Back

Cuvântul credintei

Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia 

Anul I, nr. 24, Motto: “Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împãratul lui Israel!” (Ioan 12, 13)

Sumar: Apostolul si evanghelia (a Floriilor)vDuminica Floriilor (Pãrintele Alexander Schmemann)v Sãptãmâna Patimilor (Pr. Sabin Vodã)

Apostolul - Filipeni 4

4. Bucurati-vã pururea întru Domnul. Si iarãsi zic: Bucurati-vã.
5. Îngãduinta voastrã sã se facã stiutã tuturor oamenilor. Domnul este aproape.
6. Nu vã împovãrati cu nici o grijã. Ci întru toate, prin închinãciune si prin rugã cu multumire, cererile voastre sã fie arãtate lui Dumnezeu.
7. Si pacea lui Dumnezeu, care covârseste orice minte, sã pãzeascã inimile voastre si cugetele voastre, întru Hristos Iisus.
8. Mai departe, fratilor, câte sunt adevãrate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute si orice laudã, la acestea sã vã fie gândul.
9. Cele ce ati învãtat si ati primit si ati auzit si ati vãzut la mine, acestea sã le faceti, si Dumnezeul pãcii va fi cu voi.

Evanghelia - Ioan 12

1. Deci, cu sase zile înainte de Pasti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazãr, pe care îl înviase din morti.
2. Si I-au fãcut acolo cinã si Marta slujea. Iar Lazãr era unul dintre cei ce sedeau cu El la masã.
3. Deci Maria, luând o litrã cu mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui Iisus si le-a sters cu pãrul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
4. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea sã-L vândã, a zis:
5. Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari si sã-i fi dat sãracilor?
6. Dar el a zis aceasta, nu pentru cã îi era grijã de sãraci, ci pentru cã era fur si, având punga, lua din ce se punea în ea.
7. A zis deci Iisus: Las-o, cã pentru ziua îngropãrii Mele l-a pãstrat.
8. Cã pe sãraci totdeauna îi aveti cu voi, dar pe Mine nu Mã aveti totdeauna.
9. Deci multime mare de iudei au aflat cã este acolo si au venit nu numai pentru Iisus, ci sã vadã si pe Lazãr pe care-l înviase din morti.
10. Si s-au sfãtuit arhiereii ca si pe Lazãr sã-l omoare.
11. Cãci, din cauza lui multi dintre iudei mergeau si credeau în Iisus.
12. A doua zi, multime multã, care venise la sãrbãtoare, auzind cã Iisus vine în Ierusalim,
13. Au luat ramuri de finic si au iesit întru întâmpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împãratul lui Israel!
14. Si Iisus, gãsind un asin tânãr, a sezut pe el, precum este scris:
15. "Nu te teme, fiica Sionului! Iatã Împãratul tãu vine, sezând pe mânzul asinei".
16. Acestea nu le-au înteles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslãvit Iisus, atunci si-au adus aminte cã acestea I le-au fãcut Lui.
17. Deci da mãrturie multimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazãr din mormânt si l-a înviat din morti.
18. De aceea L-a si întâmpinat multimea, pentru cã auzise cã El a fãcut minunea aceasta.

Back to Top

Duminica Floriilor

Pãrintele Alexander Schmeman

Grafica de Mihai Bacescu

Din punct de vedere liturgic, sâmbãta lui Lazãr se prezintã ca o înainte prãznuire a duminicii Floriilor, zi în care se sãrbãtoreste intrarea Domnului în Ierusalim. Aceste douã sãrbãtori au o temã comunã: triumful si victoria. Sâmbãta ni-l descoperã pe vrãsmascare este moartea, duminica anuntã victoria, triumful lui Dumnezeu si recunoasterea de cãtre lume a singurului sãu Împãrat, Iisus Hristos.

