Back

Cuvântul credintei

Buletin al Parohiei Ortodoxe “Mihai Viteazul” Alba Iulia 

Sumar: Apostolul si Evanghelia (A Înfricosatei Judecãti) vPãrintele Alexander Schmemann- Iubirea crestinãvÎnfricosãtoarea Judecatã-Pãrintele Nicolae SteinhardtvRugãciunile la icoanele din bisericã (Pr. Sabin Vodã) vIcoana, prezentã a celui înfãtisat în eav Din cuvintele parintilor vSinaxar † 9 martie- Sfintii 40 de mucenici (Pr. Cosmin Bufnea)

Apostolul - I Corinteni 8-9

8. Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Cã nici dacã vom mânca, nu ne prisoseste, nici dacã nu vom mânca, nu ne lipseste.
9. Dar vedeti ca nu cumva aceastã libertate a voastrã sã ajungã poticnire pentru cei slabi.
10. Cãci dacã cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunostintã, sezând la masã în templul idolilor, oare constiinta lui, slab fiind el, nu se va întãri sã mãnânce din cele jertfite idolilor?
11. si va pieri prin cunostinta ta cel slab, fratele tãu, pentru care a murit Hristos!
12. si asa, pãcãtuind împotriva fratilor si lovind constiinta lor slabã, pãcãtuiti fatã de Hristos.
13. De aceea, dacã o mâncare sminteste pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca sã nu aduc smintealã fratelui meu.
1. Oare nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? N-am vãzut eu pe Iisus Domnul nostru? Nu sunteti voi lucrul meu întru Domnul?
2. Dacã altora nu le sunt apostol, vouã, negresit, vã sunt. Cãci voi sunteti pecetea apostoliei mele în Domnul.

Evanghelia - Matei 25

31. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, si toti sfintii îngeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale.
32. si se vor aduna înaintea Lui toate neamurile si-i va despãrti pe unii de altii, precum desparte pãstorul oile de capre.
33. si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
34. Atunci va zice Împãratul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvântatii Tatãlui Meu, mosteniti împãrãtia cea pregãtitã vouã de la întemeierea lumii.
35. Cãci flãmând am fost si Mi-ati dat sã mãnânc; însetat am fost si Mi-ati dat sã beau; strãin am fost si M-ati primit;
36. Gol am fost si M-ati îmbrãcat; bolnav am fost si M-ati cercetat; în temnitã am fost si ati venit la Mine.
37. Atunci dreptii Îi vor rãspunde, zicând: Doamne, când Te-am vãzut flãmând si Te-am hrãnit? Sau însetat si ti-am dat sã bei?
38. Sau când Te-am vãzut strãin si Te-am primit, sau gol si Te-am îmbrãcat?
39. Sau când Te-am vãzut bolnav sau în temnitã si am venit la Tine?
40. Iar Împãratul, rãspunzând, va zice cãtre ei: Adevãrat zic vouã, întrucât ati fãcut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati fãcut.
41. Atunci va zice si celor de-a stânga: Duceti-vã de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gãtit diavolului si îngerilor lui.
42. Cãci flãmând am fost si nu Mi-ati dat sã mãnânc; însetat am fost si nu Mi-ati dat sã beau;
43. Strãin am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati îmbrãcat; bolnav si în temnitã, si nu M-ati cercetat.
44. Atunci vor rãspunde si ei, zicând: Doamne, când Te-am vãzut flãmând, sau însetat, sau strãin, sau gol, sau bolnav, sau în temnitã si nu ti-am slujit?
45. El însã le va rãspunde, zicând: Adevãrat zic vouã: Întrucât nu ati fãcut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati fãcut.
46. si vor merge acestia la osândã vesnicã, iar dreptii la viatã vesnicã.

