Sf. Nicolae

Sfântul Nicolae - mijlocitorul nostru la Dumnezeu *

Arhimandritul Emilianos
" Cateheze şi cuvântări" 1
Monahismul pecetea adevărată

Mulţumesc călduros din inimă mult iubitului şi preacinstitului vostru stareţ şi părinte duhovnicesc, pentru frumoasele cuvinte pe care le-a spus despre noi şi pentru urările pe care mi le-a făcut, precum şi pentru acest minunat prilej pe care mi l-a oferit de a fi astăzi împreună cu voi într-o atmosferă pur monahală şi familiară.

Mult m-a emoţionat şi m-a bucurat şi mi-a plăcut întreaga voastră petrecere şi privegherea voastră, rezistenţa voastră şi starea voastră, primirea voastră, iar câte nu le vedem noi, le vede Dumnezeu. Participăm la bucuria voastră, care e bucuria Bisericii, şi participând bucuria noastră creşte îndoit.

Sunt încă emoţionat -precum spuneam şi ieri -, fiindcă toţi simţim că în această noapte Sfântul Nicolae a fost împreună cu noi. L-am trăit. Nu numai inimile şi citirile noastre ne-au vorbit despre el, ci el însuşi a fost un avocat al iubirii, al milei, al puterii, al slavei lui Dumnezeu. Unul care n-a lăsat neemoţionat nici cerul, nici vreo parte a pământului. Prăznuim pe Sfântul, ne închinăm şi cinstitelor sale moaşte care s-au salvat atunci prin strămutarea lor. Desigur, ne amărâm pentru că din Răsărit au fost luate din Apus, dar s-au păstrat. Altminteri ar fi fost dezmembrate, poate, sau ar fi fost îngropate undeva sau le-ar fi ars musulmanii, potrivit Sinaxarului, şi cine ştie ce altceva ar fi putut păţi. Aşadar, el ne-a adunat pe toţi şi adună în jurul lui, sau mai degrabă în jurul lui Hristos, Răsăritul şi Apusul.
Vorbeam ieri despre transferul Ortodoxiei şi a luminii din Răsărit în Apus, care se realizează în zilele noastre. Or, Sfântul Nicolae a premers acest lucru cu mult înainte. Păstorind în timpul vieţii copiii săi duhovniceşti în Răsărit şi continuând să-I păstorească pe credincioşi prin rugăciunile sale, Sfântul Nicolae a primit şi a hotărât să plece de acolo şi să-şi strămute cortul sfânt în Apus, la Bari, unde până astăzi se păstrează sfintele şi cinstitele sale moaşte, care izvorăsc mir.
Fără să vrem ne vine în minte cuvântul Domnului: "În casa Tatălui meu sunt multe sălaşuri" (In 14, 2). Nu spune "în Împărăţia cerurilor", ci, "în casa Tatălui meu". Într-un singur loc sunt mai multe locaşuri. Într-o singură casă sunt mai multe sălaşuri. Casa cea una sunt cerul şi pământul, Sfânta Biserică. Răsăritul şi Apusul sunt adunate în acelaşi trup al lui Hristos pe care Tatăl Cel fără-de-început l-a dat Fiului Său Cel împreună-fără-de-început. Acest trup ni l-a dat şi nouă, ca trupul nostru să fie Trupul lui Hristos. A luat de la noi şi noi am luat din plinătatea Lui. Cu toţii suntem, aşadar, o singură casă, Răsăritul şi Apusul sunt sălaşuri pe pământ, iar în cer sunt multe alte sălaşuri.
