Cuvântul
credintei
Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia
Apostolul - Romani 13
11.
Si aceasta, fiindcã stiti în ce timp ne gãsim, cãci
este chiar ceasul sã vã treziti din somn; cãci acum
mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când
am crezut.
12. Noaptea e pe sfârsite; ziua este aproape. Sã lepãdãm
dar lucrurile întunericului si sã ne îmbrãcãm
cu armele luminii.
13. Sã umblãm cuviincios, ca ziua: nu în ospete si
în betii, nu în desfrânãri si în fapte
de rusine, nu în ceartã si în pizmã;
14. Ci îmbrãcati-vã în Domnul Iisus Hristos
si grija de trup sã nu o faceti spre pofte.
Romani 14
1.
Primiti-l pe cel slab în credintã fãrã sã-i
judecati gândurile.
2. Unul crede sã mãnânce de toate; cel slab însã
mãnâncã legume.
3. Cel ce mãnâncã sã nu dispretuiascã
pe cel ce nu mãnâncã; iar cel ce nu mãnâncã
sã nu osândeascã pe cel ce mãnâncã,
fiindcã Dumnezeu l-a primit.
4. Cine esti tu, ca sã judeci pe sluga altuia? Pentru stãpânul
sãu stã sau cade. Dar va sta, cãci Domnul are putere
ca sã-l facã sã stea.
Evanghelia - Matei 6
4.
Cã de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si vouã
Tatãl vostru Cel ceresc;
15. Iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatãl vostru
nu vã va ierta gresealele voastre.
16. Când postiti, nu fiti tristi ca fãtarnicii; cã
ei îsi smolesc fetele, ca sã se arate oamenilor cã
postesc. Adevãrat grãiesc vouã, si-au luat plata
lor.
17. Tu însã, când postesti, unge capul tãu si
fata ta o spalã,
18. Ca sã nu te arãti oamenilor cã postesti, ci Tatãlui
tãu care este în ascuns, si Tatãl tãu, Care
vede în ascuns, îti va rãsplãti tie.
19. Nu vã adunati comori pe pãmânt, unde molia si
rugina le stricã si unde furii le sapã si le furã.
20. Ci adunati-vã comori în cer, unde nici molia, nici rugina
nu le stricã, unde furii nu le sapã si nu le furã.
21. Cãci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.
Pãrintele
Petroniu Tãnase
Schitul Prodromu (Muntele Athos)
Suntem
în pragul sfântului si marelui Post. Duminica izgonirii lui
Adam din Rai, ultimul popas înaintea duhovnicestii ofensive, ne
pune la începutul vietii noastre pãcãtoase pe pãmânt.
Suntem izgoniti din Raiul desfãtãrii din pricina neascultãrii,
a mândriei si a neînfrânãrii. Viata cu sudoare,
cu chinuri, cu necazuri si lacrimi, cu moartea, plata pãcatului.
Starea lui Adam cel izgonit, care este si starea noastrã, se oglindeste
în cântãrile pline de umilintã ale Duminicii:
“Sezut-a Adam în preajma Raiului, si de goliciunea sa plângând,
se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înselãciunii
celui viclean, si am fost furat de ea si de mãrire m-am depãrtat.
Vai mie, celui dezbrãcat de nevinovãtie si lãsat
în sãrãcie. Ci, o raiule, de acum nu mã voi
mai desfãta întru dulceata ta…”
De aceea, nevointele, întristarea si plângerea postului sunt
si o întristare si tânguire pentru Raiul pierdut si pe care,
cu multe suferinte, se cade sã-l redobândim.
Evanghelia duminicii, de la Sfânta Liturghie, ne aduce aminte, iarãsi,
de cele douã mari fapte: smerenia si dragostea, care sunt temeiul
a toatã fapta bunã.
Postul împreunã cu rugãciunea si toate nevointele
legate de dânsul poate fi zãdãrnicit de vrãjmasul
dacã nu suntem cu luare aminte. De aceea ne învatã
Mântuitorul:
“Când postiti, nu fiti tristi, ca fãtarnicii; cã
ei îsi smolesc fetele, ca sã se arate oamenilor cã
postesc… tu însã, când postesti, unge capul tãu
si fata ta o spalã, ca sã nu te arãti oamenilor cã
postesti”. (Matei 6, 16-18).
