Apostolul - Evrei
6
13.
Cãci Dumnezeu, când a dat fãgãduintã
lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care sã Se
jure, S-a jurat pe Sine însusi,
14. Zicând: "Cu adevãrat, binecuvântând
te voi binecuvânta, si înmultind te voi înmulti".
15. Si asa, având Avraam îndelungã-rãbdare,
a dobândit fãgãduinta.
16. Pentru cã oamenii se jurã pe cel ce e mai mare si jurãmântul
e la ei o chezãsie si sfârsitul oricãrei neîntelegeri.
17. În aceasta, Dumnezeu voind sã arate si mai mult, mostenitorilor
fãgãduintei, nestrãmutarea hotãrârii
Sale, a pus la mijloc jurãmântul:
18. Ca prin douã fapte nestrãmutate fãgãduinta
si jurãmântul în care e cu neputintã
ca Dumnezeu sã fi mintit, noi, cei ce cãutãm scãpare,
sã avem îndemn puternic ca sã tinem nãdejdea
pusã înainte,
19. Pe care o avem ca o ancorã a sufletului, neclintitã
si tare, intrând dincolo de catapeteasmã,
20. Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergãtor, fiind
fãcut Arhiereu în veac, dupã rânduiala lui Melchisedec.
Efeseni
5
8.
Altãdatã erati întuneric, iar acum sunteti luminã
întru Domnul; umblati ca fii ai luminii!
9. Pentru cã roada luminii e în orice bunãtate, dreptate
si adevãr.
10. Încercând ce este bineplãcut Domnului.
11. Si nu fiti pãrtasi la faptele cele fãrã roadã
ale întunericului, ci mai degrabã, osânditi-le pe fatã.
12. Cãci cele ce se fac întru ascuns de ei, rusine este a
le si grãi.
13. Iar tot ce este pe fatã, se descoperã prin luminã,
14. Cãci tot ceea ce este descoperit, luminã este. Pentru
aceea zice: "Desteaptã-te cel ce dormi si te scoalã
din morti s te va lumina Hristos".
15. Deci luati seama cu grijã, cum umblati, nu ca niste neîntelepti,
ci ca cei întelepti,
16. Rãscumpãrând vremea, cãci zilele rele sunt.
17. Drept aceea, nu fiti fãrã de minte, ci întelegeti
care este voia Domnului.
18. Si nu vã îmbãtati de vin, în care este pierzare,
ci vã umpleti de Duhul.
19. Vorbiti între voi în psalmi si în laude si în
cântãri duhovnicesti, lãudând si cântând
Domnului, în inimile voastre.
Evanghelia - Marcu
9
7.
Si I-a rãspuns Lui unul din multime: Învãtãtorule,
am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Si oriunde-l apucã, îl aruncã la pãmânt
si face spume la gurã si scrâsneste din dinti si întepeneste.
Si am zis ucenicilor Tãi sã-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, rãspunzând lor, a zis: O, neam necredincios,
pânã când voi fi cu voi? Pânã când
vã voi rãbda pe voi? Aduceti-l la Mine.
20. Si l-au adus la El. Si vãzându-L pe Iisus, duhul îndatã
a zguduit pe copil, si, cãzând la pãmânt, se
zvârcolea spumegând.
21. Si l-a întrebat pe tatãl lui: Câtã vreme
este de când i-a venit aceasta? Iar el a rãspuns: din pruncie.
22. Si de multe ori l-a aruncat si în foc si în apã
ca sã-l piardã. Dar de poti ceva, ajutã-ne, fiindu-ti
milã de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poti crede, toate sunt cu putintã celui
ce crede.
24. Si îndatã strigând tatãl copilului, a zis
cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajutã necredintei mele.
25. Iar Iisus, vãzând cã multimea dã nãvalã,
a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut si surd, Eu îti
poruncesc: Iesi din el si sã nu mai intri în el!
