Sfântul – omul culturii adevărate

Pr. Florin Botezan

The culture, understood as the spiritual and material values created by the humanity and as the personal education of someone, is an expression of the desiring for eternity that God put in man, but man, after the original sin, try to fulfill in a right way, looking for communion with God, or in a wrong way, focusing his attention on the crated world or on himself. In essence the human culture is the cultivation or not of that that bring us near God and convey us to His knowing, knowing that means eternal life (John 17, 3). The only true culture is that culture that cultivate in man the eternal life, the culture that makes us gods by grace, on the likeness of God and in perfect communion with Him. This is the spiritual culture, the cultivation of the Gods’ word in us, fulfilled in Church, culture named also philocalia because is the searching for the divine good and beauty. The Church adorn himself with all elements of the human culture bringing them to perfection, putting them in worship, that is her life, and so making them instruments of knowing God. The philocalic culture of the Church, that is spiritual culture, is not easy to cultivate because asks repentance and fight with passions. Because of the lack of a true repentance, the modern and post-modern world fall from the understanding of the philocalic spiritual culture of the Church and returned to a secularized culture that has in center not God but the fallen man, a culture that can not surpass the grave. But the only true culture remain that culture that cultivate in man the eternal life and makes him on the likeness of God. The saint is the man of this true culture, the man that is sanctified by the Holy Spirit, because he cultivate in himself the word of God receiving the Holy Sacraments, praying, striving to fulfill the Gods’ commands and not to sin. Everyone is called in Church to become a saint, a man of the true culture that is the philocalic spiritual culture.


În mod curent prin om de cultură se înţelege omul cu o solidă pregătire intelectuală, cultivat, erudit, interesat în cunoaşterea realizărilor omeneşti din diferite domenii, mai ales din cel al artelor, şi angajat el însuşi într-un efort creativ pentru dezvoltarea acestora. Astfel dicţionarul defineşte omul de cultură ca fiind omul cu un nivel intelectual ridicat şi bine educat, în special cel care are o bună cunoaştere a artelor şi este interesat de ele1. Dar, într-un sens general, orice om poate fi numit om de cultură datorită apartenenţei la o anumită cultură, definită sociologic ca „un complex învăţat de cunoştinţe, credinţe, artă, morală, drept şi cutume”2 dobândite în societate. Cultura personală a unui om presupune însuşirea şi cultivarea a ceea ce este acceptat ca valoare, cultivare care îi determină formarea personală. Cultura, ca formaţie a omului, având aceeaşi rădăcină cu termenul cult, implică întotdeauna un aspect religios3. Cultura este determinată decisiv de raportarea omului la Dumnezeu, exprimă căutarea Lui, dreaptă sau rătăcită, sau respingerea lui Dumnezeu.

Cultura, atât sub aspectul valorilor spirituale şi materiale create de omenire cât şi sub aspectul formaţiei personale a omului, este o expresie a dorului după veşnicie pe care Dumnezeu l-a sădit în om şi pe care omul, în urma păcatului originar, caută să şi-l astâmpere fie drept, căutând comuniunea cu Dumnezeu, fie smintit, întorcându-se spre lume sau spre sine însuşi. În esenţă cultura constă în cultivarea sau nu a ceea ce ne apropie de Dumnezeu şi ne conduce la cunoaşterea Lui, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică (Ioan 17, 3). Singura cultură adevărată este acea cultură care cultivă în om cele ale veşniciei, cultura care face din noi un dumnezeu după har, în comuniune deplină cu Dumnezeul Treimic. Este ceea ce Părintele Rafail Noica, în continuitatea gândirii filocalice, numeşte cultura duhului, cultura duhovnicească, cultivarea cuvântului lui Dumnezeu în noi. Prin primirea şi păzirea cuvântului lui Dumnezeu simţurile ni se înduhovnicesc astfel încât să recunoaştem glasul Părintelui care ne cheamă la viaţă4.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său pentru ca, prin cultura duhului, să asculte glasul Lui şi să ajungă la asemănarea cu El. Cultivând cuvântul lui Dumnezeu cultivăm sămânţa vieţii şi ne împlinim menirea pentru care am fost creaţi, şi anume de a trăi viaţa lui Dumnezeu ajungând asemenea Lui şi în deplină comuniune cu El, dumnezei nu după natură ci după har. Esenţa păcatului originar a constat în faptul că Adam, ascultând de cuvântul şarpelui, adică al diavolului, mai mult decât de cuvântul lui Dumnezeu, a lepădat cultura duhului. Amăgit de diavol, a vrut să ajungă asemenea lui Dumnezeu adică tocmai starea la care l-ar fi dus cultura duhului, dar a vrut să ajungă asemenea lui Dumnezeu fără Dumnezeu şi a căzut. Ascultând cuvântul diavolului a cultivat moartea în locul vieţii, comuniunea dintre Dumnezeu şi om s-a rupt, omul a pierdut harul Duhului Sfânt, răul a pătruns în firea umană şi astfel omul nu s-a mai îndreptat cu tot sufletul spre Creatorul său, Singurul în care îşi poate găsi împlinirea, ci s-a întors în chip pătimaş spre lume şi spre sine însuşi. „Răul, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă vicleanul, acoperindu-şi de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenii pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt, a sădit în el necunoştinţa cauzei”5. Depărtarea omului de Dumnezeu şi necunoaşterea Lui a venit ca urmare a faptului că omul a pus pe primul plan cunoaşterea prin simţire a celor văzute, ceea ce a dus la năvălirea patimilor stricăcioase în viaţa lui. „Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai mult neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar, cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi fiica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. (…) Astfel s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor în viaţa oamenilor”6.