Sã nu uitãm lectia din pilda vamesului si fariseului când
postim. Sã lucrãm cu dragoste nevointele postului, dar sã
le acoperim si sã le pãzim cu sfintenie. Vestejirea fireascã
a trupului sã o împodobim cu veselia inimii si a fetei, gândindu-ne
la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului si spãlarea
fetei nu trebuie luate în literã, ci cu un înteles
duhovnicesc. Sfântul Maxim Mãrturisitorul ne aratã
cã fata este icoana întregii noastre vieti, iar capul este
simbolul mintii. Deci, a spãla fata înseamnã a ne
curãti viata de toatã întinarea pãcatului,
iar a unge capul înseamnã a face mintea sã strãluceascã
de cunostinta dumnezeiascã (Filocalia, vol. II, p.232).
Grijile lumesti, de obicei, rãpesc omului toatã vremea,
iar pentru grija de suflet nu-i mai rãmâne nici un rãgaz.
Dar grijile trebuiesc proportionate cu însemnãtatea lucrului
respectiv. De aceea ne îndeamnã iarãsi Mântuitorul:
“Nu vã adunati comori pe pãmânt, unde molia si
rugina le stricã si unde furii le sapã si le furã.
Ci adunati-vã comori în cer… cãci unde este comoara
voastrã, acolo va fi si inima voastrã”. (Matei 6, 19-21)
Averile pãmântesti fatã de comoara mai scumpã
decât toatã lumea a sufletului, nu meritã atentia
care li se dã. Nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar
grijii de suflet se cuvine întâietatea; deci vremea postului,
vreme de osteneli de suflet mântuitoare, nu trebuie zãdãrnicitã
cu grijile de multe a celor pãmântesti.
În chip deosebit, Sfânta Evanghelie ne atrage atentia asupra
altei laturi a dragostei de aproapele, si anume asupra iertãrii
aproapelui, care este o mare faptã bunã si bine plãcutã
lui Dumnezeu. Asa de mult tine Mântuitorul la iertarea aproapelui,
încât fãrã de ea nici El nu ne iartã
pãcatele noastre:
“De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si vouã Tatãl
Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatãl
vostru nu vã va ierta gresalele voastre”.
(Matei 6, 14-15)
Desi tot pãcatul este împotriva lui Dumnezeu si numai de
la El putem dobândi iertarea, totusi, de pãcatul fatã
de aproapele Dumnezeu nu ne iartã fãrã aprobarea
acestuia. De aceea, când cerem iertare cuiva pe care l-am supãrat
cu ceva, el rãspunde: “Dumnezeu sã te ierte!”,
adicã: eu te-am iertat, de acum poate si Dumnezeu sã te
ierte. Si numai asa ne iartã. Fiindcã pentru înnoirea
noastrã sufleteascã în primul rând avem nevoie
de iertarea pãcatelor de la Dumnezeu si ostenelile postului urmãresc
si acest lucru. Iar noi în rugãciunea domneascã de
fiecare zi, ne angajãm fatã de Dumnezeu sã facem
acest lucru: “Iartã-ne Doamne, gresalele noastre, cã
si noi iertãm gresitilor nostri”. Fãrã de aceastã
iertare, nu ne iartã nici Dumnezeu pe noi.
