Back

Anul I, nr. 20, Motto:“Postire curatã, fãrã pãcat, sã ne sârguim sã sãvârsim acum neîncetat, ca sã aflãm iertarea gresealelor.”

Apostolul - Evrei 1

10. Si: "Întru început Tu, Doamne, pãmântul l-ai întemeiat si cerurile sunt lucrul mâinilor Tale;
11. Ele vor pieri, dar Tu rãmâi, si toate ca o hainã se vor învechi;
12. Si ca un pe un vesmânt le vei strânge si ca o hainã vor fi schimbate. Dar Tu acelasi esti si anii Tãi nu se vor sfârsi".
13. Si cãruia dintre îngeri a zis Dumnezeu vreodatã: "Sezi de-a dreapta Mea pânã când voi pune pe vrãjmasii tãi asternut picioarelor Tale"?
14. Îngerii oare nu sunt toti duhuri slujitoare, trimise ca sã slujeascã, pentru cei ce vor fi mostenitorii mântuirii?

Evrei 2

1. Pentru aceea se cuvine ca noi sã luãm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva sã ne pierdem.
2. Cãci, dacã s-a adeverit cuvântul grãit prin îngeri si orice cãlcare de poruncã si orice neascultare si-a primit dreapta rãsplãtire,
3. Cum vom scãpa noi, dacã vom fi nepãsãtori la astfel de mântuire care, luând obârsie din propovãduirea Domnului, ne-a fost adeveritã de cei ce au ascultat-o.

Evrei 7

26. Un astfel de Arhiereu se cuvenea sã avem: sfânt, fãrã de rãutate, fãrã de patã, osebit de cei pãcãtosi, si fiind mai presus decât cerurile.
27. El nu are nevoie sã aducã zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru pãcatele lor, apoi pentru ale poporului, cãci El a fãcut aceasta o datã pentru totdeauna, aducându-Se jertfã pe Sine însusi.
28. Cãci Legea pune ca arhierei oameni care au slãbiciune, pe când cuvântul jurãmântului, venit în urma Legii, pune pe Fiul, desãvârsit în veacul veacului.

Evrei 8

1. Lucru de cãpetenie din cele spuse este cã avem astfel de Arhiereu care a sezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri,
2. Slujitor Altarului si Cortului celui adevãrat, pe care l-a înfipt Dumnezeu si nu omul.

Evanghelia - Marcu 2

1. Si intrând iarãsi în Capernaum, dupã câteva zile s-a auzit cã este în casã.
2. Si îndatã s-au adunat multi, încât nu mai era loc, nici înaintea usii, si le grãia lor cuvântul.
3. Si au venit la El, aducând un slãbãnog, pe care-l purtau patru insi.
4. Si neputând ei, din pricina multimii, sã se apropie de El, au desfãcut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spãrturã, au lãsat în jos patul în care zãcea slãbãnogul.
5. Si vãzând Iisus credinta lor, i-a zis slãbãnogului: Fiule, iertate îti sunt pãcatele tale!
6. Si erau acolo unii dintre cãrturari, care sedeau si cugetau în inimile lor:
7. Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sã ierte pãcatele, fãrã numai unul Dumnezeu?
8. Si îndatã cunoscând Iisus, cu duhul Lui, cã asa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetati acestea în inimile voastre?
9. Ce este mai usor a zice slãbãnogului: Iertate îti sunt pãcatele, sau a zice: Scoalã-te, ia-ti patul tãu si umblã?
10. Dar, ca sã stiti cã putere are Fiul Omului a ierta pãcatele pe pãmânt, a zis slãbãnogului:
11. Zic tie: Scoalã-te, ia-ti patul tãu si mergi la casa ta.
12. Si s-a sculat îndatã si, luându-si patul, a iesit înaintea tuturor, încât erau toti uimiti si slãveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am vãzut niciodatã.

Ioan 10

9. Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; si va intra si va iesi si pãsune va afla.
10. Furul nu vine decât ca sã fure si sã junghie si sã piardã. Eu am venit ca viatã sã aibã si din belsug sã aibã.
11. Eu sunt pãstorul cel bun. Pãstorul cel bun îsi pune sufletul pentru oile sale.
12. Iar cel plãtit si cel care nu este pãstor, si ale cãrui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind si lasã oile si fuge; si lupul le rãpeste si le risipeste.
13. Dar cel plãtit fuge, pentru cã este plãtit si nu are grijã de oi.
14. Eu sunt pãstorul cel bun si cunosc pe ale Mele si ale Mele Mã cunosc pe Mine.
15. Precum Mã cunoaste Tatãl si Eu cunosc pe Tatãl. si sufletul Îmi pun pentru oi.
16. Am si alte oi, care sunt din staulul acesta. Si pe acelea trebuie sã le aduc, si vor auzi glasul Meu si va fi o turmã si un pãstor.

