Back

Cuvântul credintei

Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia 

Anul I, nr. 22, Motto: “Pe piatra cea neclintitã a poruncilor Tale, Hristoase întãreste inima mea!”

Sumar: Apostolul si evanghelia (a Sf. Ioan Scãrarul)v“Cred, Doamne! Ajutã necredintei mele.”- Pãrintele Nicolae SteihardtvSãptãmâna a cincea din Postul Mare (Petrut Ormenisan)v Scara Raiului v Sinaxar Sfântul Ioan Scãrarul † 9 aprilie

Apostolul - Evrei 6

13. Cãci Dumnezeu, când a dat fãgãduintã lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care sã Se jure, S-a jurat pe Sine însusi,
14. Zicând: "Cu adevãrat, binecuvântând te voi binecuvânta, si înmultind te voi înmulti".
15. Si asa, având Avraam îndelungã-rãbdare, a dobândit fãgãduinta.
16. Pentru cã oamenii se jurã pe cel ce e mai mare si jurãmântul e la ei o chezãsie si sfârsitul oricãrei neîntelegeri.
17. În aceasta, Dumnezeu voind sã arate si mai mult, mostenitorilor fãgãduintei, nestrãmutarea hotãrârii Sale, a pus la mijloc jurãmântul:
18. Ca prin douã fapte nestrãmutate – fãgãduinta si jurãmântul – în care e cu neputintã ca Dumnezeu sã fi mintit, noi, cei ce cãutãm scãpare, sã avem îndemn puternic ca sã tinem nãdejdea pusã înainte,
19. Pe care o avem ca o ancorã a sufletului, neclintitã si tare, intrând dincolo de catapeteasmã,
20. Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergãtor, fiind fãcut Arhiereu în veac, dupã rânduiala lui Melchisedec.

Efeseni 5

8. Altãdatã erati întuneric, iar acum sunteti luminã întru Domnul; umblati ca fii ai luminii!
9. Pentru cã roada luminii e în orice bunãtate, dreptate si adevãr.
10. Încercând ce este bineplãcut Domnului.
11. Si nu fiti pãrtasi la faptele cele fãrã roadã ale întunericului, ci mai degrabã, osânditi-le pe fatã.
12. Cãci cele ce se fac întru ascuns de ei, rusine este a le si grãi.
13. Iar tot ce este pe fatã, se descoperã prin luminã,
14. Cãci tot ceea ce este descoperit, luminã este. Pentru aceea zice: "Desteaptã-te cel ce dormi si te scoalã din morti s te va lumina Hristos".
15. Deci luati seama cu grijã, cum umblati, nu ca niste neîntelepti, ci ca cei întelepti,
16. Rãscumpãrând vremea, cãci zilele rele sunt.
17. Drept aceea, nu fiti fãrã de minte, ci întelegeti care este voia Domnului.
18. Si nu vã îmbãtati de vin, în care este pierzare, ci vã umpleti de Duhul.
19. Vorbiti între voi în psalmi si în laude si în cântãri duhovnicesti, lãudând si cântând Domnului, în inimile voastre.

Evanghelia - Marcu 9

7. Si I-a rãspuns Lui unul din multime: Învãtãtorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Si oriunde-l apucã, îl aruncã la pãmânt si face spume la gurã si scrâsneste din dinti si întepeneste. Si am zis ucenicilor Tãi sã-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, rãspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, pânã când voi fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi? Aduceti-l la Mine.
20. Si l-au adus la El. Si vãzându-L pe Iisus, duhul îndatã a zguduit pe copil, si, cãzând la pãmânt, se zvârcolea spumegând.
21. Si l-a întrebat pe tatãl lui: Câtã vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a rãspuns: din pruncie.
22. Si de multe ori l-a aruncat si în foc si în apã ca sã-l piardã. Dar de poti ceva, ajutã-ne, fiindu-ti milã de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poti crede, toate sunt cu putintã celui ce crede.
24. Si îndatã strigând tatãl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajutã necredintei mele.
25. Iar Iisus, vãzând cã multimea dã nãvalã, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut si surd, Eu îti poruncesc: Iesi din el si sã nu mai intri în el!
26. Si rãcnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul a rãmas ca mort, încât multi ziceau cã a murit.
27. Dar Iisus, apucându-l de mânã, l-a ridicat, s el s-a sculat în picioare.
28. Iar dupã ce a intrat în casã, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sã-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decât numai cu rugãciune si cu post.
30. Si, iesind ei de acolo, strãbãteau Galileea, dar El nu voia sã stie cineva.
31. Cãci învãta pe ucenicii Sãi si le spunea cã Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor si-L vor ucide, iar dupã ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
32. Ei însã nu întelegeau cuvântul si se temeau sã-L întrebe.