Cultura omului căzut, toate realizările sale spirituale şi materiale, deşi izvorăsc din suspinul lui, conştientizat sau nu, după Dumnezeu, poartă în mod inevitabil amprenta patimilor care îl stăpânesc, a ancorării în dorinţa de a cunoaşte cele văzute prin simţuri, a existenţei sale care a devenit o fugă după plăcere şi o fugă de durere. Dar cunoaşterea care urmează poftelor trupeşti, deşi poate contribui la îmbogăţirea culturală a umanităţii, este o cunoaştere lumească, deşartă, ce nu îl duce pe om la adevărata cunoaştere, cunoaşterea lui Dumnezeu care este viaţa veşnică (Ioan 17, 3). „Când cunoaşterea urmează poftelor trupeşti, ea adună aceste moduri: bogăţia, slava deşartă, podoaba, tihna trupului, căutarea sârguitoare a înţelepciunii raţionale care e potrivită cu cârmuirea lumii acesteia şi din care izvorăsc noutăţile născocirilor, a meşteşugurilor şi a învăţăturilor şi a celorlalte care încununează trupul în această lume văzută. Din aceste chipuri se naşte cunoştinţa potrivnică credinţei de care am spus că se numeşte cunoştinţa deşartă întrucât este goală de orice grijă de Dumnezeu şi aduce o neputinţă raţională în cugetare, punând-o sub stăpânirea trupului”7.

O cultură ancorată în lumea aceasta şi care are la bază cunoaşterea ce urmează poftelor trupeşti, oricât de măreţe ar părea realizările sale, se opreşte la mormânt, nu poate trece de acesta. Opera, faima şi statuile pe care le-ar putea lăsa în urmă promotorul unei astfel de culturi este doar o amăgire pentru că rămâne la nivelul acestei lumi stricăcioase şi pieritoare. Cultura omului trupesc este o cultură supusă morţii, stricăciunii şi pieririi. Conştientizarea limitelor culturii omului căzut nu înseamnă însă negarea valorii oricăror realizări culturale ale umanităţii. Dumnezeu îl iubeşte pe om atât de mult încât ia în serios tot ce cultivă acesta, fie drept, fie smintit, şi prin toate încearcă să ne întâmpine, încearcă să ne trezească adevăratele intuiţii, până şi din minciunile în care trăim, şi să ne ducă la mântuire8.

