Back

Cuvântul credintei

Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia 

Anul I, nr. 21, Motto:“Crucii Tale ne închinãm, Stãpâne, si Sfântã Învierea Ta o lãudãm si o slãvim!”

Apostolul - Evrei 4

14. Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a strãbãtut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sã tinem cu tãrie mãrturisirea.
15. Cã nu avem Arhiereu care sã nu poatã suferi cu noi în slãbiciunile noastre, ci ispitit întru toate dupã asemãnarea noastrã, afarã de pãcat.
16. Sã ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca sã luãm milã si sã aflãm har, spre ajutor, la timp potrivit.

Evrei 5

1. Cãci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele cãtre Dumnezeu, ca sã aducã daruri si jertfe pentru pãcate;
2. El poate sã fie îngãduitor cu cei nestiutori si rãtãciti, de vreme ce si el este cuprins de slãbiciune.
3. Din aceastã pricinã dator este, precum pentru popor, asa si pentru sine sã jertfeascã pentru pãcate.
4. Si nimeni nu-si ia singur cinstea aceasta, ci dacã este chemat de Dumnezeu dupã cum si Aaron.
5. Asa si Hristos nu S-a preaslãvit pe Sine însusi, ca sã Se facã arhiereu, ci Cel ce a grãit cãtre El: "Fiul Meu esti Tu, Eu astãzi Te-am nãscut".
6. În alt loc se zice: "Tu esti Preot în veac dupã rânduiala lui Melchisedec".

Evanghelia - Marcu 8

34. Si chemând la Sine multimea, împreunã cu ucenicii Sãi, le-a zis: Oricine voieste sã vinã dupã Mine sã se lepede de sine, sã-si ia crucea si sã-Mi urmeze Mie.
35. Cãci cine va voi sã-si scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Sãu pentru Mine si pentru Evanghelie, acela îl va scãpa.
36. Cãci ce-i foloseste omului sã câstige lumea întreagã, dacã-si pierde sufletul?
37. Sau ce ar putea sã dea omul, în schimb, pentru sufletul sãu?
38. Cãci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat si pãcãtos, si Fiul Omului Se va rusina de el, când va veni întru slava Tatãlui sãu cu sfintii îngeri.

Marcu - 9

1. Si le zicea lor: Adevãrat grãiesc vouã cã sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pânã ce nu vor vedea împãrãtia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Back to Top

Semnul crucii

† Antonie
Mitropolitul Ardealului

Un ortodox îsi afirmã identitatea fãcându-si semnul crucii. Când trece prin fata unei biserici, când aude clopotele, când trece pe lângã un cortegiu funerar, când tunã si fulgerã, când plouã cu grindinã, când îl prinde bezna undeva si e gata sã se rãtãceascã, când îi spune cineva o veste care îl zguduie, când i se vorbeste de nenorocirea cuiva, când se aseazã la masã, când se scoalã de la masã, când începe lucrul, când pleacã într-o cãlãtorie, îsi face cruce.

Participare la slujbã

De ce îsi face cruce credinciosul ortodox? Din mai multe motive. Prin aceastã însemnare cu semnul crucii când e în bisericã si asistã la slujbã, dacã e mirean, are sentimentul cã participã si el, organic, ca oficiant la actul sfânt. Nu la fel ca preotul, dar nici prea departe de el. În nici un caz însã nu e un simplu asistent. Când slujitorul se roagã, sã zicem “pentru orasul acesta” toti cei prezenti se înscriu imediat în rugãciune prin semnul crucii si se simt ca si cum au rostit-o ei. Când preotul face asupra lor semnul crucii cu mâna sau cu o cruce de lemn sau de metal, cei prezenti se însemneazã automat cu semnul crucii, ca si cum ar prinde-o din zborul în care o trimite oficiantul si si-ar însusi-o pentru fiecare dintre ei, si e ca si cum, dacã nu si-ar însusi-o astfel, ea ar trece pe lângã dânsii si s-ar duce în vãzduh. Când slujitorul îsi face el însusi cruce, credinciosii îl imitã imediat, ca si când ar vrea sã-l ajute în rugãciunea lui interioarã sau în cea rostitã. I se asociazã sã urce împreunã la Dumnezeu, cu fortele unite.