Nu numai cã nu ne iartã, dar nici faptele cele bune nu ni
le primeste. Ne-o spune limpede tot Mântuitorul Hristos:
“De-ti vei aduce darul tãu la Altar si acolo-ti vei aduce
aminte cã fratele tãu are ceva asupra ta, lasã acolo
darul si mergi mai întâi de te împacã cu fratele
tãu si apoi venind, adu darul tãu”. (Matei 5, 23-24)
Pãrintele Alexander Schmemann
Pentru
multi, dacã nu pentru majoritatea crestinilor ortodocsi, Postul
Pastelui constã dintr-un numãr limitat de reguli si prescriptii
exterioare, predominant negative: abtinerea de la anumite mâncãruri,
de la dans si alte distractii. Aceastã întelegere exprimã
gradul nostru de înstrãinare fatã de adevãratul
duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înteles, si
anume cã Postul înseamnã si “altceva”–
ceva fãrã de care toate aceste rânduieli îsi
pierd în mare parte semnificatia. Acest “altceva” poate
fi cel mai bine descris ca o “atmosferã”, “un climat”
în care fiecare din noi intrã, ca fiind mai întâi
o stare a mintii, a sufletului, care timp de sapte sãptãmâni
pãtrunde întreaga noastrã existentã. Scopul
postului nu este acela de a ne sili sã acceptãm câteva
obligatii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel
încât aceasta sã se deschidã cãtre realitãtile
duhovnicesti, sã cunoascã tainica “sete si foame”
dupã comuniunea haricã cu Dumnezeu.
Aceastã “atmosferã” de post, aceastã “stare
a mintii” este determinatã în mare parte de slujbe,
de diferitele schimbãri ce intervin în viata liturgicã
în aceastã perioadã. Luându-le separat, aceste
schimbãri pot apãrea ca fiind “rânduieli”
de neînteles, reguli formale la care trebuie sã consimtim
formal; dar, întelese ca un întreg, ele descoperã si
comunicã duhul Postului, ne fac sã vedem, sã simtim
si sã exprimãm acea tristete strãlucitoare care reprezintã
adevãratul mesaj si dar al Postului.
Intrând într-o bisericã în timpul slujbei de
post, întelegem imediat ce înseamnã aceastã
expresie oarecum contradictorie. O anumitã tristete tainicã
pãtrunde slujbele: vesmintele sunt întunecate, slujbele mai
lungi decât de obicei si mai “monotone”.
Apoi începem sã realizãm cã aceastã
lungime si “monotonie” a slujbelor sunt necesare dacã
dorim sã descoperim tainica si, la început, nevãzuta
lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul începem
sã simtim cã aceastã tristete este, într-adevãr,
“luminoasã”, cã o transformare tainicã
este gata sã se petreacã în noi. Este ca si cum am
ajunge într-un loc în care zgomotele si agitatia vietii, a
strãzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele si chiar noptile,
nu au acces – un loc în care toate acestea nu mai au nici o
putere. Tot ceea ce ni se pãrea atât de important încât
ne umplea mintea, acea stare de neliniste care a devenit, practic, a doua
naturã, dispare undeva iar noi ne simtim liberi, usori, fericiti.
Nu este vorba despre acea fericire superficialã care vine si pleacã
de douãzeci de ori într-o zi si este atât de fragilã
si trecãtoare; este o fericire care vine din aceea cã sufletul
a atins o “altã lume”, a luminii, pãcii si încrederii.
Realizãm cã este imposibil sã trecem din starea normalã
a vietii noastre plãsmuitã în întregime din
agitatie, fugã si griji, în aceastã nouã stare
fãrã a ne “linisti” mai întâi. Din
aceastã cauzã, cei ce percep slujbele Bisericii ca pe niste
obligatii, cei care întotdeauna pun întrebãri despre
minimul necesar (De câte ori trebuie sã mergem la bisericã?
De câte ori trebuie sã ne rugãm?) niciodatã
nu pot întelege adevãrata naturã a cultului care ne
poartã în altã lume.
Odatã ce devenim “usori si linistiti lãuntric”
monotonia si tristetea acestor slujbe dobândesc o nouã semnificatie,
sunt transfigurate. Ceea ca la început apare ca monotonie, acum
se dezvãluie ca pace, ceea ce simteam ca fiind tristete este descoperit
ca primele miscãri ale sufletului spre descoperirea adâncimii
sale pierdute.
“Strãlucire tristã”: tristetea înstrãinãrii
mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viata mea; strãlucirea prezentei
si iertãrii lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinte dupã
Dumnezeu, pacea cãminului regãsit.