Back to Top

“Cred, Doamne!
Ajutã necredintei mele.”

Pãrintele Nicolae Steihardt

Credinta, asa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi si din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintã ca un mister si un paradox. Ca pe un mister si ca pe un paradox ne este înfãtisat actul de credintã – mai acut si mai tainic decât oriunde altundeva – în Evanghelia de astãzi.

Paradoxul credintei

Fraza rostitã de tatãl copilului: “Cred, Doamne! Ajutã necredintei mele” ( Marcu 9, 24 ) nu este decât un teribil paradox înzestrat cu toate sperantele insolubilitãtii. Cãci din douã una: ori crezi, si atunci la ce bun sã mai ceri sã ti se dãruiascã credinta, ori nu crezi si atunci cum de îndrãznesti sã zici fãrã pic de rusine “cred”! Ce fel de credintã este aceasta care este si nu este, care se afirmã dar se si recunoaste nevoitã a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afarã de fãtarnic se desfãsoarã aici? Nu cumva rãspunsul tatãlui întãreste argumentarea filozofului ateist Jean-Paul Sartre care îi învinuieste pe credinciosi a fi de rea credintã fiindcã textul de la Marcu IX, 24 aceasta chiar vãdeste: incertitudinea, subrezeniea, duplicitatea lãuntricã a pretinsului act de neclintitã credintã? Pentru Sartre si existentialistii din scoala sa, credinta nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amãgire (auto-sugestie), vorbã lipsitã de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul bãncilor de Stat acoperã, garanteazã moneda de hârtie) sau, pur si simplu, neadevãr (inconstient ori, mai adeseori, de rea credintã ).

“Nu M-ai cãuta dacã nu M-ai fi gãsit!”

Textul evanghelic de astãzi ne aminteste însã nu numai de acuza lui Sartre ci si de o altã celebrã spusã a filozofului, francez si el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existentialismului, nu ateu ci profund crestin, pune în gura Mântuitorului care se adreseazã necredinciosului dornic sã creadã însã neizbutind sã-si împlineascã dorinta, necutezând a face pasul hotãrâtor, un rãspuns cu totul neasteptat: “nu M-ai cãuta dacã nu M-ai fi gãsit!” Rãspuns si el teribil, paradoxal, tainic si ametitor. Sã cauti ceea ceea ce ai si gãsit! Sã însemne cãutarea ta, strãdania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilitãtii întregii tale frãmântãri – ba si a orbirii tale – de vreme ce L-ai gãsit pe Cel cãutat! (Dar si ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisã pierdutã nu fusese decât o gresealã de numãrãtoare!)
Rãspuns teribil, paradoxal si tainic, totusi deopotrivã lãmuritor si definitiv, punând pentru totdeauna capãt validitãtilor ispitelor unei logici stringente. Ni se cere numai curajul de a constata cã omul frãmântat, chinuit, obsedat de vocatia credintei a devenit prin însãsi starea sa cãutãtoare un credincios. Cine porneste spre Hristos – si cât de lungã, de întortocheatã, de nesigurã i se aratã a fi calea – L-a si întâlnit! Oare nu, “încã departe fiind el, l-a vãzut tatãl sãu si i s-a fãcut milã si, alergând, a cãzut pe grumazul lui si l-a sãrutat” (Luca 15, 20)?

Smerenie, lacrimi si rugã

Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie sã-i mai dãm un rãspuns, se cuvine sã-l decodãm si din punct de vedere practic. Cum depãsim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credintã, cum efectuãm saltul de la necredintã, orbecãialã si tumult interior la credintã, liniste si fermitate? Drumul ni-l dã (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l aratã) acelasi verset 24: “Si îndatã, strigând, tatãl copilulului a zis cu lacrimi.”
Iatã cheia, iatã cifrul, iatã dezlegarea. Însãsi inferioritatea conditiei noastre omenesti decãzute supune chiar si credinta incertitudinii, fluctuatiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbrã. Suntem fiinte osârduitoare dar si slabe, oricând predispuse a ne poticni, de nu si a pica. Fericitul Filip Neri n-a grãit oare: tine-mã Doamne de urechi cã altfel te vând ca Iuda? Dar dacã strigãm, ca tatãl copilului demonizat, dacã într-adevãr ne rugãm cu lacrimi, altfel spus din strãfundurile fiintei noastre, dacã realizãm cã nu suntem decât trestii firave si biete festile fumegânde, iesim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii si din labirintul paradoxelor. Strigãtul însotit de lacrimi al tatãlui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaste si mãrturiseste ticãlosia conditiei sale omenesti; îngâmfarea nu-l mai opreste sã cearã ajutorul interlocutorului sãu. Prin smerenie, lacrimi si rugã, el (si o datã cu el tot omul) trece de la starea complexã (dubioasã, apãsãtoare) de credintã-necredintã la starea stabilã de credintã.

