea capului este gestul prin care omul arata ca asteapta revarsarea bunatatilor ceresti asupra lui cu constiinta ca "toata darea cea buna si tot darul desavârsit de sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbra de mutare" (Iacov 1, 17). Plecându-si capetele catehumenii arata de asemenea ca sunt gata sa ia jugul cel bun al lui Hristos ( Matei 11, 30).

Rugaciunea de binecuvântare, rostita azi în taina, era spusa la început de catre protos cu voce tare tinând mâna asupra capetelor plecate ale catehumenilor. Potrivit Sfântului Ioan Gura de Aur binecuvântarea este dovada ca Dumnezeu a primit rugaciunea pentru ei "caci nu omul este cel ce binecuvinteaza ci, prin mijlocirea limbii si a mâinii sale, Împaratului însusi îi oferim capetele celor prezenti (ale catehumenilor)"(3).
Având o forma diferita în Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur si în cea a Sfântului Vasile cel Mare dar fiind asemanatoare în continut, rugaciunea de binecuvântare este plina de referinte biblice. O vom prezenta în continuare în redactia Sfântului Ian Gura de Aur:

Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce întru cele de sus locuiesti (Psalm 112, 5) si spre cele smerite privesti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc pre Unul Nascut Fiul Tau si Dumnezeu, pre Domnul nostru Iisus Hristos – invocarea lui Dumnezeu se face prin afirmarea universalitatii vointei Sale mântuitoare aratata în Întruparea Mântuitorului.

Cauta spre robii Tai cei chemati, cari si-au plecat grumajii înaintea Ta, si-i învredniceste pre dânsii, la vreme potrivita, de baia nasterii celei de a doua (Tit 3, 5), de iertarea pacatelor (Matei 26, 28) si de vestmântul nestricaciunii; uneste-i pre dânsii cu Sfânta Ta Soborniceasca si Apostoleasca Biserica si-i numara pre dânsii cu turma Ta cea aleasa – se reia cererea ecteniei pentru catehumeni de a fi uniti cu Biserica indicându-se ca aceasta unire se face prin botez care este nastere din nou si aduce iertarea pacatelor si vestmântul nestricaciunii. A fi madular al Bisericii înseamna a fi numarat în turma cea aleasa a lui Hristos.

În rugaciunea de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se mai arata ca intrarea în Biserica înseamna asumarea de buna voie a jugului celui bun al lui Hristos (Matei 11, 30) si ca prin botez si intrarea în Biserica se deschide calea spre cunoasterea adevaratului Dumnezeu.

Ca si acestia împreuna cu noi sa slaveasca Preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau: al Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor.
Prin intrarea catehumenilor în Biserica ne unim în dreapta slavire a lui Dumnezeu adica în ortodoxie. Rostind acest ecfonis preotul face semnul sfintei cruci cu buretele peste antimisul pe care l-a desfacut în timpul ecteniei. Prin aceasta se arata ca numai prin cruce putem ajunge la dreapta slavire a lui Dumnezeu.

Câti sunteti chemati, iesiti. Cei chemati, iesiti. Câti sunteti chemati, iesiti. Ca nimenea din cei chemati sa nu ramâna.
Catehumenii sunt îndemnati acum sa paraseasca biserica deoarece "usa Hristos si Împaratia Sa nu se deschide decât prin botez si mirungerea cu Duhul Sfânt si duce la Potirul euharistic"(4).

Ectenia catehumenilor este expresia caracterului misionar al Bisericii

În zilele noastre multi liturgisti au pus problema scoaterii ecteniei catehumenilor din Sfânta Liturghie argumentând prin aceea ca catehumenatul a disparut înca din secolul al VI-lea si ca urmare aceasta ectenie se adreseaza unei "categorii inexistente de asistenti"(5). Liturghierul prevede de altfel posibilitatea de a o lasa afara "la nevoie" si în practica acest lucru se întâmpla des.
Si totusi catehumenii nu mai sunt "o categorie inexistenta de asistenti". Se întâmpla azi ca oameni maturi sa-si asume calitatea de catehumeni în vederea botezului. Chiar mai mult, dupa caderea comunismului, în unele Biserici Ortodoxe (Sârba, Rusa etc) a început organizarea catehumenatului pentru cei nebotezati în perioada de ateism si care doresc sa devina crestini ortodocsi. În aceste conditii ectenia catehumenilor devine foarte actuala.
Mai mult decât atât, dupa cum sublinia Parintele Alexander Schmemannn, trebuie sa întelegem ca traditia liturgica pastreaza plinatatea ideii si învataturii despre lume. Adaptând rânduielile de cult mentalitatii omului contemporan riscam sa pierdem elemente importante ale traditiei liturgice. De aceea obiceiurile si traditiile liturgice trebuie evaluate nu raportat la contemporaneitate ci în functie de masura în care exprima prin sine ceva vesnic si esential. Privita din acest punct de vedere ectenia catehumenilor este expresia liturgica a chemarii de baza a Bisericii si anume Biserica îndreptata spre lume cu scopul de a o întoarce la Hristos, este expresia caracterului misionar al Bisericii (6).
Lumea în care traim este departe de a fi crestina. Crestinii sunt o minoritate. Mai sunt atâtea zeci de milioane de oameni care nu l-au cunoscut pe Hristos. Ectenia catehumenilor este o rugaciune pentru acestia si, în acelasi timp, o aducere aminte a misiunii pe care ne-a încredintat-o Hristos: "Drept aceea, mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, învatându-le sa pazeasca toate câte v-am poruncit voua, si iata Eu cu voi sunt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului" (Matei 28, 19-20).
De aceea este important ca ectenia catehumenilor sa fie mentinuta în cadrul Sfintei Liturghii, putându-se renunta eventual la îndemnul final adresat catehumenilor pentru a parasi biserica.

Note:
1. Omilii la II Corinteni 2, PG 61, 399
2. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p.214
3. Omilii la II Corinteni 2, PG 61, 403
4. P. Evdokimov, Rugaciunea în Biserica de Rasarit, p. 176
5. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1998, p. 203
6. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p.91-92

Back

Copyright © 2002-2003, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.