Back to Top

Iubirea crestinã

Pãrintele Alexander Schmemann

Dragostea constituie tema evangheliei din “Duminica lãsatului sec de carne”. Pericopa evanghelicã din aceastã zi ne prezintã parabola lui Hristos despre Înfricosãtoarea Judecatã (Matei 25, 31-46).
Criteriul Judecãtii de Apoi Când Hristos va veni sã ne judece, care va fi criteriul judecãtii Lui? Parabola ne rãspunde: iubirea – nu numai o simplã preocupare umanitarã pentru o justitie abstractã si pentru “sãracii” anonimi, ci iubirea concretã si personalã pentru cel de lângã mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a fãcut sã-l întâlnesc în viata mea. Aceastã precizare este importantã, pentru cã astãzi, din ce în ce mai mult, crestinii tind sã identifice iubirea crestinã cu grijile politice, economice si sociale; cu alte cuvinte, ei mutã centrul de greutate de la persoanã si evolutia sa unicã la entitãti anonime precum: “clasã socialã”, “rasã” etc. Nu spunem cã aceste preocupãri sunt gresite. Este limpede cã pe cãrãrile vietii lor, în responsabilitãtile lor cetãtenesti, profesionale etc. crestinii sunt chemati sã se îngrijeascã, sã facã ce este mai bine dupã posibilitatea si întelegerea lor, pentru o societate dreaptã, egalã si în general mai umanã. Cu sigurantã izvorãsc din crestinism si pot fi insuflate prin iubirea crestinã. Ca atare, iubirea crestinã este ceva diferit si aceastã diferentã poate fi înteleasã si mentinutã dacã Biserica îsi va pãstra misiunea sa unicã si dacã nu va deveni o simplã “agentie socialã”, fiind limpede cã Biserica nu poate fi consideratã astfel.
Ce este iubirea crestinã?
Iubirea crestinã este “imposibilitatea posibilã” de a-L vedea pe Hristos în celãlalt, oricine ar fi el, si pe care Dumnezeu, în iconomia Sa vesnicã si tainicã, a hotãrât sã-L aducã în viata mea, fie chiar si pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face “o faptã bunã” sau ca pe un exercitiu de caritate, ci ca începutul unei vesnice însotiri în Dumnezeu Însusi. Pentru cã, într-adevãr, ce este dragostea decât acea putere tainicã ce transcende întâmplãtorul si exteriorul din “celãlalt” – prezenta sa fizicã, treapta socialã, originea etnicã, capacitatea intelectualã - si ajunge la suflet, unica “rãdãcinã” personalã a fiintei umane, partea divinã din el? Dacã Dumnezeu iubeste fiecare om, aceasta se întâmplã pentru cã El cunoaste comoara nepretuitã si absolut unicã, “sufletul” sau “sinele” pe care El le-a dãruit fiecãruia în parte. Iubirea crestinã este atunci participarea la acea cunoastere divinã si darul acelei iubiri divine. Nu existã iubire “impersonalã”, pentru cã iubirea este minunata descoperire a “persoanei” în om, a unicului si personalului în comun si în general. Este descoperirea a ceea ce este “de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

Iubirea crestinã si activismul social
Din acest punct de vedere, iubirea crestinã este uneori opusul “activismului social” cu care atât de adesea se identificã crestinismul astãzi. Pentru un “activist social” obiectul iubirii nu este “persoana” ci “individul”, o unitate abstractã a unei la fel de abstracte “umanitãti”. Dar pentru crestinãtate omul este “demn de a fi iubit” pentru cã el este persoanã. Acolo persoana este minimalizatã la notiunea de “individ”; aici individul este vãzut numai ca persoanã. “Activismul social” nu are nici un interes pentru persoanã si cu usurintã o sacrificã pentru “interesul comun”. Crestinismul pare sã fie, si în anumite privinte de fapt este, mai degrabã sceptic despre acea “umanitate” abstractã, si comite un pãcat de moarte împotriva sa de fiecare datã când renuntã la grija si la dragostea sa pentru persoanã. Activismul social este întotdeauna “futuristic” în abordãrile sale; el întotdeauna actioneazã în numele dreptãtii, al ordinii, al fericirii si pentru realizarea lor. Crestinismul se preocupã mai putin de aceastã problematicã a viitorului si pune tot accentul pe acum –singurul timp hotãrâtor pentru iubire. Cele douã atitudini nu se exclud reciproc, dar nici nu trebuie sã fie confundate. Crestinismul, cu sigurantã, are responsabilitãti cãtre aceastã lume si trebuie sã le îndeplineascã. Acesta este domeniul ”activismului social” care apartine în totalitate “acestei lumi”. Iubirea crestinã tinteste, totusi, dincolo de “aceastã lume”. Ea însãsi este o razã, o manifestare a Împãrãtiei lui Dumnezeu; ea transcende si învinge toate mãrginirile, toate “conditionãrile” acestei lumi, pentru cã motivatia sa, scopul si arderea sa, toate acestea sunt în Dumnezeu. Si noi stim cã totusi, chiar în aceastã lume care e “învechitã în cele rele”, singurele biruinte netrecãtoare si transformatoare sunt cele ale iubirii. Sã ne amintim de omul acestei iubiri si vocatii personale, sã umplem lumea pãcãtoasã cu aceastã iubire – aici este adevãrata misiune a Bisericii.