Necesitatea harului

Ce dovedeste aceasta? Cã e nevoie de har. Fiinta omeneascã nu este îndeajuns de puternicã pentru a putea iesi singurã din paradoxalitate, dispersiune si fluctuatie. Îi este larg deschisã poarta smereniei (rugãciune + lacrimi + “strigare”); ea duce la credintã, spre deosebire de ferecata poartã a marelui, tragicului Kafka.

Sã ne întãrim credinta

Sã ne strãduim a ne întãri mereu credinta, oricât am socoti-o de nestrãmutatã, sã o consolidãm prin rugãciune stãruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin pãstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântului Evanghelist Marcu în capitolul 9 al referatului sãu, adevãratã piatrã unghiularã a crestinismului.

Back to Top

Sãptãmâna a cincea a Postului Mare

În a cincea sãptãmânã a Postului Mare se sãvârsesc douã slujbe, numite denii, unice de-a lungul anului bisericesc, si anume Denia Canonului Mare ce se sãvârseste Miercuri seara si Denia Acatistului Bunei Vestiri care se sãvârseste Vineri seara.

Denia Canonului Mare

Aceastã denie are în centru Canonul Sfântului Andrei Criteanul, cel mai lung si unul dintre cele mai frumoase canoane ale Bisericii noastre. Dacã în prima sãptãmânã din Postul Mare, împãrtit în patru pãrti, a fost ca o usã ce ne-a condus la pocãintã, acum, spre sfârsitul Postului, citit în întregime, Canonul Mare apare ca un rezumat al pocãintei si ca o împlinire a acesteia, o adevãratã «evaluare» a nevointelor noastre: Cât de departe am ajuns pe calea acestei pocãinte?
Biserica a rânduit ca în timpul rostirii Marelui Canon al Sfântului Andrei Criteanul sã se citeascã si viata Sfintei Maria Egipteanca, din urmãtorul motiv: deoarece Sfântul Post se apropie de sfârsit si pentru ca nu cumva oamenii, lenevindu-se, sã se îngrijeascã mai putin de nevointele duhovnicesti, si sã se depãrteze cu totul de a trãi în cumpãtare, marele Andrei, pregãteste pe cei se nevoiesc cu postul sã se poarte cu mai mult curaj si sã se îndrepte cu bãrbãtie spre nevointele postului ce-l mai au în fatã. Iar minunata povestire a vietii Sfintei Maria Egipteanca, înduplecã pe oameni sã ajungã din nou cumpãtati, îi ridicã spre Dumnezeu, îi sfãtuieste sã nu mai cadã si sã nu se deznãdãjduiascã chiar dacã au cãzut înainte în unele pãcate. Viata Mariei Egipteanca înfãtiseazã cât este de mare iubirea de oameni si dragostea lui Dumnezeu fatã de cei ce doresc din tot sufletul sã se întoarcã de la pãcatele lor de mai înainte.

Denia Acatistului Nãscãtoarei de Dumnezeu

Cea de-a doua denie are specific Acatistul Bunei Vestiri. Acest Acatist are o istorie foarte interesantã. Pe timpul domniei lui Iraclie, împãratul Bizanþului, relatiile dintre bizantini si sciþi au devenit încordate asa încât Hagan, conducãtorul scitilor, adunând osti numeroase a nãvãlit asupra Constantinopolului, scotând strigãte de hulã împotriva lui Dumnezeu. În timpul acesta, patriarhul Constantinopolului, Serghie, îndemna poporul sã nu-si piardã nãdejdea în Dumnezeu. Patriahul împreunã cu tot poporul au purtat icoana Maicii Domnului pe deasupra zidurilor cetãtii. Desi ostasii bizantini erau în inferioritate totusi nebiruita Apãrãtoare a luptat cu ei ajutându-i sã-i învingã pe sciti. Deoarece scitii s-au învârtosat în inima lor si n-au acceptat învingerea ci din nou s-au ridicat la luptã împotriva poporului dreptcredincios, Maica Domnului a luptat împotriva lor pânã i-a nimicit. Poporul cel iubitor de Dumnezeu al Constantinopolului, dând multumire Maicii Domnului, a fãcut privegheri si a cântat toatã noaptea imnul Acatist, ca uneia ce a privegheat pentru ei si a biruit pe vrãjmasi prin puterea ei cea mai presus de fire.
De atunci, spre pomenirea acestui fapt, Biserica a orânduit sã se închine Maicii Domnului aceastã sãrbãtoare în acest timp când a avut loc biruinta prin ajutorul Nãscãtoarei de Dumnezeu. L-au numit acatist, pentru cã întreg poporul si clerul Constantinopolului a cântat acest imn stând în picioare.
Denia Acatistului Bunei Vestiri vrea sã aminteascã cã Maica Domnului luptã împreunã cu noi împotriva dusmanilor nostri nevãzuti.
Petrut Ormenisan