Triumful vizibil

Intrarea solemnã în sfânta cetate a fost, în viata lui Iisus, singurul sãu triumf vizibil. Pânã atunci el a respins în mod voit toate încercãrile de a fi glorificat si, doar cu sase zile înainte de Pasti, nu numai cã a acceptat acest lucru dar l-a si provocat, împlinind în literã ceea ce a spus prorocul Zaharia:
“Bucurã-te fiica Sionului, veseleste-te fiica Ierusalimului, cãci iatã Împãratul vine la tine drept si biruitor; smerit si cãlare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9, 9)
El a arãtat clar cã voia sã fie aclamat ca Mesia, Împãratul si Mântuitorul lui Israel. Citatul scripturistic subliniazã, de fapt, trãsãturile mesianice: ramuri de finic, cântece de Osana, aclamarea lui Iisus ca fiu al lui David si Împãrat al lui Israel. Istoria lui Israel se apropie de sfârsit: acesta este sensul evenimentului. Rostul acestei istorii este de a prevesti si pregãti Împãrãtia lui Dumnezeu, revenirea lui Mesia. Acestea s-au împlinit astãzi, cãci iatã cã intrã în cetatea Sa sfântã si în El îsi gãsesc împlinirea toate profetiile si asteptãrile lui Israel: El inaugureazã Împãrãtia Sa.
Liturghia acestei zile comemoreazã evenimentul. tinând ramura în mânã noi ne identificãm cu poporul din Ierusalim, împreunã cu el Îl salutãm pe Împãratul umil, înãltându-I osanale. Dar ce sens au toate acestea pentru noi astãzi?

Împãratul si Domnul nostru

Noi proclamãm mai întâi de toate cã Hristos este Împãratul si Domnul nostru. Foarte des însã uitãm cã Împãrãtia lui Dumnezeu a fost deja inauguratã, cã din ziua botezului noi am devenit cetãteni ai acestei Împãrãtii, si cã am promis credintã acestei Împãrãtii mai presus de orice. Sã nu uitãm cã Hristos a fost Împãrat pe pãmânt, Împãrat în aceastã lume a noastrã. Pentru câteva ceasuri doar, si într-un singur oras. Dar asa precum în Lazãr am recunoscut imaginea tuturor oamenilor, asa putem recunoaste în acest sens biblic al Ierusalimului, cetatea, punctul focal al întregii istorii a mântuirii si a rãscumpãrãrii, cetatea sfântã a venirii lui Dumnezeu. Împãrãtia inauguratã la Ierusalim este deci o Împãrãtie universalã, îmbrãtisând întreaga omenire si întreaga creatie… Pentru câteva ceasuri, si totusi aceste ceasuri sunt decisive; este ceasul lui Iisus, ceasul împlinirii de cãtre Dumnezeu a tuturor promisiunilor Sale, a tuturor voilor Sale. Ele sunt capãtul acelei lungi pregãtiri descoperite de Biblie si împlinirea a tot ceea ce Dumnezeu a vrut sã facã pentru om. Si astfel, acest scurt moment de triumf al lui Hristos capãtã o semnificatie eternã. El introduce realizarea Împãrãtiei în vremurile noastre, în fiecare din orele noastre, fãcând din aceastã împãrãtie sensul final si ultim al vremurilor. Plecând de la acest ceas, Împãrãtia este arãtatã lumii si prezenta ei judecã si transformã istoria umanã. Si dacã într-un moment solemn al slujbei, noi primim o ramurã din mâna preotului, ne reînnoim jurãmântul cãtre Împãratul nostru si mãrturisim cã Împãrãtia Lui este unica tintã a vietii noastre, singurul lucru care îi dã sens. Noi mãrturisim astfel cã totul, în viata noastrã si în lume, apartine lui Hristos, cã nimic nu-I poate fi ascuns singurului si unicului Stãpân, cã nici un domeniu al existentei nu scapã stãpânirii Sale si actiunii Sale mântuitoare. În sfârsit, noi proclamãm universala si totala responsabilitate a Biserici fatã de istoria omenirii si afirmãm misiunea sa universalã.