Back to Top

Înfricosãtoarea judecatã

Pãrintele Nicolae Steinhardt de la Mãnãstirea «Sfânta Ana» (Rohia)

Judecata de Apoi, în conceptia crestinã, e cu totul tainicã si deosebitã de conceptia comodã a iudaismului. Evreul evlavios stie cã, dacã a dat ascultare poruncilor din Decalog si celor sase sute treisprezece comandamente ale predaniei, va fi izbãvit. Nu tot asa crestinul, care se va înfãtisa unei judecãti înfricosãtoare deoarece nu se poate sti cum se va pronunta Judecãtorul. Stim cã nasterea din apã si duh, credinta, faptele bune, nelepãdarea si nerusinarea de Hristos, virtutile si altele ca acestea vor fi tinute în seamã, dar sigurantã absolutã nu are nimeni. Pericopa Zisã a Judecãtii viitoare ne pune totusi la îndemânã un îndreptar precis si ne aseazã pe un tãrâm solid, de mare si neasteptatã smerenie de nu si (pentru muti dintre noi) naivitate. Existã o cale sigurã, neînselãtoare care duce spre o solutie fericitã a judecãtii nemitarnice: calea modestã, strãinã de fumuri si extravagan&thRID01OTIa din mosi strãmosi stiutã si de constiinta noastrã bãnuitã a fi cea dreaptã: calea fãptuirii binelui si venirii în sprijin celor atât de pregnant denumiti în textele noastre religioase “necãjiti”. Hristos, întelegem din cele relatate de Sfântul Apostol si evanghelist Matei, de aceasta se va interesa mai întâi: cum ne-am purtat în lume cu fratii, vecinii, semenii si vrãjmasii nostri, de comportarea noastrã în lumea realationalã.
Ca si la Rãstignire, la Judecatã are loc o teribilã si minunatã chenozã: Domnul se transpune în si se identificã cu fãpturile Sale cele mai oropsite. El se recunoaste a fi însetatul, flãmândul, întemnitatul… Probabil cã dacã nu S-ar fi întrupat, divinitatea n-ar fi pomenit foamea, setea, golãtatea. Spitalul si puscãria mãrturisesc însã realitatea si deplinãtatea întrupãrii, o cunoastere intimã a conditiei umane, iar cercetarea bolnavilor si a întemnitatilor eu unul o socotesc a fi contributia Celui care a experimentat in vivo amãrãciunea singurãtãtii si dulceata compãtimirii.
Curios rãmâne faptul cã omul (finit si infinit, precum stãruitor îl defineste Heidegger) apare (tocmai la Judecata cea mare, unde ne-am fi asteptat sã-L vedem luat în seamã ca si “infinit”) sub aspectul de fiintã creatã si vulnerabilã, de pãrticicã a unei comunitãti concrete, cu nevoi rudimentare, nu a vreunei RID01OTI tip Teilhard de Chardin. Dar de ce ne-am mira: ca de obicei Hristos grãieste si procedeazã tocmai altfel decât ne asteptãm, ba chiar potrivnic celor asteptate. E o dovadã cerutã de autenticitate. El întru adevãr a luat trup, iar de judecat vom fi judecati în prezenta îngerilor însã de cãtre Fiul Omului.

