Apostolul - Filipeni
4
4.
Bucurati-vã pururea întru Domnul.
Si iarãsi zic: Bucurati-vã.
5. Îngãduinta voastrã sã se facã stiutã
tuturor oamenilor. Domnul este aproape.
6. Nu vã împovãrati cu nici o grijã. Ci întru
toate, prin închinãciune si prin rugã cu multumire,
cererile voastre sã fie arãtate lui Dumnezeu.
7. Si pacea lui Dumnezeu, care covârseste orice minte, sã
pãzeascã inimile voastre si cugetele voastre, întru
Hristos Iisus.
8. Mai departe, fratilor, câte sunt adevãrate, câte
sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte
sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute si
orice laudã, la acestea sã vã fie gândul.
9. Cele ce ati învãtat si ati primit si ati auzit si ati
vãzut la mine, acestea sã le faceti, si Dumnezeul pãcii
va fi cu voi.
Evanghelia
- Ioan
12
1.
Deci, cu sase zile înainte de Pasti, Iisus
a venit în Betania, unde era Lazãr, pe care îl înviase
din morti.
2. Si I-au fãcut acolo cinã si Marta slujea. Iar Lazãr
era unul dintre cei ce sedeau cu El la masã.
3. Deci Maria, luând o litrã cu mir de nard curat, de mare
pret, a uns picioarele lui Iisus si le-a sters cu pãrul capului
ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
4. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea sã-L
vândã, a zis:
5. Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari
si sã-i fi dat sãracilor?
6. Dar el a zis aceasta, nu pentru cã îi era grijã
de sãraci, ci pentru cã era fur si, având punga,
lua din ce se punea în ea.
7. A zis deci Iisus: Las-o, cã pentru ziua îngropãrii
Mele l-a pãstrat.
8. Cã pe sãraci totdeauna îi aveti cu voi, dar pe
Mine nu Mã aveti totdeauna.
9. Deci multime mare de iudei au aflat cã este acolo si au venit
nu numai pentru Iisus, ci sã vadã si pe Lazãr pe
care-l înviase din morti.
10. Si s-au sfãtuit arhiereii ca si pe Lazãr sã-l
omoare.
11. Cãci, din cauza lui multi dintre iudei mergeau si credeau
în Iisus.
12. A doua zi, multime multã, care venise la sãrbãtoare,
auzind cã Iisus vine în Ierusalim,
13. Au luat ramuri de finic si au iesit întru întâmpinarea
Lui si strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului, Împãratul lui Israel!
14. Si Iisus, gãsind un asin tânãr, a sezut pe el,
precum este scris:
15. "Nu te teme, fiica Sionului! Iatã Împãratul
tãu vine, sezând pe mânzul asinei".
16. Acestea nu le-au înteles ucenicii Lui la început, dar
când S-a preaslãvit Iisus, atunci si-au adus aminte cã
acestea I le-au fãcut Lui.
17. Deci da mãrturie multimea care era cu El, când l-a
strigat pe Lazãr din mormânt si l-a înviat din morti.
18. De aceea L-a si întâmpinat multimea, pentru cã
auzise cã El a fãcut minunea aceasta.
Back
to Top
Duminica
Floriilor
Pãrintele
Alexander Schmeman
Din
punct de vedere liturgic, sâmbãta lui Lazãr se prezintã
ca o înainte prãznuire a duminicii Floriilor, zi în
care se sãrbãtoreste intrarea Domnului în Ierusalim.
Aceste douã sãrbãtori au o temã comunã:
triumful si victoria. Sâmbãta ni-l descoperã pe
vrãsmascare este moartea, duminica anuntã victoria, triumful
lui Dumnezeu si recunoasterea de cãtre lume a singurului sãu
Împãrat, Iisus Hristos.
Triumful
vizibil
Intrarea
solemnã în sfânta cetate a fost, în viata lui
Iisus, singurul sãu triumf vizibil. Pânã atunci
el a respins în mod voit toate încercãrile de a fi
glorificat si, doar cu sase zile înainte de Pasti, nu numai cã
a acceptat acest lucru dar l-a si provocat, împlinind în
literã ceea ce a spus prorocul Zaharia:
Bucurã-te fiica Sionului, veseleste-te fiica Ierusalimului,
cãci iatã Împãratul vine la tine drept si
biruitor; smerit si cãlare pe asin, pe mânzul asinei.