Back to Top

Usile pocãintei

† Andrei
Arhiepiscopul Alba Iuliei

Postul ne dã posibilitatea sã ne îmbunãtãtim sufleteste si sã ne apropiem de Dumnezeu. În fiecare duminicã se cântã la stranã o cântare specialã care se referã la aceastã perioadã de post:
“Usile pocãintei deschide-mi dãtãtorule de viatã. Cã mânecã duhul meu la biserica ta cea sfântã, purtând locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un îndurat, curãteste-l cu mila milostivirii Tale.”
Acum este perioada în care stau deschise în fata noastrã usile pocãintei. Este perioada când Îl auzim pe Mântuitorul Iisus Hristos zicându-ne si nouã, ca si slãbãnogului din Evanghelia de azi, prin preotul duhovnic: “Fiule, iertate îti sunt pãcatele” (Marcu 2, 5).

Pãcatul este pricina suferintei

Mântuitorul a mers la rãdãcina rãului. Pentru cã pãcatul este pricina suferintei; pãcatul este pricina încercãrilor din lume; pãcatul este pricina mortii. Ori, pentru a-l face sãnãtos pe slãbãnog, Mântuitorul a vrut sã înlãture sursa bolii, sursa neputintei sale. Si sursa era pãcatul. De aceea întâi i-a iertat pãcatele, ca apoi omul sã se poatã face sãnãtos si cu trupul.

Pocãinta ne ajutã sã ne sfintim sufletul si trupul

Sfântul Ioan Damaschinul, referitor la pocãinta care ne ajutã sã ne sfintim sufletul si trupul, zice:
“Pocãinta este întoarcerea prin ascezã si osteneli de la starea cea contra naturii la starea naturalã si de la diavolul la Dumnezeu”.
Acum este perioada de pocãintã. Acum usile sunt larg deschise. Acum îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu este în lucrare. Va veni ceasul când Dumnezeu îsi va arãta fata lui cea asprã si dreaptã de judecãtor. Acum este doar pãrinte iubitor care ne asteaptã sã ne pocãim si sã ne întoarcem de la pãcat la virtute si de la diavol la Dumnezeu.