Back to Top

Scara Raiului

v Pocãinta este împrospãtarea botezului.
v Pocãinta este cumpãrãtoare a smereniei.
v Pocãinta este împãcarea cu Domnul prin lacrimi si prin lucrarea cea bunã a celor potrivnice pãcatelor.
v Cel ce se plânge pe sine însusi, nu se ocupã de plânsul, de cãderea sau de ocãrârea altuia.
v Semnul pocãintei pline de grijã stã în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile vãzute si nevãzute ce ni se întâmplã, ba încã de si mai multe.
v Postul este o silire a firii si o tãiere împrejur a dulcetii gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele si eliberarea de visãri, curãtia rugãciunii, luminãtorul sufletului, paza mintii, înmuierea învârtosãrii, usa strãpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselã încetarea multei vorbiri, începutul linistirii, strãjerul ascultãrii, usurarea somnului, sãnãtatea trupului, pricinuitorul nepãtimirii iertare pãcatelor, usa si desfãtarea raiului.
v Lãcomia stomacului este fãtãrnicia pântecelui. Sãturat strigã cã e lipsit; si ghiftuit si plesnind de sãtul, tipã cã îi e foame. Astupându-se un canal se deschide altul. Închizându-l pe acesta se deschide altul. Lãcomia pântecelui este o amãgire a ochilor, care înghitind putine, doreste sã le înghitã pe toate.
v Sãturarea de bucate este maica curviei iar necãjirea pântecelui e pricinuitoare de curãtie. Cel ce mângâie pe leu îl domesticeste adeseori, dar cel ce mângâie trupul îl sãlbãticeste si mai mult.
v Se bucurã iudeul de sâmbãtã si de sãrbãtoare si crestinul lacom de sâmbãtã si de duminicã. Se gândeste cu mult timp înainte de Pasti si pregãteste mâncãrurile cu zile înainte. Robul stomacului face planuri cu ce mâncãruri va tine praznicul, pe când robul lui Dumnezeu, cu ce daruri duhovnicesti se va îmbogãti.
v Sezând la masa cu bucate, adu-ti aminte de moarte si de judecatã. De abia asa vei împiedica putin patima.
v Bând bãuturã nu înceta sã-ti aduci aminte de otetul si de fierea Stãpânului. Si, negresit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îti vei face cugetul mai smerit.