Dumnezeu ne atrage mai ales prin frumuseţe. Frumosul, arată Sfântul Dionisie Areopagitul, este unul din numele lui Dumnezeu, El fiind atât Frumuseţea supremă cât şi izvorul frumuseţilor din creaţie şi Cel care întreţine o sete după frumos în creaturi atrăgându-le pe toate spre El: „Iar Frumosului mai presus de fiinţă i se spune Frumuseţe pentru frumuseţea transmisă de la ea asupra tuturor celor ce există, fiecăruia în mod propriu, şi pentru că e cauza bunei armonii şi luminozităţi, ca o lumină ce transmite tuturor transmisiunile de frumuseţe făcătoare ale razelor ei izvorâtoare, şi ca una ce atrage la sine toate şi le adună pe toate în toate ca pe una şi aceeaşi”9. Toate cele create de Dumnezeu sunt frumoase pentru că reflectă frumuseţea Creatorului şi pentru că sunt bune. De altfel primul sens al cuvântului „κάλλος”, folosit în referatul creaţiei (Facere 1), este de „frumos”: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau frumoase (bune) toate” (Facere 1, 31). Păcatul este cel care a adus în lume urâciunea şi răul. Omul a fost creat însă de Dumnezeu însetat de frumos şi de aceea el caută frumosul. Dumnezeu ne atrage prin frumuseţe, îndulcindu-ne mai întâi cu frumosul văzut, pentru ca să ne facă să ne apropiem de El şi să ne încălzească cu prezenţa Duhului Lui. Ne provoacă să căutăm frumosul văzut pentru a ajunge să ne bucurăm de frumuseţea celor nevăzute ale Lui. Această căutare a frumosului s-a concretizat în cultură, de aceea toate căutările oamenilor de cultură reprezintă un suspin după Dumnezeu care nu îşi găseşte împlinirea decât în El.

Dar, dacă Dumnezeu ne atrage prin frumuseţe, tot prin frumuseţe ne amăgeşte şi diavolul : „Căutat-am la frumuseţea pomului, şi mi s-a amăgit mintea; şi acum zac gol şi mă ruşinez”10. Căderea în păcat şi pierderea harului dumnezeiesc l-a făcut pe om să se oprească la frumuseţea făpturii şi să nu caute, dincolo de ea, frumuseţea dumnezeiască. Adâncirea în păcat îl face chiar să nu mai poată distinge frumuseţea adevărată de disimulările răului, ajungând să aprecieze ca frumos şi ceea ce nu vine de la Dumnezeu. Frumuseţea nu este însă o însuşire a făpturii în sine, ci o însuşire a Împărăţiei lui Dumnezeu unde Dumnezeu este „toate în toţi” (I Corinteni 15, 28).

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos şi pogorârea Duhului Sfânt în Biserică ne-a redescoperit frumuseţea cea adevărată a lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale. În Hristos Domnul reia dialogul cu omul, întrerupt de păcat, iar Duhul Sfânt ne dă puterea ca, în Biserică, să cultivăm cele duhovniceşti astfel încât cultura noastră să redevină o cultură a duhului. Viaţa duhovnicească a omului, în Biserică, nu este altceva decât o „filocalie”, o iubire şi o căutare a frumosului dumnezeiesc care îndumnezeieşte pe om şi întreaga creatură11. Atingerea ţelului vieţii duhovniceşti, îndumnezeirea, înseamnă ca sufletul să reflecte „întreaga frumuseţe a arhetipului binelui, care străluceşte în el în chip dumnezeiesc şi nemicşorat”12. De aceea cultura cea adevărată, ca căutare a frumosului dumnezeiesc, îşi atinge apogeul în Biserică şi este cultura filocalică, cultura duhului. Cultura filocalică nu este o căutare a frumosului exterior ci o cultivare în om a frumosului dumnezeiesc, a asemănării cu El, este „înfrumuseţarea chipului mortăciunii noastre întru frumuseţea lui Dumnezeu cea vecinică şi nemuritoare”13.