Afirmarea credintei

Când trece pe lângã o bisericã, credinciosul se închinã ca, sã dea mãrturie de credintã. Îsi afirmã credinta. Îl salutã pe Dumnezeu. Cum poti sã treci pe lângã Dumnezeu fãrã sã-l saluti?
E scrisã asta în vreo carte, în vreo rânduialã? E vreo poruncã în acest sens în Scripturã? Nu, nici vorbã. Dar e ce ar trebui sã fie scris undeva cã trebuie sã-l saluti pe Dumnezeu? E o chestiune de bun simþ. Credinciosul ortodox face acest lucru nu pentru cã e ortodox, pentru cã s-ar conforma unui cod ortodox, ci pentru cã asa simte el, ca om, cã e normal sã facã atunci când trece pe lângã locul, pe lângã clãdirea în care el stie cã locuieste Dumnezeu.

Rugãciune

Sã nu-l credem însã atât de primitiv încât sã bãnuim cã nu stie cã Dumnezeu e pretutindeni. Stie prea bine, cã dacã n-ar sti l-ar localiza numai într-o singurã bisericã. Dar fiind pretutindeni, existã si în bisericã. Si fiindcã e bisericã acolo mai ales trebuie sã existe ca un loc în care asteaptã. Prin alte locuri lucreazã, supravegheazã, mângâie, pedepseste, dar în bisericã aseaptã. Asteaptã sã fie cãutat, sã fie întrebat, sã i se cearã, sã fie chemat. Credinciosul n-are timp sã intre totdeauna înãuntru, sau poate trece cu autobuzul sau cu tramvaiul, dar fiindcã stie de ce este Dumnezeu înãuntru, îi trimite în treacãt un salut si o cerere. Asa-i omul. Dacã poate sã si obtinã ceva, de ce sã ocoleascã prilejul? Si atunci zice în gând un “Doamne ajutã!”. Uneori se gândeste si la cereri ceva mai specifice, în legãturã cu sãnãtatea sau cu drumul pe care-l face. Si iatã cum, cel putin periodic, episodic, devine un purtãtor al numelui lui Dumnezeu în el, un rugãtor cu mintea. Acest fel de rugãciune al ortodoxului nu se limiteazã desigur numai la distanta cât parcurge fatada unei biserici. Când porneste într-o cãlãtorie si se însemneazã cu semnul crucii, gura lui nu rosteste nici o vorbã, dar mintea lui formuleazã, rotunjeste gânduri articulate. El cere asistenta lui Dumnezeu sã-l pãzeascã de pericole, sã-l însoteascã în toatã cãlãtoria, sã-i aibã în grijã pe cei rãmasi acasã, si sã-i asigure întoarcerea în pace, cu sãnãtate si cu problema pentru care pleacã rezolvatã. El îi cere lui Dumnezeu, dacã de pildã merge cu avionul, sã aibã grijã de motoarele acestuia, acolo sus.

Criteriu al judecãtii noastre

Însemnarea cu semnul crucii e si un apel, o chemare a lui Dumnezeu în noi, în mintea si în inima noastrã. Îl vrem criteriu al judecãtii noastre si al simturilor noastre. E ca si cum am întinde mâna dupã o busolã, înainte de a porni pe un drum necunoscut si fãrã alte criterii de orientare.