(Zaharia 9, 9)
El a arãtat clar cã voia sã fie aclamat ca Mesia,
Împãratul si Mântuitorul lui Israel. Citatul scripturistic
subliniazã, de fapt, trãsãturile mesianice: ramuri
de finic, cântece de Osana, aclamarea lui Iisus ca fiu al lui
David si Împãrat al lui Israel. Istoria lui Israel se apropie
de sfârsit: acesta este sensul evenimentului. Rostul acestei istorii
este de a prevesti si pregãti Împãrãtia lui
Dumnezeu, revenirea lui Mesia. Acestea s-au împlinit astãzi,
cãci iatã cã intrã în cetatea Sa sfântã
si în El îsi gãsesc împlinirea toate profetiile
si asteptãrile lui Israel: El inaugureazã Împãrãtia
Sa.
Liturghia acestei zile comemoreazã evenimentul. tinând
ramura în mânã noi ne identificãm cu poporul
din Ierusalim, împreunã cu el Îl salutãm pe
Împãratul umil, înãltându-I osanale.
Dar ce sens au toate acestea pentru noi astãzi?
Împãratul
si Domnul nostru
Noi proclamãm mai întâi de toate cã Hristos
este Împãratul si Domnul nostru. Foarte des însã
uitãm cã Împãrãtia lui Dumnezeu a
fost deja inauguratã, cã din ziua botezului noi am devenit
cetãteni ai acestei Împãrãtii, si cã
am promis credintã acestei Împãrãtii mai
presus de orice. Sã nu uitãm cã Hristos a fost
Împãrat pe pãmânt, Împãrat în
aceastã lume a noastrã. Pentru câteva ceasuri doar,
si într-un singur oras. Dar asa precum în Lazãr am
recunoscut imaginea tuturor oamenilor, asa putem recunoaste în
acest sens biblic al Ierusalimului, cetatea, punctul focal al întregii
istorii a mântuirii si a rãscumpãrãrii, cetatea
sfântã a venirii lui Dumnezeu. Împãrãtia
inauguratã la Ierusalim este deci o Împãrãtie
universalã, îmbrãtisând întreaga omenire
si întreaga creatie
Pentru câteva ceasuri, si totusi
aceste ceasuri sunt decisive; este ceasul lui Iisus, ceasul împlinirii
de cãtre Dumnezeu a tuturor promisiunilor Sale, a tuturor voilor
Sale. Ele sunt capãtul acelei lungi pregãtiri descoperite
de Biblie si împlinirea a tot ceea ce Dumnezeu a vrut sã
facã pentru om. Si astfel, acest scurt moment de triumf al lui
Hristos capãtã o semnificatie eternã. El introduce
realizarea Împãrãtiei în vremurile noastre,
în fiecare din orele noastre, fãcând din aceastã
împãrãtie sensul final si ultim al vremurilor. Plecând
de la acest ceas, Împãrãtia este arãtatã
lumii si prezenta ei judecã si transformã istoria umanã.
Si dacã într-un moment solemn al slujbei, noi primim o
ramurã din mâna preotului, ne reînnoim jurãmântul
cãtre Împãratul nostru si mãrturisim cã
Împãrãtia Lui este unica tintã a vietii noastre,
singurul lucru care îi dã sens. Noi mãrturisim astfel
cã totul, în viata noastrã si în lume, apartine
lui Hristos, cã nimic nu-I poate fi ascuns singurului si unicului
Stãpân, cã nici un domeniu al existentei nu scapã
stãpânirii Sale si actiunii Sale mântuitoare. În
sfârsit, noi proclamãm universala si totala responsabilitate
a Biserici fatã de istoria omenirii si afirmãm misiunea
sa universalã.
Acceptarea
sacrificiului si renuntarea la noi însine
Totusi,
noi stim cã Împãratul pe care iudeii Îl aclamã
astãzi, si noi împreunã cu ei, cãlãtoreste
spre Golgota, spre cruce si spre mormânt. Noi stim cã acest
scurt triumf nu este decât preludiul jertfei. Ramurile din mâinile
noastre simbolizeazã, din aceastã pricinã, dispozitia
noastrã de a-L urma pe drumul Crucii, acceptarea sacrificiului
si renuntarea la noi însine, lucruri în care noi recunoastem
unica cale regalã ce ne duce în Împãrãtie.
Credinta
noastrã în victoria finalã a lui Hristos
În
sfârsit, aceste ramuri, aceastã sãrbãtoare
proclamã credinta noastrã în victoria finalã
a lui Hristos. Împãrãtia Sa este încã
ascunsã si lumea o ignorã. Ea trãieste ca si cum
evenimentul decisiv nu s-ar fi întâmplat, ca si cum Dumnezeu
nu ar fi murit pe cruce si ca si cum, în El, omul nu ar fi fost
înviat dintre cei morti. Dar noi crestinii credem în venirea
acestei Împãrãtii în care Dumnezeu va fi totul
în toti si unde Hristos va apare ca singurul Împãrat.