26. Si rãcnind si zguduindu-l cu putere, duhul a iesit; iar copilul
a rãmas ca mort, încât multi ziceau cã a murit.
27. Dar Iisus, apucându-l de mânã, l-a ridicat, s el
s-a sculat în picioare.
28. Iar dupã ce a intrat în casã, ucenicii Lui L-au
întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut sã-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decât
numai cu rugãciune si cu post.
30. Si, iesind ei de acolo, strãbãteau Galileea, dar El
nu voia sã stie cineva.
31. Cãci învãta pe ucenicii Sãi si le spunea
cã Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor si-L vor
ucide, iar dupã ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
32. Ei însã nu întelegeau cuvântul si se temeau
sã-L întrebe.
Back
to Top
Cred,
Doamne!
Ajutã necredintei mele.
Pãrintele
Nicolae Steihardt
Credinta,
asa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi si din exegezele
principalilor ei comentatori, ni se prezintã ca un mister si un
paradox. Ca pe un mister si ca pe un paradox ne este înfãtisat
actul de credintã mai acut si mai tainic decât oriunde
altundeva în Evanghelia de astãzi.
Paradoxul
credintei
Fraza
rostitã de tatãl copilului: Cred, Doamne! Ajutã
necredintei mele ( Marcu 9, 24 ) nu este decât un teribil
paradox înzestrat cu toate sperantele insolubilitãtii. Cãci
din douã una: ori crezi, si atunci la ce bun sã mai ceri
sã ti se dãruiascã credinta, ori nu crezi si atunci
cum de îndrãznesti sã zici fãrã pic
de rusine cred! Ce fel de credintã este aceasta care
este si nu este, care se afirmã dar se si recunoaste nevoitã
a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afarã de fãtarnic
se desfãsoarã aici? Nu cumva rãspunsul tatãlui
întãreste argumentarea filozofului ateist Jean-Paul Sartre
care îi învinuieste pe credinciosi a fi de rea credintã
fiindcã textul de la Marcu IX, 24 aceasta chiar vãdeste:
incertitudinea, subrezeniea, duplicitatea lãuntricã a pretinsului
act de neclintitã credintã? Pentru Sartre si existentialistii
din scoala sa, credinta nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amãgire
(auto-sugestie), vorbã lipsitã de acoperire (în sensul
în care aurul din depozitul bãncilor de Stat acoperã,
garanteazã moneda de hârtie) sau, pur si simplu, neadevãr
(inconstient ori, mai adeseori, de rea credintã ).
Nu
M-ai cãuta dacã nu M-ai fi gãsit!
Textul
evanghelic de astãzi ne aminteste însã nu numai de
acuza lui Sartre ci si de o altã celebrã spusã a
filozofului, francez si el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existentialismului,
nu ateu ci profund crestin, pune în gura Mântuitorului care
se adreseazã necredinciosului dornic sã creadã însã
neizbutind sã-si împlineascã dorinta, necutezând
a face pasul hotãrâtor, un rãspuns cu totul neasteptat:
nu M-ai cãuta dacã nu M-ai fi gãsit!
Rãspuns si el teribil, paradoxal, tainic si ametitor. Sã
cauti ceea ceea ce ai si gãsit! Sã însemne cãutarea
ta, strãdania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilitãtii
întregii tale frãmântãri ba si a orbirii
tale de vreme ce L-ai gãsit pe Cel cãutat! (Dar si
ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisã pierdutã
nu fusese decât o gresealã de numãrãtoare!)
Rãspuns teribil, paradoxal si tainic, totusi deopotrivã
lãmuritor si definitiv, punând pentru totdeauna capãt
validitãtilor ispitelor unei logici stringente. Ni se cere numai
curajul de a constata cã omul frãmântat, chinuit,
obsedat de vocatia credintei a devenit prin însãsi starea
sa cãutãtoare un credincios. Cine porneste spre Hristos
si cât de lungã, de întortocheatã, de
nesigurã i se aratã a fi calea L-a si întâlnit!
