Prima pagină

Arhimandritul Sofronie

Din viaţă şi din Duh

~Aforisme duhovniceşti~

Iubitii mei frati si surori, deschideti-va inima pentru ca Duhul Sfânt sa întipareasca acolo chipul lui Hristos. Atunci veti fi, încetul cu încetul, vrednici sa aveti în voi bucuria si întristarea, moartea si învierea.

Lumea nu cunoaste nimic mai nobil decât chemarea de a fi crestin. Dar cu cât scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoiasa.

Contemplati minunatul tablou pe care ni-l dezvaluie Dumnezeu în creatia cosmosului si în plasmuirea omului dupa chipul si asemanarea Sa. Ceea ce cautam noi nu se limiteaza la efemera viata cotidiana, ci sa fim cu amploarea ei, cosmica si divina.

În viziunea nostra spirituala, trebuie sa unim fiinta cosmica si Fiinta divina, creatul si necreatul.

La început era Cuvântul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. În fiecare zi, simtim în trupul nostru experienta chinuitoare a vietii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creati dupa chipul lui Hristos, al Absolutului. Întrebarea, misterul vietii noastre îl constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca fiinta umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viata, El n-a creat moartea. Scopul nostru este viata cu Hristos-Dumnezeu, nemurirrea, vesnicia. Dupa revelatie, vesnicia lui Dumnezeu ne poate fi împartasita.

Pentru a imprima o miscare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepasare, trebuie sa nadajduim în Dumnezeu ca Persoana, adica la ceea ce este desavârsit.

Cum sa ne mântuim? Cum sa ne curatim trupul? Cum sa ne eliberam de robia pacatului si de puterea mortii? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastra de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viata este atât de scurta si scopul atât de înalt, dar atât de îndepartat.

Pentru Biserica Ortodoxa, mântuirea omului însemneaza îndumnezeirea lui.

Trebuie sa învatam sa traim prin viata vesnica a lui Dumnezeu Însusi. Ce înseamna îndumnezeirea omului? Înseamna sa traim asa cum a trait Domnul, sa dobândim gândurile si sentimentele lui Hristos, mai ales în ultimele momente ale vietii Sale pamântesti.

Dupa caderea în pacat, sufletul omului a devenit câmpul de lupta între Dumnezeu si diavol.

Sământa pe care Satana a aruncat-o în inima si în mintea lui Adam -ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu- s-a înradacinat atât de adânc în fiinta noastra, încât ne aflam neîncetat în robia pacatului.

Chiar de la nastere, devenim mostenitorii lui Adam. Putem sa traim starea de cadere, care este o îndepartare dureroasa de la dragostea Tatalui, ca singura realitate a fiintei umane... În lume ne scaldam în atmosfera si în admiratia pacatului. Traim cu usurinta si, foarte adesea, ne rusinam sa ne marturisim credinta, sa spunem ca suntem crestini.

Sa nu aveti prea multa încredere în educatia aleasa pe care ati primit-o în lume. Civilizatia în care traim este o cultura a caderii.

Dupa doua razboaie mondiale -si razboaiele sunt, prin execelenta, consecinta pacatului- lumea contemporana a pierdut harul Sfântului Duh. Or, nu putem întelege divinitatea lui Hristos fara Sfântul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevarat Om, este Creatorul cosmosului, ne depaseste. A crede ca Însusi Dumnezeu S-a întrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El în vesnicie, iata ceea ce lipseste multor oameni de azi, mai ales printre cei de stiinta.

Ce este mântuirea? Moartea trupului nostru, este ea conditia trecerii în Împaratia lui Hristos? Cum putem sa întarim în noi vointa de a trai dupa poruncile lui Hristos, dupa Sfântul Duh?

Un singur lucru este important: sa pastram intensitatea rugaciunii si a pocaintei. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre Împaratia pentru care vom fi pregatiti prin Împartasirea cu Trupul si Sângele lui Hristos, prin rugaciune si chemarea numelui Sau: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea Ta".

"Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sa fie". Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credinta? Nu putem accepta ideea vesniciei decât daca aceasta patrunde deja în viata noastra.

Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, înseamna ca acestia nu sunt morti. Pentru Dumnezeu, toti sunt vii.

Acedia, în sens etimologic, înseamna "lipsa de grija pentru mântuire". întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi faţă de mîntuirea lor. Ei nu caută viaţa în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupească, la nevoile zilnice, la plăcerile lumii şi la faptele de rutină. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, după chipul Absolutului şi asemănarea Sa. Dacă această revelaţie este adevărată, absenţa grijii pentru mîntuire nu este altceva decît moartea sufletului.

Deznădejdea este pierderea conştiinţei că Dumnezeu doreşte să ne dăruiască viaţă veşnică. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii s-au condamnat la moarte ei înşişi. trebuie să luptăm "corp la corp" împotriva acediei.

Viaţa lumii se desfăşoară în jurul unor plăceri omeneşti, iar viaţa duhovnicească este neglijată. Trebuie să inversăm această stare de lucruri, să punem viaţa duhovnicească în centrul vieţii noastre.

Înţelepciunea lumii nu poate să salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputincioase. Umanitatea suferă neîncetat. Singura ieşire este de a găsi în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu mai trăi după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.

Cum putem să ne aflăm calea? După Evanghelie, Hristos este calea noastră.

Important este să avem conştiinţa că Hristos este Dumnezeu. Cel ce Îl iubeşte va fi veşnic aproape de El, acolo unde este.

Unde este sufletul nostru? Trebuie să ni-l închipuim pe Dumnezeu ca Om dacă vrem să fim cu Hristos, cu Logosul divin în care Tatăl a revărsat tot ceea ce este din veşnicie. Dacă îl considerăm ca Dumnezeu, este un Dumnezeu desăvârşit. Dacă Îl vedem ca om, este un Om desăvârşit. Înţelepciunea, smerenia, viaţa, lumina cea veşnică, totul există în El.

În viaţa noastră fiecare pas este cu neputinţă de despărţit de dogmele fundamentale ale credinţei noastre.

Aşa cum Hristos în Grădina Ghetsimani şi pe Golgota trăia cu gândul la Dumnezeu Tatăl, tot astfel trebuie să trăim şi noi, în fiecare clipă, cu gîndul la Dumnezeu, dar mai degrabă prin Hristos decât prin Tatăl, căci prin Fiul ajungem la Tatăl. Prin trăire, viaţa devine hristocentrică.

Singurul lucru care ne atrage este Persoana lui Hristos. Trebuie să trăim în Hristos ca măsura divină şi umană a tuturor lucrurilor. În Hristos îl avem pe Dumnezeu; Creatorul nostru. În Hristos avem modelul, revelaţia planului lui Dumnezeu cu omul. Dragostea lui Hristos trebuie să umple de-a pururi inima noastră. Nu trăim în Hristos prin gândire abstractă. Dumnezeu Se dezvăluie în noi prin împlinirea poruncilor Sale. Îl trăim pe Hristos ca pe propria noastră viaţă, nu ca pe cineva pe care l-am cunoaşte numai formal.

Hristos a spus: Eu sunt Calea. Dacă El este Calea, nu trebuie să-L urmăm formal, din exterior, ci prin trăire interioară. Să ne aducem aminte că pe Golgota şi în Ghetsimani, El se lupta împotriva tuturor. Singur.

Uneori, când dragostea lui Hristos ne pătrunde, simţim veşnicia. Aceasta nu poate fi înţeleasă pe cale raţională. Dumnezeu acţionează într-un fel propriu, care scapă puterii noastre de percepţie. Nu trebuie să fim prea raţionali în viaţa creştină.

Sunt semne exterioare care ne ajută să apreciem la ce distanţă ne aflăm de Hristos. Urmăm noi cuvântul evanghelic? Am atins desăvârşirea, adică dragostea pentru întreaga lume, fără deosebire între prieteni şi duşmani?

Nu există deosebire între poruncile lui Hristos şi viaţa lui Dumnezeu Însuşi.

Rămânând în poruncile Lui, devenim asemenea lui Hristos.

...