Back to Top

Rugãciunile la icoanele din bisericã

Când intrãm într-o bisericã, primul lucru care ne atrage atentia sunt icoanele. Fie cã sunt zugrãvite pe zidurile locasului, fie cã sunt pictate pe catapeteasmã (iconostas) sau se aflã pe tetrapod (suport) icoanele sunt o realitate a Împãrãtiei, un mod al prezenþei lui Dumnezeu si a sfintilor în fiecare comunitate.
Astfel, prin rugãciune, în timpul slujbelor noi intrãm în comuniune si devenim împreunã-rugãtori cu sfintii reprezentati în icoane. Si pentru cã rugãciunea este o asezare a noastrã în fata lui Dumnezeu si a sfintilor, Biserica a rânduit un îndrumar de închinare la sfintele icoane. Vom prezenta cele mai importante rugãciuni pe care orice credincios ar fi bine sã le cunoascã si sã le spunã când intrã în bisericã si când se închinã la icoane, ca astfel pregãtit sã poatã înainta, tot prin rugãciune, la o cât mai profundã si autenticã comuniune cu Hristos si sfintii Sãi.
1. La intrarea în bisericã:
“Întra-voi în casa Ta, închina-mã-voi în biserica ta cea sfântã, întru frica Ta, Doamne, povãtuieste-mã întru dreptatea Ta, pentru vrãjmasii mei, îndrepteazã înaintea Ta calea mea.”
2. La icoana Mântuitorului:
“Preacuratului Tãu chip ne închinãm, Bunule, cerând iertare gresalelor noastre, Hristoase Dumnezeule; cã de voie ai binevoit a te sui cu Trupul pe cruce, ca sã scapi din robia vrãjmasului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta cu multumire strigãm tie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit sã mântuiesti lumea.”
3. La icoana Maicii Domnului:
“Ceea ce esti izvorul milei, învredniceste-ne pe noi milostivirii, Nãscãtoare de Dumnezeu; cautã spre poporul cel pãcãtos; aratã, precum de-a pururea, puterea ta, cã întru tine nãdãjduind, strigãm tie: Bucurã-te, ca oarecând Gavriil, mai-marele voievod al celor fãrã de trup.”
4. La icoana Învierii:
“Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudã în ceruri; si pe noi, pe pãmânt, ne învredniceste cu inimã curatã sã Te slãvim.”
Pr. Sabin Vodã

Back to Top

Icoana, prezentã a celui înfãtisat în ea

Asa cum fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduc în fatã persoana dragã pe care o reprezintã, tot asa si icoana ne poartã cu gândul la cel înfãtisat în ea. Icoana este o prezentã a celui înfãtisat în ea: a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfintilor. Prezenta chipului unei persoane este într-o mãsurã prezenta respectivei persoane. Chipul ne pune în legãturã cu persoana pe care o reprezintã, ne ajutã sã ne ducem cu gândul la ea sau mai curând, aducem persoana respectivã în fata noastrã, lângã noi, ne înlesneste o întâlnire cu ea.
Icoana ne ajutã sã ne rugãm mai bine pentru cã ne ajutã sã intrãm mai bine în legãturã cu Dumnezeu, sã-l vedem în persoana Mântuitorului Hristos, sã simtim prezenta Maicii Domnului si a sfintilor pe care îi dorim împreunã rugãtori cu noi si pentru noi.