Oare nu, încã departe fiind el, l-a vãzut
tatãl sãu si i s-a fãcut milã si, alergând,
a cãzut pe grumazul lui si l-a sãrutat (Luca 15,
20)?
Smerenie,
lacrimi si rugã
Dar
cripticului fundamental verset 24 trebuie sã-i mai dãm un
rãspuns, se cuvine sã-l decodãm si din punct de vedere
practic. Cum depãsim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea
credintã, cum efectuãm saltul de la necredintã, orbecãialã
si tumult interior la credintã, liniste si fermitate? Drumul ni-l
dã (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin
Noica: ni-l aratã) acelasi verset 24: Si îndatã,
strigând, tatãl copilulului a zis cu lacrimi.
Iatã cheia, iatã cifrul, iatã dezlegarea. Însãsi
inferioritatea conditiei noastre omenesti decãzute supune chiar
si credinta incertitudinii, fluctuatiilor, acediei, trecerii prin conuri
de umbrã. Suntem fiinte osârduitoare dar si slabe, oricând
predispuse a ne poticni, de nu si a pica. Fericitul Filip Neri n-a grãit
oare: tine-mã Doamne de urechi cã altfel te vând ca
Iuda? Dar dacã strigãm, ca tatãl copilului demonizat,
dacã într-adevãr ne rugãm cu lacrimi, altfel
spus din strãfundurile fiintei noastre, dacã realizãm
cã nu suntem decât trestii firave si biete festile fumegânde,
iesim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii si din labirintul
paradoxelor. Strigãtul însotit de lacrimi al tatãlui
e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaste si mãrturiseste
ticãlosia conditiei sale omenesti; îngâmfarea nu-l
mai opreste sã cearã ajutorul interlocutorului sãu.
Prin smerenie, lacrimi si rugã, el (si o datã cu el tot
omul) trece de la starea complexã (dubioasã, apãsãtoare)
de credintã-necredintã la starea stabilã de credintã.
Necesitatea
harului
Ce
dovedeste aceasta? Cã e nevoie de har. Fiinta omeneascã
nu este îndeajuns de puternicã pentru a putea iesi singurã
din paradoxalitate, dispersiune si fluctuatie. Îi este larg deschisã
poarta smereniei (rugãciune + lacrimi + strigare);
ea duce la credintã, spre deosebire de ferecata poartã a
marelui, tragicului Kafka.
Sã
ne întãrim credinta
Sã
ne strãduim a ne întãri mereu credinta, oricât
am socoti-o de nestrãmutatã, sã o consolidãm
prin rugãciune stãruitoare, prin smerenie, prin chemarea
dulcelui Nume al lui Iisus, prin pãstrarea în adâncul
sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântului
Evanghelist Marcu în capitolul 9 al referatului sãu, adevãratã
piatrã unghiularã a crestinismului.
Back
to Top
Sãptãmâna
a cincea a Postului Mare
În
a cincea sãptãmânã a Postului Mare se sãvârsesc
douã slujbe, numite denii, unice de-a lungul anului bisericesc,
si anume Denia Canonului Mare ce se sãvârseste Miercuri seara
si Denia Acatistului Bunei Vestiri care se sãvârseste Vineri
seara.
Denia
Canonului Mare
Aceastã
denie are în centru Canonul Sfântului Andrei Criteanul, cel
mai lung si unul dintre cele mai frumoase canoane ale Bisericii noastre.
Dacã în prima sãptãmânã din Postul
Mare, împãrtit în patru pãrti, a fost ca o usã
ce ne-a condus la pocãintã, acum, spre sfârsitul Postului,
citit în întregime, Canonul Mare apare ca un rezumat al pocãintei
si ca o împlinire a acesteia, o adevãratã «evaluare»
a nevointelor noastre: Cât de departe am ajuns pe calea acestei
pocãinte?