Acesta este duhul slujbelor de post din zilele de peste sãptãmânã,
slujbele de sâmbãtã si duminicã rãmânând
aproape neschimbate. De aceea oricine vrea sã înteleagã
sensul autentic al Postului Mare trebuie sã facã efortul
de a participa si la slujbele din timpul sãptãmânii.
Postul
Pastelui începe, de fapt, de la Vecernia din aceastã Duminicã.
Slujba începe solemn, preotul fiind îmbrãcat în
vesminte luminoase. Stihirile care urmeazã dupã “Doamne,
strigat-am…” anuntã venirea postului si, dincolo de Post,
apropierea Pastelui. Urmeazã apoi vohodul cu cântarea “Luminã
linã”. Preotul slujitor înainteazã cãtre
“locul cel mai înalt” din spatele altarului pentru a vesti
Prochimenul de searã, care întotdeauna anuntã sfârsitul
unei zile si începutul alteia. Repetãm de cinci ori Prochimenul
si iatã cã Postul a sosit! Vesmintele luminoase sunt puse
deoparte, preotul îmbracã vesminte de culoare închisã.
Luminile se sting si se intrã în atmosfera Postului Mare,
acea “tristete strãlucitoare” caracteristicã.
Se citeste pentru prima oarã rugãciunea de post a Sf. Efrem
Sirul, însotitã de metanii. La sfârsitul slujbei credinciosii
se apropie de preot, cerându-si iertare unii altora.
Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, desi sunt trebuitoare
pentru mântuire, totusi Dumnezeu le primeste nu numai ca un lucru
datorat, ci si ca pe o faptã bunã, ca pe un dar. Darul pentru
a putea fi însã primit trebuie sã îndeplineascã
conditia evanghelicã a darului, sã fim împãcati
cu aproapele nostru. De aici vine asa de frumoasa rânduialã
a iertãrii obstesti când ne spunem unii altora: “Iartã-mã
frate!”, “Dumnezeu sã te ierte!”. Acum ne iertãm
cu cei din casã, cu vecinii si cu cei cu care avem vreo pricinã.
Stergem astfel toatã rãutatea cea de la inimã si
putem aduce în pace si cu bunã nãdejde lui Dumnezeu
darul ostenelilor postului.
Asadar ritualul iertãrii care se sãvârseste la sfârsitul
vecerniei nu este doar un ritual exterior ci ne pregãteste efectiv
pentru a intra în Post împãcati cu semenii, în
relatie de frãtietate, de unitate. Aceastã iertare pe care
o cerem unii altora nu este altceva decât prima încercare
de a sparge fortãreata pãcatului si reîntoarcerea
la unitate, la solidaritate, la iubire. A ierta este a pune între
mine si semenul meu iertarea lui Dumnezeu însusi.
În biserica parohiei noastre aceastã vecernie a iertãrii
se sãvârseste si este de datoria noastrã, a tuturor
celor care apartinem acestei parohii, de a participa la aceastã
slujbã pentru a primi iertare unii de la altii spre a intra împãcati
în Post. Chiar si cei care de obicei nu participã la slujbele
de searã, se cuvine sã fie prezenti la slujba de început
a Postului Mare, deoarece, precum spunea pãrintele Schmemann: “nimic
nu destãinuie mai bine «tonalitatea» Postului Mare
în Biserica Ortodoxã: nicãieri nu se manifestã
mai bine chemarea sa profundã de cãtre om.”
Vom rãtãci patruzeci de zile prin desertul Postului, dar
la capãt strãluceste deja lumina Pastelui, lumina împãrãtiei
lui Dumnezeu.
Petrut Ormenisan
Pavecernita cu canonul Sfântului Andrei Criteanul
Postul
este o “cãlãtorie” duhovniceascã al cãrei
scop e sã ne treacã dintr-o stare spiritualã în
alta. Reconsiderarea liturgicã si duhovniceascã a Postului
este una din cele mai urgente cerinte, care nu poate fi realizatã
decât dacã se întemeiazã pe o întelegere
realã a ritmului si structurii liturgice a Postului.