De la început Biserica a respins cultura smintită a omului trupesc care urmează patimilor şi cultivă plăcerea, arătându-se ea însăşi a fi cu precădere ceea ce Părintele Rafail Noica numeşte cultura adamică, cultura omului. Filocalia, cultura Bisericii, este devenirea întru fiinţă a oricărei culturi. Ea a dat ceea ce nici o cultură, nici o civilizaţie nu a putut da, nu numai pentru ochii artistici, dar şi pentru cei duhovniceşti, depăşind superficialitatea şi intrând în adâncul înţelesurilor duhovniceşti14. Biserica s-a împodobit cu toate elementele culturii ducându-le la desăvârşire şi punându-le în cult, viaţa sa, ca forme de exprimare a frumuseţii dumnezeieşti: frumuseţea cuvântului liturgic, a cântării liturgice, a gestului liturgic, a icoanei, a locaşului bisericii. Poezia, muzica, pictura, arhitectura nu mai sunt forme de artă urmărindu-şi fiecare propria cale, independent de celelalte, în căutare de efecte anume, ci devin părţi ale unui întreg liturgic. Din forme de artă cu scopuri diferite ele se transformă în mijloace variate de exprimare, fiecare în propriul domeniu, a unuia şi aceluiaşi lucru, esenţa Bisericii. Ele devin instrumente ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Liturghia reprezintă culmea culturii omeneşti pentru că, fiind rodul rugăciunii şi al insuflării dumnezeieşti şi ducând la desăvârşire toate elementele culturii, ne deschide cunoaşterii nemijlocite a lui Dumnezeu prin contemplarea slavei Lui şi unirea cu El, pentru că cultivă în noi cele ale veşniciei şi depăşeşte mormântul.

Cultura filocalică, cultura duhului, nu este o cultură comodă deoarece ne provoacă la pocăinţă, la asumarea nevoinţei eliberării de patimi. Dacă nu înţelegem şi nu trăim cultura Bisericii ca culme a culturii omeneşti şi devenire întru fiinţă a oricărei culturi, este pentru că nu suntem în stare să ne ridicăm la înălţimea duhovnicească la care ne cheamă Biserica. „Am bădărănit de-a lungul istoriei, remarca cu amărăciune Părintele Rafail Noica, şi am pierdut ce au dobândit părinţii noştri în Duh şi adevăr în momentele cele mai înalte ale insuflării lor, ale apropierii de Dumnezeu. Am pierdut şi pierdem dintr-o nesimţire cumplită comorile pe care ni le-a lăsat Biserica”15.

Neputinţa de a se ridica la înălţimea culturii filocalice, venită pe fondul lipsei unei pocăinţe autentice şi a unei angajări în efortul de despătimire, a făcut ca omul să se întoarcă, începând cu Renaşterea, la o cultură care Îl dă la o parte tot mai mult pe Dumnezeu şi pune în centru omul căzut cu toate limitele lui. O cultură care nu mai cultivă în om asemănarea cu Dumnezeu şi, ca urmare, cu toate realizările ei remarcabile, nu mai depăşeşte mormântul, nu mai cultivă cele ale veşniciei ci se află sub semnul vremelniciei şi al morţii. O cultură intrată inevitabil într-un proces continuu de decădere astfel încât astăzi, deşi cultura umană s-a născut din suspinul omului după Dumnezeu şi căutarea frumuseţii, criticii de artă remarcă faptul că „arta actuală nu se interesează deja de mult timp de ideea metafizică de frumos”16, nu mai este orientată metafizic ci se blochează în cotidian. „Arta nu ne mai înfăţişează marile semnificaţii metafizico-religioase ale culturii occidentale, ci se mărgineşte la a oferi un cadru provizoriu pentru atenţia noastră nedirecţionată. (…) Ea a devenit fluidă, nu mai diferenţiază între bine şi rău, şi nu face din perfecţiune conceptul ei: perfecţiunea nu înseamnă decât indiferenţă faţă de imperfecţiune”17.