Acceptarea sacrificiului si renuntarea la noi însine

Totusi, noi stim cã Împãratul pe care iudeii Îl aclamã astãzi, si noi împreunã cu ei, cãlãtoreste spre Golgota, spre cruce si spre mormânt. Noi stim cã acest scurt triumf nu este decât preludiul jertfei. Ramurile din mâinile noastre simbolizeazã, din aceastã pricinã, dispozitia noastrã de a-L urma pe drumul Crucii, acceptarea sacrificiului si renuntarea la noi însine, lucruri în care noi recunoastem unica cale regalã ce ne duce în Împãrãtie.

Credinta noastrã în victoria finalã a lui Hristos

În sfârsit, aceste ramuri, aceastã sãrbãtoare proclamã credinta noastrã în victoria finalã a lui Hristos. Împãrãtia Sa este încã ascunsã si lumea o ignorã. Ea trãieste ca si cum evenimentul decisiv nu s-ar fi întâmplat, ca si cum Dumnezeu nu ar fi murit pe cruce si ca si cum, în El, omul nu ar fi fost înviat dintre cei morti. Dar noi crestinii credem în venirea acestei Împãrãtii în care Dumnezeu va fi totul în toti si unde Hristos va apare ca singurul Împãrat.

Primirea Împãratiei

Slujbele ne amintesc evenimentele trecute; dar întregul sens si toatã puterea Liturghiei constã tocmai în transformarea amintirilor în realitate. În aceastã Duminicã a Floriilor, realitatea despre care este vorba e propria noastrã implicare în Împãrãtia lui Dumnezeu, este responsabilitatea noastrã fatã de ea. Hristos nu mai intrã în Ierusalim; a fãcut-o odatã pentru totdeauna. El nu a dat importantã «simbolurilor» si de bunã seama n-a murit pe Cruce pentru a ne da nouã posibilitatea de a-I putea «simboliza» viata. Ceea ce El asteaptã de la noi este o realã primire a Împãrãtiei pe care ne-a adus-o… si dacã noi nu suntem gata sã fim total credinciosi jurãmântului pe care îl reînnoim în fiecare an de Florii, dacã nu suntem decisi a face din Împãrãtie carta întregii noastre vieti, atunci desartã este sãrbãtoarea, deserte si fãrã semnificatie sunt ramurile pe care le luãm cu noi de la bisericã.
(Dupã: Drumul Crucii, Alba-Iulia, 2000)

Back to Top

Sãptãmâna Patimilor

Iatã-ne ajunsi la ultima treaptã a urcusului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în fatã: Sãptãmâna Patimilor sau Sãptãmâna cea Mare. În timpul ei ne reamintim si retrãim ultimele zile din viaþa Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune si dramã lãuntricã, într-o stare de sobrietate si mãretie în acelasi timp, de tristete, dar si de bucurie, de pocãintã, dar si de nãdejde.
Fiecare zi are un înteles si un mesaj foarte clar si adânc.
Primele trei zile se numesc mari si sfinte pentru cã reamintesc sensul eshatologic al Paºtelui. A patra zi, joi, marcheazã cea din urmã Cinã a Domnului cu ucenicii Sãi si trãdarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numitã si “Pastile Crucii”, este cu adevãrat începutul Pastelui (Trecere), iar sâmbãtã este ziua în care tristetea este transformatã în bucurie prin omorârea mortii.