Primirea
Împãratiei
Slujbele
ne amintesc evenimentele trecute; dar întregul sens si toatã
puterea Liturghiei constã tocmai în transformarea amintirilor
în realitate. În aceastã Duminicã a Floriilor,
realitatea despre care este vorba e propria noastrã implicare
în Împãrãtia lui Dumnezeu, este responsabilitatea
noastrã fatã de ea. Hristos nu mai intrã în
Ierusalim; a fãcut-o odatã pentru totdeauna. El nu a dat
importantã «simbolurilor» si de bunã seama
n-a murit pe Cruce pentru a ne da nouã posibilitatea de a-I putea
«simboliza» viata. Ceea ce El asteaptã de la noi
este o realã primire a Împãrãtiei pe care
ne-a adus-o
si dacã noi nu suntem gata sã fim total
credinciosi jurãmântului pe care îl reînnoim
în fiecare an de Florii, dacã nu suntem decisi a face din
Împãrãtie carta întregii noastre vieti, atunci
desartã este sãrbãtoarea, deserte si fãrã
semnificatie sunt ramurile pe care le luãm cu noi de la bisericã.
(Dupã: Drumul Crucii, Alba-Iulia, 2000)
Back
to Top
Sãptãmâna
Patimilor
Iatã-ne
ajunsi la ultima treaptã a urcusului duhovnicesc pe care Postul
ne-o pune în fatã: Sãptãmâna Patimilor
sau Sãptãmâna cea Mare. În timpul ei ne reamintim
si retrãim ultimele zile din viaþa Mântuitorului,
cu întreaga lor tensiune si dramã lãuntricã,
într-o stare de sobrietate si mãretie în acelasi
timp, de tristete, dar si de bucurie, de pocãintã, dar
si de nãdejde.
Fiecare zi are un înteles si un mesaj foarte clar si adânc.
Primele trei zile se numesc mari si sfinte pentru cã reamintesc
sensul eshatologic al Paºtelui. A patra zi, joi, marcheazã
cea din urmã Cinã a Domnului cu ucenicii Sãi si
trãdarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numitã si Pastile
Crucii, este cu adevãrat începutul Pastelui (Trecere),
iar sâmbãtã este ziua în care tristetea este
transformatã în bucurie prin omorârea mortii.
Lunea
cea mare
Iatã
Mirele vine în miezul noptii si fericitã este sluga pe
care o va afla priveghind; iar nevrednicã este iarãsi
cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul
sã nu te îngreunezi, ca sã nu te dai mortii si afarã
de Împãrãtie sã te încui; ci te desteptã
strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeule,
pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, miluieste-ne
pe noi.
(Troparul zilei)
În aceastã zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel
preafrumos, si de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astãzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus
Hristos. Iosif cel prefrumos fiul cel mai mic al patriarhului
Iacov, nãscut din Rahila este icoanã a lui Hristos,
pentru cã, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de
iudei, a fost vândut de ucenicul sãu cu treizeci de arginti,
a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului.
Sculându-Se de acolo prin El însusi, împãrãteste
peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge
cu putere si, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpãrã
prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însusi
pentru noi si ne hrãneste cu pâine cereascã.
Tot în aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care
s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sã convingã
poporul nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare
si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sã-si arate puterea Sa de
a pedepsi fatã de om, ci fatã de ceva care are o fire
neînsufletitã si nesimtitoare.
Istoria smochinului a fost asezatã aici spre a îndemna
la umilintã, dupã cum istoria lui Iosif a fost asezatã
spre a ne înfãtisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de
orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã
Domnul nu gãseste în el odihnã, a doua zi, adicã
dupã viata aceasta de acum, îl usucã prin blestem
si-l trimite în focul vesnic.
Cãmara Ta, Mântuitorule, o vãd împodobitã
si îmbrãcãminte nu am ca sã intru într-însa.
Lumineazã-mi haina sufletului meu, Dãtãtorule de
luminã si mã mântuieste. (Condacul zilei)
Martea
cea Mare
Aceastã
zi ne pregãteste pentru intrarea în cãmara Mântuitorului,
cu douã parabole strict eshatologice parabola celor zece
fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca
19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimã,
a spus ucenicilor Sãi si aceste douã parabole, pentru
ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã
si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vãdeste
strãlucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte cãci împreunã
cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii.
Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru cã, desi si ele aveau
virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi mãsurã milostenie.