Back to Top

Sinaxar- Sfântul Ioan Scãrarul † 9 aprilie

Acest om sfânt s-a nãscut în a doua jumãtate a secolului al VI-lea. La vârsta de 16 ani, dupã ce dobândise o solidã formatie intelectualã, a renuntat la toate atractiile acestei lumi pentru dragostea lui Dumnezeu si s-a dus la muntele Sinai, unde Dumnezeu se descoperise odinioarã lui Moise.
Înlãturând chiar de la intrarea sa în mãnãstire orice încredere în sine însusi, el s-a supus, trup si suflet, unui bãtrân numit Martirie si adãugând “zel dupã zel, sârguintã dupã sârguintã, dorintã dupã dorintã” s-a îngrijit de urcarea scãrii spirituale care duce la Dumnezeu. Nu avea decât o singurã grijã, aceea de a nu lua aminte la vointa sa proprie si de a renunta la judecata sa proprie, nu din cauza unei micimi sufletesti ci “dintr-o bogãtie a judecatii”.
În ciuda tineretii sale Ioan arãta un mare discernãmânt si maturitatea unui bãtrân. El petrecu 19 ani în ascultare, scutit de orice luptã, prin rugãciunea pãrintelui sãu duhovnicesc. La moartea pãrintelui sãu, Martirie, el continuã sã trãiascã în singurãtate urcusul sãu duhovnicesc; se angajã în aceastã cale plinã de curse sub îndrumarea bãtrânului Gheorghe Arsalaitul la locul numit Thola situat la 5 mile de marea mãnãstire. Acolo rãmase 40 de ani, liber de orice contact cu oamenii, ca un înger îmbrãcat în trup. A învins, acolo, dorinta de acumulare care sub pretextul bunãtãtii si ospitalitãtii, duce pe monahii neglijenti la lãcomie, usa tuturor patimilor; a învins iubirea de arginti, fiica necredintei, închinarea la idoli, scuzã a bolilor, prezicãtoarea bãtrânetii, vestitoare a foametei si ghicitoare a secetei (Scara). Împotriva acediei, a lâncezelii, a plictiselii, el triumfã prin amintirea mortii. Ajunse sã dobândeascã de la Dumnezeu regina virtutilor, sfânta si minunata smerenie, “denumire a lui Dumnezeu si dar al cerurilor”.
În ciuda grijii sale, în timpul acestor ani, de a pãstra virtutile sale ascunse de ochii oamenilor, atunci când Dumnezeu a socotit cã a venit timpul pentru el de a transmite si altora lumina pe care el o câstigase pentru folosul Bisericii, El povãtui spre acest mare sfânt pe tânãrul cãlugãr Moise care-i deveni ucenic. Într-o zi când Moise merse sã caute, departe, pãmânt pentru mica lor grãdinã si se asezase sub o stâncã pentru a se odihni, Ioan primi în chilia sa descoperire cã ucenicul sãu era în pericol; apucã imediat arma rugãciunii si când Moise se întoarse seara la chilie, el îi povesti cã în timpul somnului, pe când se odihnea sub o stâncã, îl auzise chemându-l, s-a sculat si a pornit la drum în acelasi moment în care stânca se deprindea si era pe punctul de a-l strivi.
Ioan s-a remarcat mai ales prin harisma îndrumãrii duhovnicesti. Fundamentându-se pe experienta sa personalã el povãtuia pe toti care îl cãutau, arãtând capcanele care pândeau cãlugãrii în lupta lor împotriva patimilor. Dornic sã întâlneascã trãitori ai Evangheliei a întreprins o cãlãtorie în diverse mãnãstiri din Egipt. El vizitã în particular o mare mãnãstire în regiunea Alexandriei, veritabilã cetate cereascã. Dintre toate virtutile cãlugãrilor de aici, cea mai admirabilã, dupã Ioan, era aceea a exersãrii mai ales în a nu rãni cu nimic constiinta unui frate din mãnãstire: “Iar de s-ar fi întâmplat ca vreunul dintre ei sã greseascã, acesta era mult implorat de cãtre frati sã le încredinteze lor grija, apãrarea si suportarea pedepsei înaintea pãstorului; iar staretul cunoscând intentia ucenicilor dãdea epitimii mai usoare, cunoscând cã cel pe care-l certa era nevinovat; însã nici pe urmã nu cãuta sã afle pe cel ce cu adevãrat gresise” (Scara, IV). Sfântul s-a folosit si de vizita la un schit care depindea de aceastã mãnãstire numit “Temmeta” unde trãiau într-o ascezã extremã cãlugãrii care pãcãtuiserã grav si care încercau sã câstige prin nevointã iertarea Domnului. Departe de a pãrea durã, Temmeta era dimpotrivã pentru sfântul model de viatã monasticã.
Atunci când împlinise 40 de ani petrecuti în pustiu, ca un alt Moise, Ioan a fost chemat sã ia conducerea noului Israel si a devenit egumen al mãnãstirii de la Muntele Sinai. Pentru toti a devenit pãstorul, doctorul, duhovnicul care-i învãta stiinta stiintelor si arta artelor, tainele legii spirituale.
Egumenul Raitului, numit tot Ioan, auzind de minunata petrecere a cãlugãrilor de la Sinai scrise lui Ioan, cerându-i sã expunã pe scurt ceea ce este necesar celor ce au îmbrãtisat viata îngereascã pentru a dobândi mântuirea. Asa a luat nastere cartea Scara sau dupã, primul ei titlu, “Tablele Legii Spirituale”.
Sfântul Ioan a trecut la Domnul în jurul anului 649 si este prãznuit de bisericã la 30 martie si în a IV-a duminicã a Postului Mare.
Pr. Cosmin Bufnea

Back to Top

Copyright © 2002, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.