Mãrturisire a credintei

Însemnarea cu semnul crucii în locuri publice e o mãrturisire publicã a credintei si e, în acelasi timp, si o declaratie solemnã cã esti om cu frica lui Dumnezeu. Când, spre exemplu, faci o afirmatie si celãlalt nu te crede, apelul la semnul crucii e hotãrâtor. “Îmi fac cruce cã e asa cum spun”. Trebuie sã fii crezut. Cu asa ceva nu se joacã nimeni. Nu se ia în desert semnul crucii.
Se povesteste cã un evreu cu o prãvãlie într-un sat pleca odatã cu cãruta unui tãran sã aducã marfã de la oras. Trecând pe lângã bisericã, evreul a observat cã tãranul cãrãus nu si-a fãcut semnul crucii. – “Întoarce. Nu mai merg cu tine!” i-a zis evreul. “De ce jupâne?” – “Îti spun acasã”. Si dupã ce au ajuns acasã, i-a mãrturisit cã i-a fost fricã. – “Eu merg cu bani la mine si mã întorc cu marfã, si tu mã poti jefui. Nu esti crestin cu fricã de Dumnezeu.” – “Ba sunt jupâne, de unde stii cã nu sunt?” –”Nu ti-ai fãcut cruce când ai trecut prin fata bisericii, am vãzut eu. Eu sunt un biet evreu, nu cred în Hristos, dar am si eu Dumnezeul meu. Tu dacã nu te închini lui Hristos, înseamnã cã n-ai nici un Dumnezeu si-mi poti face orice rãu, fãrã fricã si respect fatã de Dumnezeu fiind”.

Sãptãmâna a patra din Postul Mare

Sãptãmâna a patra, Sãptãmâna Înjumãtãtirii Postului, este luminatã de prezenta Sfintei Cruci, de care necontenit pomenesc slujbele bisericesti.
“În mijlocul zilelor înfrânãrii, ajungând astãzi cu puterea Crucii, sã slãvim pe Cel ce S-a înãltat pe dânsa, ca pe Mântuitorul si Dumnezeul nostru…”
Sfânta Cruce se aflã pe iconostas în aceastã vreme, spre închinarea credinciosilor:
“Sã ne închinãm, credinciosii, preacinstitului lemn, pe care S-a înãltat Fãcãtorul tuturor…; veniti sã o sãrutãm cu fricã si cu dragoste, luând de la ea dar luminos: izbãvire de pãtimi, întãrire si izgonire a toatã puterea drãceascã”.
Împreunã cu cinstirea Crucii se uneste si “tema sãptãmânii”: Pilda Vamesului si a Fariseului, care din nou ne duce aminte de primejdia mândriei si de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele rele sunt necontenit prilej de smerenie si a striga ca vamesul:
“Nu cutez eu ticãlosul, sã privesc cu ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene…” (Duminica seara); cãci “Fãcând vrednicia sufletului meu roabã patimilor, m-am fãcut ca un animal si nu mã pot uita spre Tine, Preaînalte; ci plecându-mã în jos, Hristoase, ca vamesul mã rog strigând cãtre Tine: Dumnezeule milostiveste-Te spre mine si mã mântuieste” (Vineri seara).
Dar Mântuitorul ne-a învãtat smerenia mai mult decât cu pilda Vamesului, cu însusi viata si smerenia Sa. De aceea:
“De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine pânã la moarte prin Cruce pentru tine, învãtându-te, suflete al meu, din înãltare smerenia si din smerenie înãltarea, nu te înãlta pentru virtutile tale, nici nu te socoti pe tine drept sã osândesti pe aproapele tãu ca fariseul cel lãudãros; ci cu gândul plecat aducându-ti aminte numai de pãcatele tale, ca vamesul strigã: Dumnezeule, milostiveste-Te spre mine pãcãtosul” (Joi seara).
Prin smerenia sa, Domnul ne-a lãsat calea cea bunã a smereniei:
“Cale cea mai bunã a înãltãrii ai arãtat, Hristoase, a fi smerenia, micsorându-Te Însuti pe Tine si chip de rob luând, neprimind rugãciunea cea mult falnicã a fariseului, iar suspinul cel umilit al vamesului primindu-l ca pe o jertfã fãrã prihanã întru cele de sus” (Luni la Vecernie).
Încadrarea Duminicii Crucii de cele douã pilde evanghelice: a Fiului risipitor (Sãptãmâna a III-a) ºi a Vameºului (Sãptãmâna a IV-a) are un adânc tâlc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul negrãitei milostiviri si al dragostei fãrã de margini a lui Dumnezeu, “Care asa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul–Nãscut L-a dat pentru dânsa” (In. 3, 16), iar, pe de alta, este si semnul nemãrginitei smerenii a Domnului, “Care S-a smerit pe Sine, ascultãtor fãcându-Se pânã la moarte, si încã moarte de Cruce”( Fil. 2, 8 ). Ceea ce Mântuitorul ne învãtase cu cele douã pilde, ne-a arãtat-o mai desãvârsit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia si dragostea, care sunt plinãtatea desãvârsirii duhovnicesti si pe care le cerem cu atâta stãruintã de-a lungul postului prin rugãciunea Sfântului Efrem, ni le aratã Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim în mijlocul postului.