Tot ce ne inconjoara există pentru că Dumnezeu veghează asupra lumii. Dumnezeu poartă de grijă lumii si lumea continuă să existe. Daca veti căuta să impliniti voia lui Dumnezeu cu simplitate si smerenie, Dumnezeu poate sa transforme orice situatie, chiar si cea mai grea.
Astfel, daca ascultati de parintele vostru duhovnic, daca aveti incredere in el, sa nu va fie teama ca sunteti povatuiti gresit. Dumnezeu va gasi intotdeauna mijlocul prin care sa va descopere adevarul.
A trai in ascultare, inseamna sa va faceti inima mai sensibila la orice schimbare duhovniceasca din viata voastra.
Putin conteaza daca parerea parintelui nostru duhovnic este imperfecta. In masura in care sunt implinite poruncile in ascultare si credinta in Hristos, Dumnezeu va indrepta faptele noastre.
Ceea ce parea fals se va adeveri. In schimb, ceea ce parea desavarsit dupa judecata noastra, nu va fi, adesea, decat reflexul vointei noastre pacatoase, si Dumnezeu nu va mai fi cu noi.

Calea cea mai simpla este sa ascultam si nu sa poruncim. Este razboiul cel mai cumplit impotriva patimilor.

Pentru a intelege taina mantuirii in Hristos, trebuie sa mergem pe calea ascultarii. Si sa o facem cu multa atentie. In masura in care conceptia sa este dreapta, omul poate avea o inspiratie foarte inalta facand lucrul cel mai simplu, cum ar fi, de exemplu, la bucatarie. In schimb, fara ascultare, fie el patriarh, episcop sau preot, se poate pierde.

Purtam in noi pacatul originar, acest venin al primei ispitiri a lui Adam in rai: Veti fi ca Dumnezeu, dar ascultarea ne poate elibera de pacat.

Totul depinde de relatia noastra cu Dumnezeu. Daca avem incredere in purtarea Sa de grija, vom avea curajul sa implinim cuvantul parintelui nostru duhovnic. Logica proprie vietii de fiecare zi si ratiunii noastre nu este suficienta. Dumnezeu il paraseste pe acela care are prea multa incredere in propria sa inteligenta. Putin conteaza daca spune cineva un cuvant impotriva noastra, daca un sfat este impotriva bunului-simt; daca suntem gata sa ne urmam duhovnicul si daca avem incredere in el, Dumnezeu sfarseste intotdeauna prin a randui lucrurile intr-un sens pozitiv. Taina ascultarii este una din realitatile cele mai serioase pe drumul mantuirii.

A fi dupa chipul lui Dumnezeu. Nu putem ajunge la aceasta stare decat printr-o ascultare asemenatoare aceleia a lui Hristos, a Maicii Domnului si a tuturor acelora care le-au urmat.
Cand suntem impreuna ar trebui sa fim ca un singur om, dupa chipul lui Dumnezeu Cel intreit, Care este un singur Dumnezeu. Nu putem ajunge la aceasta stare decat daca avem in noi pe Duhul Sfant, si nu dezordinea interioara a gandurilor noastre rele. Cum sa dobandim acest har? Ce sa facem pentru ca Dumnezeu si Duhul Sau Cel Sfant sa se salasluiasca in noi?
Trebuie sa ascultam. Numai printr-o luare aminte permanenta asupra semenilor nostri vom ajunge sa descoperim in noi un fel de radar si sa simtim ceea ce gandesc altii, vointa lor, starea lor duhovniceasca.
In schimb, fara ascultare, daca mai intai cautam confortul nostru, ne vom desparti de semeni si, in noi, se va declansa un razboi.

Ascultarea duhovniceasca este necesara in viata de zi cu zi. Preferati sa faceti voia altora decat voia voastra. Acceptati cu bunavointa fiecare sfat al parintelui vostru duhovnic, al unui frate, sau al unei surori.
Astfel, putin cate putin, se va naste in voi si in jurul vostru o stare in care inima va deveni foarte blanda si sensibila la orice miscare interioara, la toate transformarile duhovnicesti.