Pe când se scurgea noaptea acestei vieþi au adormit toate
fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeste
somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut
la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu
mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau
undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat
din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Pãrinti pilda
celor zece fecioare, împreunã cu cea a talantilor, ca sã
ne îndemne sã veghem necontenit si sã fim gata sã
iesim în întâmpinarea adevãratului Mire prin
fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru cã nestiutã
este ziua si ceasul sfârsitului vietii.
Dacã vom sãvârsi o singurã virtute, cea mai
mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamã
de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnicã,
ci vom fi întorsi rusinati. Si într-adevãr nu-i lucru
mai rusinos ca fecioria sã fie biruitã de bani.
La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tãierea
smochinului temându-te, cu iubire de ostenealã lucreazã-l,
ticãloase, priveghind si strigând: Sã nu rãmânem
afarã de cãmara lui Hristos. (Condacul zilei)
Miercurea
cea Mare
În
aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã
(Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru
cã lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte
de mântuitoarea patimã.
Când Iisus s-a suit în Ierusalim si era în casa lui
Simon cel lepros, o femeie pãcãtoasã s-a apropiat
de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a
pus în acea zi pentru ca, dupã cuvântul Mântuitorului,
sã se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu multã
cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea
pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toti, dar mai
cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã
intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia
cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat si
pe acela. Si într-adevãr Hristos a tãmãduit-o
dându-i iertare de pãcate.
Doamne femeia ce cãzuse în pãcate multe,
simtind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironositã
si tânguindu-se, a adus tie mir mai înainte de îngropare
(Casiana monahia)
Joia
Cinei celei de Tainã
Când
mãritii ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci
Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginti bolnãvindu-se,
s-a întunecat
Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru
acestea spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesãtios
care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului.
Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slavã Tie. (Tropar)
Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi: spãlarea
picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina
Ghetsimani si vânzarea si prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbrãcat
hainele si El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta
a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rusineze,
iar celorlalti sã le aducã aminte sã nu umble dupã
întâietãti: Cel care vrea sã fie
întâiul sã fie slujitorul tuturor (Marcu
9, 35), dându-Se El însusi pildã. La sfârsitul
mesei aduce vorbã si despre vânzarea Lui. Dupã putin
timp, luând pâinea a zis: Luati mâncati;
la fel si paharul, zicând: Beti dintru acesta toti, acesta
este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceti
întru pomenirea Mea (Matei 26, 26-28).
Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: Întristat
este sufletul meu pânã la moarte (Matei 26, 38)
si S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge
(Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati,
a venit sã-L prindã. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa,
si în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda
de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaste.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul
bisericii Sfânta Cruce.
Vinerea
Patimilor
În
aceasta zi, se pomenesc sfintele si mântuitoarele si înfricosãtoarele
Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie
pentru noi. Se mai face încã pomenire de mãrturisirea
mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor
care a fost împreunã cu El.
Biserica numeste Patimile Domnului: sfinte pentru cã Cel
ce le-a rãbdat este Sfântul Sfintilor, sfintenia însãsi;
mântuitoare pentru cã ele sunt pretul cu care Domnul
a rãscumpãrat neamul omenesc din robia pãcatului;
înfricosãtoare pentru cã nu poate fi ceva mai înfricosãtor
decât ocara pe care Fãcãtorul a rãbdat-o
de la fãptura Sa.
În aceastã zi nu se sãvârseste Liturghia pentru
cã însusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme
de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9,
15). Se fac numai ceasurile împãrãtesti care ne
pun înainte nemãrginita smerenie a Domnului, Crucea cea
dãtãtoare de viatã si credinta tâlharului.
Seara sãvârsim denia prohodului Domnului, care este ultima
treaptã a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea
Sa. Se înconjoarã de trei ori biserica cu Sfântul
Epitaf semn al celor trei zile petrecute în mormânt.
În mormânt, Viatã, pus ai fost, Hristoase,
si s-au spãimântat ostirile îngeresti, smerirea Ta
cea multã preamãrind. (Starea întâi
Prohod)
Sâmbãta
Mare
În
aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea
dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea
în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune,
a fost mutat spre viatã vesnicã.
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup
al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând
o piatrã mare la intrarea lui:
Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul
Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu
miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus.
(Tropar)
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt
iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în
iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat
în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu
sânge, pretde rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului
a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea
în întelesul unei putreziri a trupului.
Dupã-amiazã sãvârsim Liturghia Sfântului
Vasile unitã cu vecernia.
Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea
cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru
sine sã nu gândeascã, cã Împãratul
împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie
si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea
lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea
, heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi,
fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia,
Aliluia, Aliluia. (Heruvic)
Pr.
Sabin Voda
Back
to Top