Back to Top

Împãrtãsania de searã

Pãrintele Alexander Schemann

Miercurea si vinerea, în timpul Postului Mare, Biserica rânduieste o abstinentã totalã de la mâncare pânã la apusul soarelui. În aceste zile suntem îndemnati sã ne pregãtim pentru Împãrtãsania de searã din cadrul Liturghiei darurilor mai înainte sfintite.
Sfânta Împãrtãsanie reprezintã unul dintre cele mai importante mijloace sau “arme” în lupta duhovniceascã de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovnicesti si fizice, ele sunt luminate de asteptarea primirii viitoarei împãrtãsiri cu Trupul si Sângele lui Hristos, iar aceastã asteptare ne întãreste în efortul nostru atât duhovnicesc cât si fizic; îl transformã în osteneli ce cautã spre bucuria Împãrtãsaniei de searã: “Ridica-voi ochii mei la munti, de unde vine ajutorul meu”.
Iar apoi, în lumina apropiatei întâlniri cu Hristos, cât de serioasã si cât de importantã devine ziua pe care trebuie sã o petrec în ocupatii obisnuite; cât de multe lucruri triviale si insignifiante, care umplu existenta mea zilnicã si cu care sunt atât de obisnuit încât nu le mai acord atentie, capãtã o nouã semnificatie. Fiecare cuvânt pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l sãvârsesc, fiecare gând ce îmi trece prin minte devine important, unic, ireversibil si fie se aflã în “acord” cu nãdejdea mea în Hristos, fie în opozitie cu aceasta. Însusi timpul pe care de obicei îl “risipim” atât de usor, se descoperã în adevãratul sãu sens, fie ca timp al mântuirii, fie al osândei. Întreaga noastrã viatã devine ceva ce a fost clãdit prin venirea lui Hristos în aceastã lume – înãltarea la El sau depãrtarea de El, în întuneric si nimicire.
Nicãieri nu gãsim mai bine si mai deplin descoperit adevãratul sens al postirii si al Postului Mare decât în zilele Împãrtãsaniei de searã – nu numai sensul Postului ci si al Bisericii si al vietii crestine în totalitatea ei. În Hristos, toatã viata, tot timpul, istoria, cosmosul însusi s-au transformat în asteptare, pregãtire, nãdejde, înãltare. Hristos a venit; Împãrãtia va veni! În “lumea aceasta” putem numai sã anticipãm slava si bucuria Împãrãtiei. Ca si Biserica, noi pãrãsim lumea aceasta în duh si ne întâlnim la masa Domnului, unde în taina inimii noastre contemplãm lumina si strãlucirea Sa necreatã. Aceastã pregustare ne este dãruitã totusi pentru ca sã dorim si sã iubim Împãrãtia, si, mai mult, pentru o comuniune haricã desãvârsitã cu Dumnezeu în “ziua cea fãrã de searã” ce va sã vinã. Iar de fiecare datã când, anticipat, am gustat “pacea si bucuria Împãrãtiei”, ne întoarcem în aceastã lume si ne regãsim din nou pe drumul lung, îngust si dificil. De la praznic ne întoarcem la viata postului – la pregãtire si asteptare. Asteptãm seara acestei lumi care ne va face pãrtasi la “bucuria strãlucirii sfintei slave a lui Dumnezeu”, la începutul care nu va avea sfârsit.