Momentele tainei pocãintei

Momentul Spovedaniei este doar o parte din aceastã lucrare complexã care alcãtuieste pocãinta. Pãrintii au încercat sã puncteze mai multe momente atunci când este vorba de lucrarea pocãintei. Momentele tainei pocãintei sunt urmãtoarele: cãinta sau pãrerea de rãu, hotãrârea de a nu mai pãcãtui, mãrturisirea pãcatelor fãcutã cu gura în fata preotului, canonul si dezlegarea. Sã ne oprim la fiecare.
1. Cãinta sau pãrerea de rãu
În Sfânta Scripturã sunt multe locuri în care Dumnezeu ne îndeamnã sã ne pocãim, sã ne parã rãu de pãcatele pe care le-am fãcut. Iatã Proorocul Ioil ne dã un asemenea îndemn: “Acum, zice Domnul, întoarceti-vã la mine din toatã inima, cu postiri, cu plâns si cu tânguire. Sfâsiati inimile voastre, nu hainele voastre, si întoarceti-vã cãtre Dumnezeul vostru, cãci El este milostiv si îndurat, încet la mânie si mult milostiv. Dumnezeu asteaptã ca acum sã ne parã rãu si sã ne întoarcem de la calea cea rea la calea cea bunã. Acesta este primul moment.
2. Hotãrârea fermã de a nu mai pãcãtui
Sunt multe exemple în Sfânta Scripturã. Mã opresc la cel mai cunoscut si pe care ni-l redã Sfântul Evanghelist Luca. Este vorba despre fiul risipitor care, cheltuindu-si sãnãtatea sufletului si trupului în tara pãcatului, îsi aduce aminte de tatãl sãu. Îsi aduce aminte de Dumnezeu si ia hotãrârea puternicã de la care nu se va mai abate. Asa facem si noi. Ne pare rãu de pãcate si hotãrâm sã ne întoarcem la Dumnezeu si spunem ca fiul risipitor: “Am pãcãtuit Doamne la cer si înaintea Ta, nu mai sunt vrednic sã mã numesc fiul Tãu, însã primeste-mã ca pe una din slugile Tale”.
3. Mãrturisirea pãcatelor
Crestinul când posteste, când se roagã, când se preocupã si de cele spirituale, are o stare prielnicã pentru a-si face examenul de constiintã. Si înainte de a se duce la preotul sãu duhovnic, dacã are memorie bunã, îsi organizeazã în minte pãcatele dupã gravitatea lor; iar, dacã nu, se poate folosi chiar de o foaie de hârtie pe care îsi noteazã pãcatele pentru a le putea spune pe toate în fata duhovnicului sãu, pentru a le spune cu sinceritate. Sfânta Scripturã, în prima epistolã a Sfântului Ioan, ne îndeamnã sã facem lucrul acesta, sã ne mãrturisim pãcatele în fata preotului nostru duhovnic.
4. Canonul
Al patrulea moment din aceastã lucrare a pocãintei este canonul pe care ni-l dã preotul, ca un leac împotriva pãcatului. De obicei fiecare am dori sã fie canonul cât mai mic. Numai cã Sfintii Pãrinti au zis asa: un medic bun este cel care-l tãmãduieste pe bolnav. Pentru cã zadarnic îi dã surogate ce îl fac sã creadã cã se tãmãduieste si, de fapt, nu se tãmãduieste. Leacul trebuie sã fie pe mãsura pãcatului celui care a gresit. Nici prea greu, ca sã nu se descurajeze credinciosul, dar nici prea usor, ca sã nu fie eficient.
5. Dezlegarea
L-am auzit pe Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia de azi: “Fiule, iertate îti sunt pãcatele!”. Ori, aceastã putere, Mântuitorul Iisus Hristos a transmis-o preotilor. În ziua Învierii, ne istoriseste Sfântul Ioan, Mântuitorul, stând în mijlocul ucenicilor Sãi, le-a zis: “Pace vouã! Precum m-a trimis pe Mine Tatãl vã trimit si Eu pe voi. Si, zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfânt, cãrora veti ierta pãcatele le vor fi iertate si cãrora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20, 23).
Acum în post, când avem la îndemânã mijloace pentru a ne pregãti, sã facem acest pas. Acum, când usile pocãintei ne stau deschise, cu hotãrâre trebuie sã ne apropiem de Dumnezeu. Oricând putem face lucrul acesta, dar acum timpul este mai prielnic, pentru cã postul este o expresie excelentã a pocãintei. Amin.

Back to Top

CATEHISM : Chipul lui Dumnezeu – creat, cãzut si restaurat (II)