Biserica a rânduit ca în timpul rostirii Marelui Canon al
Sfântului Andrei Criteanul sã se citeascã si viata
Sfintei Maria Egipteanca, din urmãtorul motiv: deoarece Sfântul
Post se apropie de sfârsit si pentru ca nu cumva oamenii, lenevindu-se,
sã se îngrijeascã mai putin de nevointele duhovnicesti,
si sã se depãrteze cu totul de a trãi în cumpãtare,
marele Andrei, pregãteste pe cei se nevoiesc cu postul sã
se poarte cu mai mult curaj si sã se îndrepte cu bãrbãtie
spre nevointele postului ce-l mai au în fatã. Iar minunata
povestire a vietii Sfintei Maria Egipteanca, înduplecã pe
oameni sã ajungã din nou cumpãtati, îi ridicã
spre Dumnezeu, îi sfãtuieste sã nu mai cadã
si sã nu se deznãdãjduiascã chiar dacã
au cãzut înainte în unele pãcate. Viata Mariei
Egipteanca înfãtiseazã cât este de mare iubirea
de oameni si dragostea lui Dumnezeu fatã de cei ce doresc din tot
sufletul sã se întoarcã de la pãcatele lor
de mai înainte.
Denia
Acatistului Nãscãtoarei de Dumnezeu
Cea
de-a doua denie are specific Acatistul Bunei Vestiri. Acest Acatist are
o istorie foarte interesantã. Pe timpul domniei lui Iraclie, împãratul
Bizanþului, relatiile dintre bizantini si sciþi au devenit
încordate asa încât Hagan, conducãtorul scitilor,
adunând osti numeroase a nãvãlit asupra Constantinopolului,
scotând strigãte de hulã împotriva lui Dumnezeu.
În timpul acesta, patriarhul Constantinopolului, Serghie, îndemna
poporul sã nu-si piardã nãdejdea în Dumnezeu.
Patriahul împreunã cu tot poporul au purtat icoana Maicii
Domnului pe deasupra zidurilor cetãtii. Desi ostasii bizantini
erau în inferioritate totusi nebiruita Apãrãtoare
a luptat cu ei ajutându-i sã-i învingã pe sciti.
Deoarece scitii s-au învârtosat în inima lor si n-au
acceptat învingerea ci din nou s-au ridicat la luptã împotriva
poporului dreptcredincios, Maica Domnului a luptat împotriva lor
pânã i-a nimicit. Poporul cel iubitor de Dumnezeu al Constantinopolului,
dând multumire Maicii Domnului, a fãcut privegheri si a cântat
toatã noaptea imnul Acatist, ca uneia ce a privegheat pentru ei
si a biruit pe vrãjmasi prin puterea ei cea mai presus de fire.
De atunci, spre pomenirea acestui fapt, Biserica a orânduit sã
se închine Maicii Domnului aceastã sãrbãtoare
în acest timp când a avut loc biruinta prin ajutorul Nãscãtoarei
de Dumnezeu. L-au numit acatist, pentru cã întreg poporul
si clerul Constantinopolului a cântat acest imn stând în
picioare.
Denia Acatistului Bunei Vestiri vrea sã aminteascã cã
Maica Domnului luptã împreunã cu noi împotriva
dusmanilor nostri nevãzuti.
Petrut Ormenisan
Back
to Top
Scara
Raiului
v
Pocãinta este împrospãtarea botezului.
v
Pocãinta este cumpãrãtoare a smereniei.
v
Pocãinta este împãcarea cu Domnul prin lacrimi
si prin lucrarea cea bunã a celor potrivnice pãcatelor.
v
Cel ce se plânge pe sine însusi, nu se ocupã de
plânsul, de cãderea sau de ocãrârea altuia.
v
Semnul pocãintei pline de grijã stã în a
ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile vãzute si nevãzute
ce ni se întâmplã, ba încã de si mai multe.
v
Postul este o silire a firii si o tãiere împrejur a dulcetii
gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele
si eliberarea de visãri, curãtia rugãciunii, luminãtorul
sufletului, paza mintii, înmuierea învârtosãrii,
usa strãpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselã
încetarea multei vorbiri, începutul linistirii, strãjerul
ascultãrii, usurarea somnului, sãnãtatea trupului,
pricinuitorul nepãtimirii iertare pãcatelor, usa si desfãtarea
raiului.
v
Lãcomia stomacului este fãtãrnicia pântecelui.