În serile primelor patru zile ale Postului, ca un “debut”
al acestuia, se sãvârseste slujba Pavecernitei unitã
cu Canonul de pocãintã al Sfântului Andrei Criteanul,
împãrtit în patru pãrti.
Canonul poate fi descris cel mai bine ca o plângere de pocãintã
care ne vorbeste despre proportiile si adâncimile pãcatului,
tulburând sufletul cu jale, cãintã si nãdejde.
Cu o mãiestrie unicã, Sf. Andrei Criteanul împleteste
marile teme biblice - Adam si Eva, Raiul si cãderea în pãcat,
Noe si Potopul, David, Pãmântul fãgãduintei
si, în cele din urmã, Hristos si Biserica – cu mãrturisirea
pãcatului si cu pocãinta. Evenimentele istoriei sfinte sunt
dezvãluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui Dumnezeu
din trecut ca fapte îndreptate spre mine si mântuirea mea,
tragedia pãcatului si a trãdãrii ca drama mea personalã.
Viata mea îmi este prezentatã ca o parte a luptei mãrete
si atotcuprinzãtoare dintre Dumnezeu si puterile întunericului
care s-au rãzvrãtit împotriva Lui.
Canonul începe într-o notã foarte personalã.
Unul dupã altul pãcatele mele sunt dezvãluite în
legãtura lor profundã cu drama continuã a relatiei
omului cu Dumnezeu; istoria cãderii omului în pãcat
este istoria mea.
Astfel, patru seri cântãrile Canonului îmi amintesc
“iarã si iarã” istoria duhovniceascã a
lumii, care este si istoria mea. Exemplele scripturistice sunt mai mult
decât simple “parabole” – asa cum multi oameni cred
– si care gãsesc deci acest Canon prea “istovitor”,
prea încãrcat cu nume si întâmplãri nesemnificative.
Rolul si scopul Canonului cel Mare este sã ne descopere pãcatul
si, astfel, sã ne conducã spre pocãintã; sã
ne descopere pãcatul nu prin definitii si însiruiri ale faptelor
noastre, ci printr-o adâncã meditatie asupra istoriei biblice
care este, cu adevãrat, o istorie a pãcatului, a pocãintei
si a iertãrii. Aceastã meditatie ne aduce într-o culturã
duhovniceascã diferitã, ne provoacã cu o viziune
total diferitã asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor
si motivatiilor sale. Ea reface în noi spatiul spiritual fundamental
în cadrul cãruia pocãinta devine din nou posibilã.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine Canonul cel Mare presupune, desigur,
cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a pãtrunde întelesurile
Canonului. Dacã astãzi atât de multi oameni îl
considerã plictisitor si fãrã sens, aceasta e din
cauza credintei lor, care nu se mai hrãneste din izvorul Sfintei
Scripturi care, pentru Pãrintii Bisericii, era izvorul credintei.
Trebuie sã învãtãm din nou cum sã trãim
într-o lume ca aceea descoperitã de Biblie si cum sã
intrãm în ea, si nu existã o cale mai bunã
cãtre aceastã lume decât slujbele Bisericii, care
nu reprezintã doar transmiterea unor învãtãturi
biblice ci tocmai descoperirea felului biblic de viatã.
Ioan Florea
† Duminica Lãsatului sec de brînzã (a izgonirii lui Adam din Rai)
În
aceastã zi, numitã în calendar si “Duminica Izgonirii
lui Adam din Rai”, Biserica ne pune în fatã “cazul”
lui Adam. Întâiul om zidit de Dumnezeu a fost creat pentru
Rai, pentru cunoasterea lui Dumnezeu si pentru comunicarea haricã
cu El, dar fiindcã n-a postit, mâncarea din pomul oprit l-a
înstrãinat de desfãtarea Raiului si l-a lipsit de
acea viatã binecuvântatã. Adam a atras asupra sa moartea
si a dat pieririi tot neamul omenesc prin esecul si cãderea sa.