Crearea omului

Pãrintele: În primul capitol am vãzut o descriere a întregii creatii, terminându-se cu omul, care apãrea ca o «creaturã» printre altele. Poate ai observat totusi o deosebire. În ce priveste calelalte fãpturi, afarã de om, Dumnezeu porunceste si ele apar. Apoi Dumnezeu zice: “Sã facem om dupã chipul si asemãnarea Noastrã ca sã sãpâneascã toate vietãtile”.
Fiul: Da! Se vede cã Dumnezeu dã o importantã deosebitã omului ca si când ar voi sã-l facã reprezentantul sãu pe pãmânt.
Pãrintele: Acest lucru este si mai clar în capitolul 2 al Facerii (versetele 5-7): “Pe câmp nu se afla nici un arbust si iarba nu începuse a odrãsli, pentru cã Domnul Dumnezeu nu trimisese încã ploaie pe pãmânt si nu era nimeni care sã lucreze pãmântul. Ci numai abur iesea din pãmânt si umezea toatã fata pãmântului. Atunci, luând Domnul Dumnezeu tãrânã din pãmânt a fãcut pe om, si a suflat înaintea lui suflare de viatã si asa s-a fãcut omul fiintã suflet viu”.
Fiul: De ce sunt douã descrieri ale Creatiei?
Pãrintele: Explicatia este cã primele cãrti ale Facerii nu expun o «istorie»; o istorie presupune un martor, iar în timpul Creatiei Dumnezeu este singur – ci ne lãmuresc asupra planului lui Dumnezeu despre om, asa cum Duhul Sfânt l-a descoperit Profetilor din Vechiul Testament.
Fiul: Ce semnificatie au aceste douã descrieri?
Pãrintele: Prima ne aratã crearea universului pe care Dumnezeu îl încredinteazã omului, cum spuneai tu.
Cea de a doua ne spune de ce omul este creat ultimul: ca încoronare a creatiei si tindere cãtre Dumnezeu, pentru cã, ne spune textul, omul e atât de necesar pentru a desãvârsi creatia ca si ploaia care face sã rodeascã pãmântul.
Responsabilitatea omului finnd asa de mare, Dumnezeu se gândi cã trebuie sã-i dea pe cineva sã-l ajute. Dar nici una din fiintele existente nu se potrivea, si numai de la om îi veni acest «ajutor»: “Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra omului somn greu; si, dacã a adormit, a luat una din coastele lui si a plinit locul ei cu carne. Apoi din coasta luatã de El din om, Dumnezeu a modelat o femeie pe care a adus-o omului”.
Acestea ne învatã urmãtoarele:
a) Bãrbatul si femeia au o naturã comunã;
b) Femeia e chematã sã-i fie tovarãsã bãrbatului, aceea care sã stea alãturi de el.
Când s-a desteptat bãrbatul a exclamat: “Iatã aceasta-i os din oasele mele si carne din carne din carnea mea… Omul va lãsa pe tatãl sãu si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amândoi un trup”.
Când citim în Sfânta Scripturã cã Dumnezeu a fãcut pe om din pãmânt vedem cã legãtura pe care o avem cu întreaga creatie e foarte importantã; suntem modelati din acelasi aluat, apartinem aceleiasi creatii cu care formãm un tot (numele “Adam”, dat omului, vine de la cuvântul ebraic adamah = pãmânt).
Dar Dumnezeu a suflat în om duh de viatã; el este creaturã vie pentru cã Dumnezeu este cu el. Omul are viatã penrtu cã Dumnezeu este cu el prin Duhul Sãu, Dragostea Sa, Puterea Sa.
Dumnezeu a creat bãrbatul si femeia dupã Chipul Sãu; întreaga omenire în diversitatea ei este creatã dupã chipul lui Dumnezeu. Mãretia, frumusetea, libertatea omului provin din aceea cã Dumnezeu l-a creat dupã chipul Sãu.
Dupã cum Dumnezeu – Tatãl, Fiul si Duhul Sfânt – Una sunt, la fel bãrbatul si femeia creeati dupã chipul lui Dumnezeu sunt chemati sã devinã una, iubindu-se cu o iubire statornicã.
Dar fiindcã suntem creati dupã chipul lui Dumnezeu, suntem chemati sã crestem duhovniceste pânã la asemãnarea cu El, în Duhul Sfânt dãtãtorul de viatã: scopul vietii noastre este dobândirea asemãnãrii cu Modelul nostru dumnezeiesc.
Fiul: Spui cã omul a fost creat de Dumnezeu dupã chipul Sãu. Mie mi s-a spus cã omul se trage din maimutã.
Pãrintele: Ceea ce Dumnezeu a creat “la început”, El a creat plecând de la nimic, cum am vãzut mai înainte. Dar pe om Dumnezeu nu l-a creat plecând de la “nimic”; El l-a creat “din pãmânt” cu tot ce contine acesta. Cu alte cuvinte pentru a-l crea pe om, Dumnezeu s-a folosit de întreaga naturã si de evolutia ei, cãci omul este încununarea creatiei; regãsim rezumatã, recapitulatã în el toatã creatia.Dar, mai mult, El a dat suflare de viatã din propriul Sãu Duh, este prezenta Duhului lui Dumnezeu care lumineazã pe om, fãcând sã se reflecte asupra lui lumina Fetei Sale; este ceea ce deosebeste pe om de maimutã si de toate celelalte creaturi. Prezenta lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu reflectã asupra omului chipul lui Dumnezeu si-i dã frumusete, “cununã de slavã”, îl face stãpân si responsabil al creatiei (cf. Facere 1, 28-29; 2, 19-20).

