Certurile

Sã stiti cã numai oamenii rãi se ceartã, oamenii buni nu se ceartã. Un bun si-un rãu nu se ceartã, cã cel bun cedeazã si cearta-i gata. Zice cã erau într-o pustie doi cãlugari si tare bine se întelegeau unul cu altul. Si unul dintre ei o zis: Hai sã ne certãm si noi o datã cum se ceartã oamenii din lume. Si celãlalt o zis: Hai, da eu nu mã stiu certa. Si celalalt o zis: Hai, cã te învãt eu. Si l-o învãtat. Zice: Punem între noi o cãrãmidã si tu sã zici: Cãrãmida asta-i a mea si eu o sã zic: Ba nu-i a mea, si din asta se face început de ceartã. Primul o zis: Caramida asta-i a mea. Si celãlalt o zis: No, dacã-i a ta ia-o si te du cu ea cu tot! Si n-o mai fost nici o ceartã. Bineînteles cã asta a fost, cum am zice noi acuma, o ceartã artificialã, asa ca o ceartã de scenã, de teatru. Da, cei care se ceartã nu fac scene de teatru, ci se ceartã asa cum le vine. Mi-aduc aminte cã atunci când eram copil se spunea în familie cã si din pricina sãrãciei, si din pricina necazurilor vin certurile. Si mi se întâmpla si acum sã-mi spunã oamenii cã se ceartã pentru lipsurile în care trãiesc. Si eu zic întotdeauna: Bine, dar dacã va certati, le rezolvati, treceti de lipsuri prin ceartã? Si toti mãrturisesc cã nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlãturare a rãului, ci e o slãbiciune a celor care se angajeazã în felul acesta, pentru cã nu câstigi nici un ban când te certi, nu realizezi nici un avantaj când nu esti în limitele bunei cuviinte. Asa cã oamenii trebuie sã evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multã nemultumire si mult negativ în viata de toate zilele.