O astfel de artă care Îl dă la o parte pe Dumnezeu şi se blochează în limitele lumii acesteia, pe care caută să o cunoască prin simţuri, dă frâu liber patimilor şi devine o expresie a cunoaşterii deşarte ce urmează poftelor trupeşti despre care vorbesc Părinţii Bisericii. Este relevantă, în acest sens, experienţa unui artist contemporan, Andy Warhol, care, stăpânit de patimile akediei şi tristeţii, manifestate prin stări depresive, crize nervoase şi invidie faţă de succesul altor artişti, primeşte, contra cost, sfatul să picteze ce îi este mai drag pe lume. Ca urmare el nu-L pictează pe Hristos, nu-şi pictează mama sau prietenii, ci începe să picteze ceea ce iubea mai mult şi anume banii. El pictează bani nu pentru a exprima ceva ci pentru a câştiga bani şi a-şi întrece rivalii, hrănindu-şi patimile iubirii de arginţi şi a slavei deşarte şi căutând să scape de akedie şi tristeţe. „Indiferenţa faţă de obiectul propriei munci artistice, arată Hannes Bohringer, profesor de filosofia şi teoria artei, indiferenţa ca obiect al propriei munci, dezvăluie o altă caracteristică importantă: tristeţea unei industrii a artei care funcţionează, care trebuie să producă iar şi iar alte idei geniale, alte mode, stiluri şi staruri, să le consume şi să le uite, plictisul în mişcare perpetuă. Talentul artistic e folosit pentru a distrage atenţia societăţii de la propriul ennui, pentru a-i dispersa atenţia şi totodată pentru a o păstra vie, a o reînnoi prin vorbăria pe care o generează în jurul acelui nu-ştiu-ce ultim al artei”18. Unei lumi bolnave de păcat şi măcinată de akedie, care suferă din cauza depărtării de Dumnezeu, arta descreştinată actuală îi propune ca soluţie distragerea atenţiei de la propria suferinţă şi de la cauza acesteia şi cultivarea patimilor. Este însă o falsă soluţie care, în loc să rezolve situaţia, o agravează, depărtându-l tot mai mult pe om de Dumnezeu, adâncind-l în propriul egoism şi deschizându-l influenţelor demonice. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, prin patimi demonii pun stăpânire pe sufletul şi trupul omului, exercitând asupra lui o putere tiranică. De aceea nu trebuie să ne mire observaţia că arta modernă este plină de ocultisme19, dovadă a influenţelor demonice care stau în spatele multora dintre realizările ei. În prezent această artă tinde să se impună ca o „religie a minţilor luminate şi a învăţaţilor, o religie lipsită de obligativitate”20 adică fără pocăinţă. Este tragică rătăcirea în care l-a putut târî diavolul pe om astfel încât să considere „luminată” o minte care Îl respinge pe Hristos, Cel care mărturiseşte despre Sine: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric” (Ioan 12, 46). Ce fel de om de cultură este mintea „luminată” care Îl respinge pe Hristos dar îşi face religie din arta modernă descreştinată şi plină de ocultisme, adică de influenţe demonice, şi care cultivă patimile? Un om al culturii morţii, al culturii care cultivă păcatul depărtându-l pe om de izvorul vieţii, Dumnezeu, şi condamnându-l la moarte veşnică. Se împlineşte astfel cuvântul Scripturii: „Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 19-20).

Orientarea culturii contemporane spre viaţa aceasta, spre om şi lume, a dus la trecerea ştiinţei şi tehnicii în primul plan şi la o dezvoltare fără precedent a acestora. Progresul tehnologic are un ritm ameţitor atingând culmi nebănuite până acum, pentru că omul este făptura minunată a lui Dumnezeu, cu daruri remarcabile, pe care le poate folosi pentru a se apropia de Dumnezeu sau le poate pune în slujba altor idealuri. Dar vocaţia omului nu se limitează la lumea aceasta ci este îndumnezeirea, dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Atunci când omul uită de chemarea sa profundă şi se înţeleneşte în lumea aceasta el decade, devenind trupesc. Cu 70 de ani în urmă Profesorul Teodor M. Popescu făcea o serie de aprecieri, care îşi păstrează deplina actualitate, cu privire la decăderea duhovnicească a omului modern, înţelenit în lume aceasta: „Din punct de vedere spiritual, omul civilizat al secolului nostru (secolul XX n. n.) redevine un primitiv şi un păgân. Este rezultatul firesc al culturii sale, ştiinţifice şi tehnice, fără îndoială, dar care sacrifică necesităţile sufleteşti pentru cele trupeşti şi preferă satisfacţiile prezente, pământeşti, fericirii viitoare, cereşti. Căci omul modern trăieşte pentru pământ, pentru astăzi, crede în existenţa sa somatică şi limitată, profesează indiferenţa religioasă şi morală; Îl uită pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo, îşi uită ţelul său duhovnicesc care depăşeşte limitele vieţii acesteia, îşi creează idoli, are cultul plăcerii, al interesului, al forţei, devine egoist, dur, fără scrupule, urmăreşte doar câştigul şi satisfacerea instinctelor şi poftelor sale. Moderaţia, mila, compătimirea, blândeţea, milostenia, castitatea şi-au pierdut valoarea morală, fiind considerate virtuţi minore, care nu mai interesează pe omul emancipat, îndrăzneţ şi puternic al secolului XX”21.