Sãturat strigã cã e lipsit; si ghiftuit si plesnind
de sãtul, tipã cã îi e foame. Astupându-se
un canal se deschide altul. Închizându-l pe acesta se deschide
altul. Lãcomia pântecelui este o amãgire a ochilor,
care înghitind putine, doreste sã le înghitã
pe toate.
v
Sãturarea de bucate este maica curviei iar necãjirea
pântecelui e pricinuitoare de curãtie. Cel ce mângâie
pe leu îl domesticeste adeseori, dar cel ce mângâie
trupul îl sãlbãticeste si mai mult.
v
Se bucurã iudeul de sâmbãtã si de sãrbãtoare
si crestinul lacom de sâmbãtã si de duminicã.
Se gândeste cu mult timp înainte de Pasti si pregãteste
mâncãrurile cu zile înainte. Robul stomacului face
planuri cu ce mâncãruri va tine praznicul, pe când
robul lui Dumnezeu, cu ce daruri duhovnicesti se va îmbogãti.
v
Sezând la masa cu bucate, adu-ti aminte de moarte si de judecatã.
De abia asa vei împiedica putin patima.
v
Bând bãuturã nu înceta sã-ti aduci aminte
de otetul si de fierea Stãpânului. Si, negresit, sau te vei
înfrâna, sau, suspinând, îti vei face cugetul
mai smerit.
Back
to Top
Sinaxar-
Sfântul Ioan Scãrarul 9 aprilie
Acest
om sfânt s-a nãscut în a doua jumãtate a secolului
al VI-lea. La vârsta de 16 ani, dupã ce dobândise o
solidã formatie intelectualã, a renuntat la toate atractiile
acestei lumi pentru dragostea lui Dumnezeu si s-a dus la muntele Sinai,
unde Dumnezeu se descoperise odinioarã lui Moise.
Înlãturând chiar de la intrarea sa în mãnãstire
orice încredere în sine însusi, el s-a supus, trup si
suflet, unui bãtrân numit Martirie si adãugând
zel dupã zel, sârguintã dupã sârguintã,
dorintã dupã dorintã s-a îngrijit
de urcarea scãrii spirituale care duce la Dumnezeu. Nu avea decât
o singurã grijã, aceea de a nu lua aminte la vointa sa proprie
si de a renunta la judecata sa proprie, nu din cauza unei micimi sufletesti
ci dintr-o bogãtie a judecatii.
În ciuda tineretii sale Ioan arãta un mare discernãmânt
si maturitatea unui bãtrân. El petrecu 19 ani în ascultare,
scutit de orice luptã, prin rugãciunea pãrintelui
sãu duhovnicesc. La moartea pãrintelui sãu, Martirie,
el continuã sã trãiascã în singurãtate
urcusul sãu duhovnicesc; se angajã în aceastã
cale plinã de curse sub îndrumarea bãtrânului
Gheorghe Arsalaitul la locul numit Thola situat la 5 mile de marea mãnãstire.
Acolo rãmase 40 de ani, liber de orice contact cu oamenii, ca un
înger îmbrãcat în trup. A învins, acolo,
dorinta de acumulare care sub pretextul bunãtãtii si ospitalitãtii,
duce pe monahii neglijenti la lãcomie, usa tuturor patimilor; a
învins iubirea de arginti, fiica necredintei, închinarea la
idoli, scuzã a bolilor, prezicãtoarea bãtrânetii,
vestitoare a foametei si ghicitoare a secetei (Scara). Împotriva
acediei, a lâncezelii, a plictiselii, el triumfã prin amintirea
mortii. Ajunse sã dobândeascã de la Dumnezeu regina
virtutilor, sfânta si minunata smerenie, denumire a lui
Dumnezeu si dar al cerurilor.