Prin minunile şi viaţa lui Sfântul a proclamat, precum spuneam puterea, înţelepciunea cea în multe chipuri şi mila Domnului. E un sfânt universal care se arată pretutindeni, atât în vârtejurile uscatului, cât şi în furtunile mării. Oamenii îl recunosc de îndată. Faţa şi înfăţişarea lui sunt extrem de cunoscute în întreaga lume şi ortodocşilor, dar şi celor de alte neamuri şi de alte credinţe. În orice suferinţă, în orice împrejurare şi nevoie, atât în zilele lipsite de soare, cât şi în nopţile înfricoşătoare, Sfântul Nicolae a făcut şi continuă să-şi facă lucrul său, arătarea lui Dumnezeu Care lucrează nevăzut prin el.
Şi toate acestea ni le pun înaintea noastră ca o singură experienţă şi bucurie tainică sfintele moaşte ale preaiubitului nostru sfânt din Mira. Sfintele lui moaşte ne lasă o adâncă mărturie. Ştim pentru ce le iubim, pentru ce ne emoţionăm, ştim pentru ce închinăm lor. Sunt cortul Sfântului, şi în acelaşi timp, cortul lui Dumnezeu, cortul Duhului Sfânt care nu le părăseşte, deşi sufletul său s-a despărţit de acest trup îndumnezeit ajuns acum cinstite moaşte. Sufletul a plecat în sânurile Tatălui ceresc, dar Duhul Sfânt Care locuieşte în ele rămâne mereu aici, nedespărţit, neîmpărţit, am spune, fără să se identifice cu însăşi trupul sfântului.
Moaştele sfântului purtând harul Duhului Sfânt sunt, aşadar, însuşi sfântul, şi de aceea vorbesc despre el. Dumnezeu ne vorbeşte despre sfântul Lui şi ni-l aşează în inimile noastre, dar şi sfântul ne vorbeşte despre Dumnezeu şi ni-L aduce tot atât de aproape de noi pe cât sunt aproape de noi sfintele sale moaşte, de care astăzi ne bucurăm să ne atingem buzele şi la care ne-am închinat în cursul nopţii.
La aceste lucruri mă gândeam în noaptea aceasta, aducându-mi aminte şi de cuvântul Psalmistului; "Ziua va porunci Domnul milei Sale, iar noaptea va arăta de la mine o rugăciune Dumnezeului vieţii mele" (Ps. 41, 9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne trimite ziua mila Sa, iar noaptea face arătările Lui în adâncul inimii noastre; când noaptea noastră e o rugăciune către Dumnezeul vieţii noastre, atunci ne arată în chip personal descoperirile Sale nouă. Ziua se umple de bunătăţile Lui, ca să ne putem gândi şi să avem dovezi bogate ale prezenţei Lui; iar noaptea ne arată, ne descoperă într-un mod tainic dumnezeirea Lui, slava Lui, sfinţenia Lui, comuniunea Sa teologică în cele Trei Persoane ale Sale, aşa cum am trăit şi am văzut şi în această frumoasă noapte a lui Dumnezeu şi a Sfântului Nicolae în jurul sfintelor sale moaşte.
Dumnezeu ne arată toate, "cele nevăzute şi ascunse"(Ps. 50, 8) ale vieţii şi înţelepciunii Sale. Şi ţine de experienţă faptul că Dumnezeu ne descoperă în Duhul Sfânt prin sfinţii Săi cele mai ascunse ale Sale mai cu seamă în timpul nopţii. De aceea iubesc monahii noaptea şi se bucură când priveghează şi se roagă.
Pe când era în viaţă, Sfântul Nicolae făcea necontenit minuni. Aceleaşi minuni şi altele asemănătoare le fac şi sfintele sale moaşte. Ştim că sfântul s-a mutat la Bari şi cele ce ne-au rămas de la el sunt un lucru pământesc, dar, am putea spune, sunt şi un Dumnezeu pământesc. Sunt un Dumnezeu pământesc, un Dumnezeu lucrător în mijlocul nostru, pipăit şi văzut, întrucât Dumnezeu sălăşluieşte în el , dar şi în mijlocul nostru, astfel încât atingerea de moaştele lui ne oferă roadele împărtăşirii de Dumnezeu, care nepipăit şi neîmpărtăşit fiind se face cu atât mai mult al nostru.