Duminica Sfintei Cruci

Pentru cã în timpul postului celui de patruzeci de zile ne rãstignim si noi oarecum, morti fiind fatã de patimi, cu simturile adormite si potolite din pricina amãrãciunii postului, ni se pune înainte cinstita si de viatã fãcãtoare Cruce ca sã ne îmbãrbãteze, sã ne sprijine, sã ne aducã aminte de patima Domnului nostru Iisus Hristos si sã ne mângâie. Dacã Dumnezeu a fost rãstignit pentru noi, oare nu trebuie ca si noi sã lucrãm mai mult pentru noi? Nevointele noastre ni se usureazã când ni se aduce aminte si de nãdejdea slavei ce ni s-a dat prin Cruce. Cãci dupã cum Mântuitorul nostru urcându-se pe Cruce, a fost slãvit prin felul necinstit prin care s-au purtat oamenii cu El, si prin amãrãciunile ce I-au pricinuit, tot asa trebuie sã facem si noi ca sã fim slãviti împreunã cu El, cu toate cã îndurãm cu greu nevointele postului.
Se mai explicã prãznuirea de astãzi si-n alt chip. Dupã cum cei care cãlãtoresc pe o cale asprã si lungã, zdrobiti de obosealã, dacã întâlnesc pe cale un copac umbros se odihnesc putin asezându-se sub el si, oarecum refãcuti, terminã si restul drumului, tot asa si acum, în timpul postului, a fost sãditã de Sfintii Pãrinti la mijlocul acestei cãi obositoare Crucea cea aducãtoare de viatã, spre a ne odihni, a rãsufla si a ne face pe noi cei osteniti sprinteni si usori pentru restul ostenelii.
Sau altã explicatie. Dupã cum la venirea unui împãrat sunt purtate înainte steagurile lui si sceptrul, iar în urmã vine si el, plin de veselie si de bucurie pentru biruinta avutã, iar împreunã cu el se bucurã si supusii, tot asa si Domnul nostru Iisus Hristos, vrând sã arate biruinta asupra mortii si cã are sã vinã cu slavã în ziua Învierii, a trimis înainte sceptrul Lui, semnul Lui cel împãrãtesc, Crucea cea de viatã fãcãtoare, care ne umple de multã bucurie, ne dã foarte mare usurare si ne pregãteste sã fim gata sã primim pe Împãrat si sã scoatem strigãte de bucurie întru întâmpinarea Biruitorului.
A fost asezatã Sfânta Cruce în sãptãmâna de mijloc a postului celui de 40 de zile pentru urmãtoarea pricinã: Sfântul Post de patruzeci de zile se aseamãnã cu izvorul cel din Mera din pricina asprimii, amãrãciunii si lipsei de trai bun ce ne face postul. Dupã cum dumnezeiescul Moise când a bãgat lemnul în mijlocul izvorului, l-a îndulcit, tot asa si Dumnezeu, Care ne trece prin Marea Rosie cea spiritualã si ne scoate de la nevãzutul Faraon, prin lemnul cel de viatã fãcãtor al cinstitei si de viatã fãcãtoarei Cruci, îndulceste amãrãciunea postului celui de patruzeci de zile si ne mângâie pe noi care trãim ca în pustie pânã ce ne va duce, prin învierea Lui, la Ierusalimul cel spiritual.
Sau altã explicatie. Deoarece crucea se numeste si este pomul vietii, iar acel pom a fost sãdit în mijlocul raiului, în Eden, în chip potrivit si dumnezeiestii Pãrinti l-au sãdit pe acesta în mijlocul postului cel de patruzeci de zile ca sã ne aminteascã si de lãcomia lui Adam, dar în acelasi timp sã ne arate, prin pomul acesta si înlãturarea osândei lui. În adevãr dacã mâncãm din el nu mai murim ci trãim.
Prin puterea Crucii, Hristoase Dumnezeule pãzeste-ne de ispitele celui viclean, învredniceste-ne sã ne închinãm dumnezeiestilor tale Patimi si Învierii celei purtãtoare de viatã ducând la capãt cu usurintã calea acestui post de patruzeci de zile si ne miluieste pe noi ca un singur bun si de oameni iubitor. Amin.

Back to Top