Dar Biserica nu ne învatã, în aceastã zi sã
ne împropriem esecul lui Adam ci pocãinta lui. Într-una
din cântãrile de la slujba din aceastã zi ne învatã
sã zicem asa: “Dulce la gustare mi s-a arãtat rodul
cunostintei; iar sãturându-mã de mâncare, venin
s-a fãcut sfârsitul lui. Vai, suflete ticãloase! Cum
neînfrânarea ta te-a înstrãinat din locasul raiului”
(cântarea a 9-a). Este o pocãintã care însenineazã,
o deschidere spre realitãtile cele duhovnicesti, spre ceea ce a
pierdut Adam. Ea nu este nici o descurajare, nici o crizã afectivã,
nu înseamnã o privire în jos la imperfectiuni, ci în
sus spre iubirea lui Dumnezeu, nu în urmã cu repros, ci înainte
cu încredere. Înseamnã sã privesti nu ceea ce
n-ai reusit sã fii, ci ceea ce poti încã deveni cu
harul lui Hristos (Kallistos Ware).
De aceea se pune acum la începutul marelui Post de patruzeci de
zile pomenirea lui Adam pentru cã, aducându-ne aminte ce
mare rãu a adus nepostirea lui Adam, sã ne strãduim
sã primim postul cu multã bucurie si sã-l pãzim
spre a dobândi cu ajutorul Lui ceea ce n-a reusit Adam, adicã
îndumnezeirea. Însusi Domnul a postit patruzeci de zile si
s-a fãcut ascultãtor “pânã la moarte,
si încã moarte pe cruce” (Filipeni 2, 8) în locul
lui Adam, iar Moise vãzãtor de Dumnezeu s-a fãcut,
cu postul curãtindu-si ochii sufletului.” Pentru aceasta cei
ce dorim sã fim locuitorii raiului, sã ne lepãdãm
de hrana cea nefolositoare, si dorind sã vedem pe Dumnezeu, sã
postim ca Moise 40 de zile. Cu rugãciuni si cu cereri stãruind
din toatã inima sã potolim patimile cele sufletesti, sã
gonim zburdãrile cele trupesti” (Laude, stihira a 3-a).
În
prima sâmbãtã din Postul Mare, Biserica prãznuieste
minunea sãvârsitã cu ajutorul colivei de Sfântul
Mucenic Teodor Tiron.
Împãratul roman Iulian Apostatul (361-363) a încercat
sã-i pângãreascã pe crestini pe ascuns. Stiind
cã poporul lui Hristos, mai cu seamã în sãptãmâna
întâi a Postului Mare cautã sã se curãteascã
si sã se apropie de Dumnezeu, a poruncit prefectului cetãtii
sã stropeascã cu sânge jertfit idolilor alimentele
din piatã pentru a-i necinsti pe crestinii care cumpãrau
acele mâncãruri de post, mai cu seamã în acele
zile de curãtie.
Lucrul nu a rãmas tãinuit. Dumnezeu a trimis la Eudoxie,
arhiereul cetãtii, pe Sfântul Teodor cu misiunea de a-i descoperi
în vis uneltirea cea nesocotitã a vicleanului împãrat.
Sfântul l-a învãtat sã hrãneascã
poporul cel credincios cu colivã, adicã grâu fiert.
Episcopul s-a sculat îndatã si a vestit poporului cele vãzute,
pãzind astfel nevãtãmatã turma lui Hristos
de acele planuri viclene.
De aceea ajungând pânã la noi postul cel curat si fãrã
prihanã si înnoind noi acea minune, cinstim în prima
sâmbãtã din Postul Mare pe Marele Teodor pentru cã
“prin post ne curãtim de întinãciunile si necurãtiile
cele sufletesti si prin dovezi si luptã crestineascã asupra
patimilor ne îmbãrbãtãm. Pentru aceasta si
cu darul sfintei postiri luminându-ne, si cu minunile Mucenicului
Teodor ne întãrim, prin credinta întru Hristos, cerând
de la El sã dea mântuire sufletelor noastre” (Stihoavnã,
stihira a 2-a).
Pr. Cosmin Bufnea