Din cuvintele Pãrintilor

Totdeauna sã ai înaintea ochilor frica de Dumnezeu. Sã-ti aduci aminte de cel ce «omoarã si face viu» (I Regi 2, 6). Sã urâti lumea si toate cele ce sunt într-însa. Sã urâti toatã odihna trupeascã. Lepãdati-vã de viata aceasta, ca sã vietuiti lui Dumnezeu. Aduceti-vã aminte, ce ati fãgãduit lui Dumnezeu. Cã cere aceasta de la voi în ziua judecãtii: sã flãmânziti, sã însetati, sã umblati în haine sãrace, sã privegheati, sã va tânguiti, sã plângeti, sã suspinati cu inima voastrã; sã vã încercati de sunteti vrednici de Dumnezeu; sã defãimati trupul, ca sã vã mântuiti sufletele voastre.
(Antonie 35)
Gândeste la judecata cea înfricosatã si groaznicã! Pune în mijloc cele ce se pãstreazã pãcãtosilor, rusinea cea înaintea lui Dumnezeu si a îngerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, întunericul, scrâsnirea dintilor, fricile si pedepsele! Pune încã în mijloc si bunãtãtile cele ce se pãstreazã dreptilor, îndrãzneala cea înaintea lui Dumnezeu Tatãl si a Hristosului Lui, a îngerilor, si a arhanghelilor si a toatã multimea sfintilor, Împãrãtia cerurilor si a darurilor ei, bucuria si desfãtarea ei! Pomenirea acestora amândurora adu-o la tine! Si pentru judecata pãcãtosilor lãcrimeazã, plângi, temându-te ca nu cumva si tu sã fii întru acestea! Iar pentru cele ce se pãstreazã dreptilor, bucura-te si te veseleste!
(Evagrie 1)
Adu-ti aminte totdeauna de iesirea ta si nu uita Judecata cea vesnicã si nu va fi gresealã în sufletul tãu.
(Evagrie 4)

Back to Top

Sinaxar † 9 martie - Sfintii 40 de Mucenici

Sfintii 40 de mucenici au fost victimele persecutiei împãratului Licinius (308-323). Fiind soldati curajosi si apreciati pentru serviciile lor în cetatea Sevasta din Armenia (azi Sivas, Turcia), guvernatorul local a încercat sã obtinã, din partea lor, lepãdarea de credintã. Mai întâi a încercat sã-i convingã promitându-le avantaje si favoruri, dar nu a putut; sfintii i-au rãspuns: “Dacã noi am luptat pentru împãratul acesta pãmântesc, cu cât mai multã ardoare trebuie acum sã ne angajãm în luptã pentru Atottiitorul universului. Cãci nu existã pentru noi decât o singurã viatã: «moartea pentru Hristos»”.
Dupã esecul acestei metode si vãzându-i asa de fermi si hotãrâti în credintã, guvernatorul a poruncit sã fie dezbrãcati de vesmintele lor si lãsati toatã noaptea pe un lac înghetat din apropierea cetãtii. Meritã sã amintim aici, în rezumat, mãrturisirea de credintã pe care o fac în timpul suferintelor acesti martiri, pe care Biserica a pãstrat-o si transmis-o în scris: «Dezbrãcând aceste vesminte, aruncãm de asemenea omul cel vechi! Pentru cã prin înselãciunea sarpelui noi am îmbrãcat tunicile de piele (Fac. 3, 21 ), ne dezbrãcãm astãzi pentru a obtine Raiul pe care noi l-am pierdut! Frigul este aspru, dar dulceata Raiului este nespusã! Pãtimim pentru o scurtã vreme pentru a fi în “sânul lui Avram”! Cumpãrãm bucuria vesnicã cu pretul unei scurte nopti de chinuri! Pentru cã, oricum, într-o zi acest trup stricãcios trebuie sã moarã, acceptãm acum sã murim ca sã trãim vesnic!»
Suferinta începe sã fie din ce în ce mai insuportabilã; din cei 40 unul nu mai rezistã si îsi pãrãseste locul; celorlalti 39 li se aratã cununi strãlucitoare din cer coborând asupra lor. Înaintea acestei minuni unul din gardieni constatã cã a 40-a cununã rãmâne suspendatã în aer, pãrând sã astepte pe cineva sã împlineascã numãrul celor alesi. Îsi aruncã vesmintele si înainteazã în grabã pe gheatã pentru a se bucura cu ceilalti martiri, strigând cã si el este crestin.
Moastele celor 40 de Mucenici se pãstreazã si astãzi, mai ales la mãnãstirile de la Muntele Athos. Sãrbãtoarea lor s-a statornicit în Bisericã încã din secolul al IV-lea, în principal datoritã familiei Sfântului Vasile cel Mare: mama sa, Sfânta Emilia, a ridicat prima bisericã consacratã celor 40 de Mucenici; iar Sfântul Vasile cel Mare si fratele sãu Grigore de Nyssa au rostit panegirice (predici de laudã) în cinstea lor.
Pr. Cosmin Bufnea

Back to Top