Cand suntem impreuna, fiecare sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne daruiasca duh de ascultare fata de vointa Sa, si sa ne binecuvanteze pe toti.
Fie ca e cel mai tanar sau cel mai batran, ascultati pe celalalt cu inima, pentru a simti cand Duhul lui Dumnezeu vorbeste prin el.
Un diacon de 20 de ani, Sfantul Atanasie, si nu patriarhii, episcopii sau alti martiri, cu prilejul primului Sinod Ecumenic din anul 325, a fost cel care a sugerat cuvantul "homousios" pentru a defini raportul dintre Tatal si Fiul in Sfanta Treime.
Dar, pentru a ajunge la aceasta stare trebuie multa nevointa.
Numai prin ascultare o putem dobandi.

Prin ascultare, inima devine din ce in ce mai sensibila la viata, suferintele, bunastarea si nevoile altora.

Prin slujire, si nu prin stapanire, devenim asemenea Domnului. Hristos a aratat calea in timpul Cinei celei de Taina. El era Domnul si spala picioarele ucenicilor Sai.

Prin ascultare, combatem patimile, astfel incat nici un gand patimas nu poate sa ne robeasca.

Ascultarea este o renuntare totala la vointa noastra proprie. Aceasta este calea pe care trebuie s-o urmam pentru a deveni liberi, pentru a auzi in inima noastra vocea Duhului Sfant. Viata noastra va fi tragica, fara salvare, atata timp cat va exista in noi o patima. Nu putem sa aflam pacea decat prin renuntarea desavarsita la propria noastra vointa.

Numai cand ne eliberam de propriile noastre ganduri, idei, dorinte, putem trai, in toata curatia, in "prezenta" lui Dumnezeu.

A asculta inseamna a-ti taia voia proprie, personala. Zilnic, trebuie sa fii dispus sa renunti la propriile tale idei pentru a te elibera de lupta penibila si mizerabila, pe care o ducem impotriva patimilor. Odata terminat acest razboi, ne aflam deja la portile vesniciei.

Daca renuntati la propria voastra vointa, cautand voia lui Dumnezeu, Dumnezeu va fi cu voi. Daca vreti sa urmati propria voastra gandire, Dumnezeu va va parasi.

Cea mai mare pedeapsa pentru om, este ca Dumnezeu sa-l lase in voia sa proprie. In vremea noastra, care L-a respins pe Hristos, nimeni nu intelege aceasta aparenta supunere.

Intr-o zi, un pelerin aflat in Muntele Athos a pus aceasta intrebare mai multor stareti: “Ce este cel mai important in viata noastra?” De fiecare data i s-a raspuns: “Dragostea divina: sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele nostru”. El a spus: “N-am dragoste nici pentru rugaciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce sa fac?” Apoi, in sinea lui, a hotarat: “Voi trai in asa fel ca si cum as avea aceasta dragoste”. Treizeci de ani mai tarziu, Duhul Sfant i-a daruit darul iubirii.

In mod inevitabil, vor fi ore, saptamani, ani in sir, in care vom trai fara sa simtim lucrarea Duhului Sfant in noi. Sunt perioade importante in care ni se ofera prilejul sa ne marturisim statornicia dragostei noastre pentru Hristos.

Chiar daca nu percem lucrarea harului, trebuie sa traim ca si cum Duhul Sfant ar fi in noi. “Staretul“ Siluan gandea ca daca pazim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul cand harul se va face cunoscut si va ramane mereu in noi. Este inutil sa ne grabim. Unii parinti de la Muntele Athos n-au primit harul si nu l-au cunoscut pe Dumnezeu decat abia dupa patruzeci de ani de nevointe si, uneori chiar mai mult, tocmai inaintea sfarsitului lor.

La inceput harul ne invata, provoaca in noi stari asemanatoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este usor. Intotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu dureaza mult. Intr-o zi, pe nesimtite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: “Cum sa traim fara har?”. Trebuie sa continuam sa actionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa pastram aceeasi stare sufleteasca in care, prin har, am dobandit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastra. Trebuie sa ne silim. Acelasi lucru este cu rugaciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu usurinta; rugaciunea tasneste din inima. Cand Duhul Sfant ne paraseste, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, cand aveam harul: din toata fiinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru.

Editura Pelerinul Iaşi - 1997