Lunea cea mare

“Iatã Mirele vine în miezul noptii si fericitã este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednicã este iarãsi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sã nu te îngreunezi, ca sã nu te dai mortii si afarã de Împãrãtie sã te încui; ci te desteptã strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeule, pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.
(Troparul zilei)
În aceastã zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, si de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astãzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nãscut din Rahila – este icoanã a lui Hristos, pentru cã, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sãu cu treizeci de arginti, a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însusi, împãrãteste peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge cu putere si, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpãrã prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însusi pentru noi si ne hrãneste cu pâine cereascã.
Tot în aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sã convingã poporul nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sã-si arate puterea Sa de a pedepsi fatã de om, ci fatã de ceva care are o fire neînsufletitã si nesimtitoare.
Istoria smochinului a fost asezatã aici spre a îndemna la umilintã, dupã cum istoria lui Iosif a fost asezatã spre a ne înfãtisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã Domnul nu gãseste în el odihnã, a doua zi, adicã dupã viata aceasta de acum, îl usucã prin blestem si-l trimite în focul vesnic.
“Cãmara Ta, Mântuitorule, o vãd împodobitã si îmbrãcãminte nu am ca sã intru într-însa. Lumineazã-mi haina sufletului meu, Dãtãtorule de luminã si mã mântuieste”. (Condacul zilei)

Martea cea Mare

Aceastã zi ne pregãteste pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi si aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vãdeste strãlucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte cãci împreunã cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru cã, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi mãsurã milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieþi au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeste somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Pãrinti pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talantilor, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit si sã fim gata sã iesim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru cã nestiutã este ziua si ceasul sfârsitului vietii.
Dacã vom sãvârsi o singurã virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnicã, ci vom fi întorsi rusinati. Si într-adevãr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria sã fie biruitã de bani.
“La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tãierea smochinului temându-te, cu iubire de ostenealã lucreazã-l, ticãloase, priveghind si strigând: Sã nu rãmânem afarã de cãmara lui Hristos”. (Condacul zilei)

Miercurea cea Mare

În aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru cã lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte de mântuitoarea patimã.
Când Iisus s-a suit în Ierusalim si era în casa lui Simon cel lepros, o femeie pãcãtoasã s-a apropiat de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, dupã cuvântul Mântuitorului, sã se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu multã cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toti, dar mai cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat si pe acela. Si într-adevãr Hristos a tãmãduit-o dându-i iertare de pãcate.
“Doamne femeia ce cãzuse în pãcate multe, simtind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironositã si tânguindu-se, a adus tie mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)

Joia Cinei celei de Tainã

“Când mãritii ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginti bolnãvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru acestea spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesãtios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slavã Tie”. (Tropar)
Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi: spãlarea picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina Ghetsimani si vânzarea si prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbrãcat hainele si El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rusineze, iar celorlalti sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietãti: “Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însusi pildã. La sfârsitul mesei aduce vorbã si despre vânzarea Lui. Dupã putin timp, luând pâinea a zis: “Luati mâncati”; la fel si paharul, zicând: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati, a venit sã-L prindã. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaste.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

Grafica de Cosmina BarthaVinerea Patimilor

În aceasta zi, se pomenesc sfintele si mântuitoarele si înfricosãtoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie pentru noi. Se mai face încã pomenire de mãrturisirea mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor care a fost împreunã cu El.
Biserica numeste Patimile Domnului: sfinte – pentru cã Cel ce le-a rãbdat este Sfântul Sfintilor, sfintenia însãsi; mântuitoare – pentru cã ele sunt pretul cu care Domnul a rãscumpãrat neamul omenesc din robia pãcatului; înfricosãtoare pentru cã nu poate fi ceva mai înfricosãtor decât ocara pe care Fãcãtorul a rãbdat-o de la fãptura Sa.
În aceastã zi nu se sãvârseste Liturghia pentru cã însusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împãrãtesti care ne pun înainte nemãrginita smerenie a Domnului, Crucea cea dãtãtoare de viatã si credinta tâlharului.
Seara sãvârsim denia prohodului Domnului, care este ultima treaptã a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoarã de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt.
“În mormânt, Viatã, pus ai fost, Hristoase, si s-au spãimântat ostirile îngeresti, smerirea Ta cea multã preamãrind”. (Starea întâi – Prohod)

Sâmbãta Mare

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã vesnicã.
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:
“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu sânge, pretde rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în întelesul unei putreziri a trupului.
Dupã-amiazã sãvârsim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia.
“Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)

Pr. Sabin Voda

Back to Top

Copyright © 2002, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.