Într-un remarcabil text despre bunătatea sufletească, Nicolae Steinhardt atrăgea atenţia asupra faptului că un adevărat om de cultură nu se poate încadra în această tendinţă a lumii contemporane de îndepărtare tot mai accentuată de Dumnezeu şi de desconsiderare a virtuţilor deoarece calitatea de om de cultură nu o dă mulţimea informaţiilor memorizate ci dobândirea calităţii de om adevărat, aşa cum l-a destinat Dumnezeu să fie. „Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună cuviinţă. Bunătatea sufletească nu e o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii. Bunătatea este un alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială. Fără bunătate nu putem supravieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti! Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară) dar pâinea proapelui meu este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Ştim că de-am vorbi toate limbile şi toate dialectele pământului şi de am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului de la Gutenberg până astăzi şi de am fi tobă de carte şi de erudiţie şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani, nişte răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi, şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii”22.

Bunătatea sufletească pe care N. Steinhardt o pretinde adevăratului om de cultură nu este altceva decât dobândirea asemănării cu Cel ce este Unul Bun (Matei 19, 17), după al Cărui chip am fost creaţi (Facere 1, 26-27). La această asemănare se ajunge apucând pe calea filocalică a cultivării binelui şi frumosului dumnezeiesc, a culturii celei adevărate pe care o reprezintă Biserica. Cultura noastră, arăta Părintele Rafail Noica, constă în a reconştientiza ceea ce Dumnezeu, de-a lungul istoriei, ne-a dat în Biserică, şi în a trece mai departe în conştientizarea şi înduhovnicirea noastră23. Înseamnă să cultivăm în noi cele ale veşniciei împlinind poruncile lui Hristos.

Omul căzut, prin puterile sale, nu poate dobândi viaţa veşnică, de aceea Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru a ne grăi cuvintele vieţii veşnice şi a ne conduce în Împărăţia Sa, unindu-Se cu noi prin Sfintele Taine. Primirea şi cultivarea cuvântului dumnezeiesc, în Biserică, prin unirea cu Hristos în Botez, Mirungere şi Euharistie, prin rugăciune şi străduinţa de a păzi poruncilor Lui şi de a nu păcătui, ne deschide lucrării sfinţitoare a harului Duhului Sfânt. Harul dumnezeiesc, energia necreată prin care omul devine părtaş vieţii dumnezeieşti, sfinţeşte omul, îl îndumnezeieşte, dându-i modul de fiinţare divin. Scopul vieţii creştine este tocmai dobândirea harului Duhului Sfânt care ne sfinţeşte.

Sfinţenia este forma supremă de cultură pe care suntem chemaţi să o cultivăm toţi în Biserică. Importanţa Bisericii nu constă în erudiţia sa ştiinţifică ci în posesiunea reală a darurilor harului sfinţitor. Sfântul este adevăratul om de cultură, omul adevăratei culturi, al singurei culturi care depăşeşte mormântul şi ne duce în Împărăţia lui Dumnezeu şi la asemănarea cu El, şi anume cultura duhului, cultura filocalică a Bisericii. „Făcându-ne asemănători până la identitate cu Dumnezeu, dobândim viaţa vecinică în Dumnezeu. Viaţa vecinică în Dumnezeu – este Însuşi Dumnezeu. Viaţa Lui devine viaţa noastră. (…) Bineînţeles, pe noi în chip firesc ne cuprinde groaza: Cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei boli, să devenim stăpânitori şi purtători ai vieţii dumnezeieşti celei vecinice şi fără de început? Nici o logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În Hristos noi însă am primit această descoperire. (…) Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi”24. Sfinţenia este menirea omului pe care o plinim primind cuvântul lui Dumnezeu, descoperit de Hristos, şi cultivându-l ca membri ai Bisericii, Trupul lui Hristos.