Sfintele sale moaşte ne arată toate acestea. Fratele nostru mai mare, Sfântul Nicolae, împărtăşeşte prin har însuşirile lui Dumnezeu şi ni le împarte şi nouă. A plecat din această viaţă fără să o părăsească, aşa cum odinioară Fiul lui Dumnezeu a lăsat sânurile cereşti de dragul nostru ca să se sălăşluiască în noi, fără să le părăsească însă. Sfântul e un frate al nostru întâi-născut pe pământ şi, în acelaşi timp, un înainte-mergător al nostru în ceruri, ca acolo să vorbească cu îndrăzneală pentru noi.
De aceea, el vorbeşte despre noi lui Dumnezeu, ne înfăţişează lui Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Şi, drept urmare, vedeţi, toată noaptea aceasta, toată relaţia noastră cu sfântul n-a fost pur şi simplu numai o relaţie cu el, ci o relaţie şi cu Cel căutat de el, cu Cel minunat întru sfinţii Lui. În sfârşit, în sfântul nostru şi de la sfântul nostru mai e ceva, un lucru care lipseşte din lume şi pe care noi monahii îl primim în chip puternic şi sensibil prin intermediul puterilor pe care ni le dăruieşte Biserica noastră.
Prin intermediul sfântului, Dumnezeu ne trimite lumina Lui, ne trimite adevărul Lui, ne trimite secretele inimii Lui, ne dă ce are El, ca să nu fim lipsiţi de nimic şi să nu fim "cumva mai prejos" decât sfântul. Unit cu Duhul Sfânt, sfântul cunoaşte pe Dumnezeu, de vreme ce Duhul cercetează cele ale lui Dumnezeu (1 Co. 2, 10). Unit cu Duhul, el are proporţional experienţa Duhului Sfânt din sânurile Tatălui, din care Acesta purcede, are experienţa împreună cu Care Duhul vieţuieşte şi prin Care este trimis.
Şi această experienţă o câştigă, o absorb şi moaştele îndumnezeite, aşa cum au absorbit harul; şi împreună cu ele, ele se fac părtaşe ale darurilor pe care ni le comunică nouă. Astfel, pe nesimţite, dar adevărat, suntem iniţiaţi în lucrurile dumnezeieşti. Experienţele moaştelor, adică experienţele Duhului, cunoaşterea pe care o are Fiul despre Tatăl, toate acestea ni se fac prin relaţie câştigurile noastre teologice. Comuniunea noastră cu Sfântul prin moaştele lui se face comuniunea noastră cu Preasfânta Treime.
Astfel, oricât de sărmani şi mici am fi, cunoaştem că sărmanele noastre persoane, ipostasurile noastre sărace foarte şi păcătoase, sunt în cele din urmă ipostasuri ce se găsesc în moaşte şi în Dumnezeu! Suntem sărmani, suntem smeriţi, suntem netrebnici; dar suntem şi foarte mari, în măsura în care primim asemenea "împărtăşiri".
Ce dar ne face Domnul punând necontenit viaţa monahilor în atât de mari desfătări! Nu e nimeni care să ajungă să înţeleagă măreţia aceasta, poate doar să o guste, aşa cum nu înţelegem absolut deloc înţelesul Sfintelor Taine, chiar dacă le-am da definiţia corectă, dar primim darurile Sfintelor Taine.
Aşadar, fraţilor, astăzi din nou am vorbit cu Dumnezeu, am fost învăţaţi despre Dumnezeu, am cunoscut pe Dumnezeu, iar sfântul ne va informa şi va adăuga şi alte lucruri cunoaşterii noastre. Ni L-a vestit pe Dumnezeu şi ne face la rândul nostru şi pe noi vestitori ai lui Dumnezeu. Noi trăim necazurile noastre, trăim învârtoşarea inimilor noastre, însă cu toate acestea şi aceste părticele dumnezeieşti sunt ale noastre, ca şi acelea. Unele prin voinţa noastră şi neputinţele noastre, iar celelalte prin voinţa şi iubirea lui Dumnezeu.