Back to Top

Sinaxar Sfântul Grigore Palama † 26 martie

Prin dogma cinstirii icoanelor din Duminica Ortodoxiei (prima din Postul Mare), Biserica a recunoscut posibilitatea de a traduce în limbajul formelor, culorilor si liniilor, rodul Întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, a recunoscut rezultatul lucrãrii divine în om, care este îndumnezeirea.
A doua duminicã din Postul Mare Biserica o consacrã pomenirii Sfântului Grigore Palama a cãrui importantã a fost decisivã în istoria Bisericii. Prãznuirea sa se leagã de prima duminicã din post pentru cã prin învãtãtura si viata sa, prin miscarea isihastã a cãrei promotor a fost, nu face altceva decât sã dezvolte chestiunile schitate odinioarã prin învãtãtura despre cinstirea icoanelor. În aceastã zi, Biserica îl cinsteste cu aceste cuvinte:
“Bucurã-te cel prin care a fost gonit întunericul! Bucurã-te vestitorule al Dumnezeirii celei nezidite! Bucurã-te vãditorule al celei zidite si nebune cu adevãrat! Bucurã-te cel ce ai spus cã firea lui Dumnezeu este înãltime neajunsã! Bucurã-te cel ce ai zis cã lucrarea Lui este adâncime care nu se poate lesne vedea! Bucurã-te cã slãvirea lui Dumnezeu bine ai vestit-o! Bucurã-te cã pãrerile fãcãtorilor de rele le-ai mustrat! Bucurã-te luminãtorule, cel ce ai arãtat Soarele! Bucurã-te paharule care dai bãuturã nemuritoare! Bucurã-te prin care si-I pare rãu de rãul pe care L-a trimis asupra voastrã”(Ioil 2, 12). Bucurã-te prin care strãluceste adevãrul! Bucurã-te prin care s-a întunecat minciuna! Bucurã-te propovãduitorule al harului!” (Utrenie, icos).
Sfântul Grigore Palama (1296-1359) a rãmas în constiinta Bisericii ca teologul “energiilor divine necreate” sau, cum spune cântarea, “propovãduitorul harului”. Aceasta deoarece Grigore a apãrat si a afirmat împotriva detractorilor sãi cã prin harul dumnezeiesc se face unire noastrã cu Dumnezeu. Dumnezeu este într-adevãr absolut inaccesibil, înãltime neajunsã, adâncime care nu se poate lesne vedea, dar El lucreazã, Se reveleazã, se împãrtãseste, iar omul a fost creat pentru a participa la Dumnezeu, pentru a se uni prin harul Sãu cu El.
Experienta de credintã pe care o apãrã si care s-a impus în Ortodoxie este o experientã în egalã mãsurã bisericeascã si personalã, este o comuniune cu Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt la care putem ajunge în Bisericã ca Trup a lui Hristos. Este într-un anume fel o dobândire a constiintei învierii noastre prin Cel care a înviat( Olivier Clement). Cunoasterea lui Dumnezeu ca fapt al experientei este proprie nu numai câtorva mistici, spune Sfântul Grigorie, ci tuturor celor care trãiesc în Hristos, adicã în deplinãtatea vietii bisericesti a Sfintelor Taine: “Cum sã nu-i lumineze El pe cei ce se împãrtãsesc cu vrednicie cu raza divinã a Trupului Sãu, care este în noi, luminându-le sufletele asa cum a luminat trupurile ucenicilor pe muntele Tabor? Cãci atunci acel trup, izvor al luminii harului nu era încã unit cu trupurile noastre; El lumina din afarã pe cei ce se apropiau de El cu vrednicie; dar astãzi, pentru cã El este amestecat cu noi si existã în noi, El lumineazã sufletul dinlãuntru.”(Sfântul Grigore Palama).
Devenit arhiepiscop al Tesalonicului Sfântul Grigore predica practic în fiecare zi, recomanda tuturor lectura si studiul Scripturilor, sublinia importanta comunitarã a Liturghiei de duminica, propovãduia împãrtãsirea aproape zilnicã si chiar ajunge sã schiteze un soi de sociologie crestinã, spunând cã Hristos a restabilit unitatea umanã astfel încât toti oamenii, chiar dacã o stiu sau nu, sunt consubstantiali, nu numai asemãnãtori, ci o singurã fiintã, o singurã viatã în Hristos (Olivier Clement).
Triumful doctrinei Sfântului Grigore în secolul al XIV-lea în sânul Bisericii a fost socotit ca un triumf al teologiei Întrupãrii. Prãznuit pe 14 noiembrie, ziua mutãrii sale la cele vesnice, pomenirea sa în a doua duminicã din post este socotitã ca o a doua Biruintã a Ortodoxiei.

Back to Top