În ciuda grijii sale, în timpul acestor ani, de a pãstra
virtutile sale ascunse de ochii oamenilor, atunci când Dumnezeu
a socotit cã a venit timpul pentru el de a transmite si altora
lumina pe care el o câstigase pentru folosul Bisericii, El povãtui
spre acest mare sfânt pe tânãrul cãlugãr
Moise care-i deveni ucenic. Într-o zi când Moise merse sã
caute, departe, pãmânt pentru mica lor grãdinã
si se asezase sub o stâncã pentru a se odihni, Ioan primi
în chilia sa descoperire cã ucenicul sãu era în
pericol; apucã imediat arma rugãciunii si când Moise
se întoarse seara la chilie, el îi povesti cã în
timpul somnului, pe când se odihnea sub o stâncã, îl
auzise chemându-l, s-a sculat si a pornit la drum în acelasi
moment în care stânca se deprindea si era pe punctul de a-l
strivi.
Ioan s-a remarcat mai ales prin harisma îndrumãrii duhovnicesti.
Fundamentându-se pe experienta sa personalã el povãtuia
pe toti care îl cãutau, arãtând capcanele care
pândeau cãlugãrii în lupta lor împotriva
patimilor. Dornic sã întâlneascã trãitori
ai Evangheliei a întreprins o cãlãtorie în diverse
mãnãstiri din Egipt. El vizitã în particular
o mare mãnãstire în regiunea Alexandriei, veritabilã
cetate cereascã. Dintre toate virtutile cãlugãrilor
de aici, cea mai admirabilã, dupã Ioan, era aceea a exersãrii
mai ales în a nu rãni cu nimic constiinta unui frate din
mãnãstire: Iar de s-ar fi întâmplat
ca vreunul dintre ei sã greseascã, acesta era mult implorat
de cãtre frati sã le încredinteze lor grija, apãrarea
si suportarea pedepsei înaintea pãstorului; iar staretul
cunoscând intentia ucenicilor dãdea epitimii mai usoare,
cunoscând cã cel pe care-l certa era nevinovat; însã
nici pe urmã nu cãuta sã afle pe cel ce cu adevãrat
gresise (Scara, IV). Sfântul s-a folosit si de vizita
la un schit care depindea de aceastã mãnãstire numit
Temmeta unde trãiau într-o ascezã extremã
cãlugãrii care pãcãtuiserã grav si
care încercau sã câstige prin nevointã iertarea
Domnului. Departe de a pãrea durã, Temmeta era dimpotrivã
pentru sfântul model de viatã monasticã.
Atunci când împlinise 40 de ani petrecuti în pustiu,
ca un alt Moise, Ioan a fost chemat sã ia conducerea noului Israel
si a devenit egumen al mãnãstirii de la Muntele Sinai. Pentru
toti a devenit pãstorul, doctorul, duhovnicul care-i învãta
stiinta stiintelor si arta artelor, tainele legii spirituale.
Egumenul Raitului, numit tot Ioan, auzind de minunata petrecere a cãlugãrilor
de la Sinai scrise lui Ioan, cerându-i sã expunã pe
scurt ceea ce este necesar celor ce au îmbrãtisat viata îngereascã
pentru a dobândi mântuirea. Asa a luat nastere cartea Scara
sau dupã, primul ei titlu, Tablele Legii Spirituale.
Sfântul Ioan a trecut la Domnul în jurul anului 649 si este
prãznuit de bisericã la 30 martie si în a IV-a duminicã
a Postului Mare.
Pr. Cosmin Bufnea
Back
to Top
|