Prin câte exemple nu ne-a povăţuit pedagogic spre acestea Biserica în Cincizecimea de faţă!
Apostolul Toma a fost numit necredincios, dar s-a învrednicit să-şi mărturisească credincioşia şi credinţa în Dumnezeu, să vestească Dumnezeirea lui Hristos (cf. In 20,28). Era plăpând, am spune, după fire, îşi pierdea uşor îndrăzneala şi răbdarea, simţea cu anevoie bucurie în faţa lui Hristos. Şi totuşi, lui i-a zis: "Vino, şi pune mâna ta, şi vezi cu ochii tăi!" De câte ori nu ne spune Dumnezeu "pune mâna ta" şi Hristos Însuşi pune mâinile noastre în semnele rănilor Lui.
În continuare, femeile acelea, neputincioase prin fire, au dobândit nume de mironosiţe. Dumnezeu s-a folosit de neputinţa lor ca să arate puterea Învierii şi să o vestească ucenicilor şi apostolilor (Mt 28, 1-20).
Apoi am văzut un paralitic. Avea el oare puterea vindecării trupeşti şi sufleteşti? Sau era acea putere primită din apă? Sau nu cumva de la îngerul care cobora şi tulbura apa? Dincolo de tulburarea acelei ape nu era oare alt semn? Numai El, nevăzutul Dumnezeu era Cel care lucra toate. Hristos, Care părea un simplu om, l-a prefăcut pe paralitic în vestitor al harului (In 5, 1-15).
Iar ieri, o femeie desfrânată, de cinci ori desfrânată, samarineancă (In 4, 4-30), a simţit limpede taina lui Hristos şi a transmis-o unui popor care nici măcar nu primea pe poporul lui Israel. Iar Duminica viitoare vom vedea orbul (In 9, 1-38), care şi el va deveni vestitor al Fiului lui Dumnezeu, fiindcă ochii lui au văzut lumea materială, dar sufletul său a recunoscut taina Dumnezeirii.
Înaintând spre sfârşitul Cincizecimii, Însuşi Hristos, la Duminica Sfinţilor Părinţi (de la Sinodul I Ecumenic), va vorbi despre noi de-a dreptul ca Mijlocitor veşnic al inimilor noastre, având pururea mâinile înălţate pentru noi.
Astfel coboară şi vin până la noi mâinile lui Dumnezeu care ne-au plăsmuit şi ne-au mântuit, iar Duhul luminător coboară la rândul Lui prin zeci de mii de metode dumnezeieşti, prin sfinţi şi prin moaştele lor cărora ne închinăm ca unor semne dumnezeieşti. Şi iarăşi urcă la Tatăl şi ne unesc ca arşi de foc cu tronurile şi domniile, cu arhanghelii şi cu îngerii, cu puterile, cu heruvimii şi serafimii, ca să ne însuşim cunoaşterea heruvimilor, puterea serafimilor, stăpânirea arhanghelilor, veghea îngerilor, triumful tronurilor.
Prin moaşte, prin sfinţi, prin stihii, prin simboluri, prin rugăciuni, prin toate Dumnezeu ne dă mereu şi adaugă în fiecare zi; ne-a dat şi astăzi. Să mulţumim Domnului!
Roagă-te, aşadar, sfinte stareţ şi părinte duhovnicesc, ca să înţelegem cât de mult ne "strigă" la Tatăl Său Domnul nostru, ca să ne facem ecouri ale glasului, voinţei şi dorinţei Lui, imitatori ai pătimirii Lui, acoperăminte ale sfinţeniei Lui, scrisori ale cuvintelor Lui, oglinzi ale slavei Lui.
p. 137- 142

* Cuvântare rostită pe 20 mai 1986 în trapeza mănăstirii athonite Grigoriu, cu ocazia prăznuirii mutării moaştelor Sfântului Nicolae; publicată în revista mănăstirii Ho hosios Gregorius 11 (1986), p. 19-25.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mã pe mine pãcãtosul!