Cultura adevărată nu este nimic altceva decât iradierea sfinţeniei. Sfinţenia este unire după har cu Dumnezeu, adică unire cu Logosul cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei; tocmai în aceasta constă plinătatea şi desăvârşirea personalităţii şi existenţei omeneşti. O astfel de sfinţenie harismatică este sufletul culturii. Fiindcă, dacă cultura nu ne descoperă sensul cel veşnic al vieţii, mai este, oare, nevoie de ea? Adevărata cultură, ortodoxă şi evanghelică, luminează pe om cu lumina dumnezeiască şi-l conduce spre tot ce este nemuritor şi veşnic, dumnezeiesc şi sfânt. Ea alungă tot păcatul şi biruie orice moarte şi, de aceea, ea îl curăţeşte pe om, îl sfinţeşte, îl face nemuritor, veşnic, nestricăcios25. Numai sfinţii, luminaţi de Hristos, Lumina lumii (Ioan 12, 46), sunt cu adevărat luminaţi, şi nu „minţile luminate” de mulţimea cunoştinţelor, oamenii „luminaţi” pe care ni-i propune o cultură descreştinată. „Separată de sfinţenie, opusă Evangheliei, cultura devine o tragică sforţare zadarnică. Lucrul maxim pe care poate să-l realizeze pentru om o cultură superficială, epidermică, este acela de a-l schimba într-o fiară cu chip de om, instruită, dar sălbatică”26.

Sfinţenia este împlinirea umanului la care se ajunge prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi unirea cu El. Sfinţenia presupune eliberarea de păcat şi, pentru a o dobândi, trebuie să ne străduim, cerând ajutorul Domnului, să nu păcătuim. „Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate, scrie Sfântul Antonie cel Mare. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om”27. La curăţirea de păcate şi sfinţenie nu ne conduce mulţimea cunoştinţelor ci împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. „Nu cel mult învăţat se apropie de Dumnezeu, ci acela care s-a curăţit, prin virtute, de patimi şi s-a lipit prin rugăciune stăruitoare şi curată de Dumnezeu, ajungând prin ele la deplina încredinţare şi gustare a bunătăţilor viitoare, încredinţare şi gustare pe care, cinstind-o cu numiri, după putinţă mai dumnezeieşti, au numit-o arvună tainică”28. Împlinirea poruncilor dumnezeieşti „procură şi cunoştinţă, dar nu numai cunoştinţă ci şi îndumnezeire”29, adică asemănare şi unire cu Dumnezeu, pentru că duce la înaintarea în comuniunea cu El şi cunoaşterea Lui existenţială, în Duhul Sfânt, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică şi este cu totul altceva decât cunoaşterea raţională, dobândită prin învăţătură. „Oricât am învăţa, cu toate acestea e cu neputinţă să cunoaştem pe Domnul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la concluzia că Dumnezeu există, dar nu l-au cunoscut pe Dumnezeu. (…) A crede că Dumnezeu există este un lucru dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”30.

Cunoaşterea lui Dumnezeu despre care Hristos ne spune că este viaţă veşnică (Ioan 17, 3) nu înseamnă aşadar o cunoaştere raţională a Lui ci este cunoaşterea duhovnicească izvorâtă din experienţa cercetării harului Duhului Sfânt. Pentru a ajunge la această cunoaştere este nevoie de un răspuns al omului care constă în pocăinţă. Numai atunci când omul primeşte cu credinţă cuvântul lui Dumnezeu şi, pocăindu-se, se angajează în lucrarea poruncilor dumnezeieşti, el ajunge la cunoaşterea existenţială, în Duhul Sfânt, a lui Dumnezeu. „Credinţa este mai adâncă şi mai pătrunzătoare decât judecata; ea ne cheamă la cunoaşterea şi însuşirea dumnezeieştilor taine, nu pe calea orânduielilor logicii, ci pe cea a rămânerii în dumnezeieştile porunci ale lui Hristos: «Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 31-32). Pe calea aceasta a «rămânerii în cuvântul lui Hristos”, omul se întâlneşte de către Dumnezeu, Care rămâne în sufletul lui (cf. Ioan 14, 23), dându-i adevărata cunoaştere de Sine. Atuncea, tot ceea ce părea înainte de negândit din punct de vedere logic, cu a sa lumină dezgoleşte ignoranţa noastră şi rătăcirile, care se dovedesc a fi urmarea păcatului şi a căderii; atunci se arată ochilor noştri nesfârşita plinătate, înţelepciunea, frumuseţea, lumina, dreptatea şi adevărul Fiinţării Dumnezeieşti, Care este Dragoste”31.

Sfântul nu urmăreşte însuşirea informaţiilor despre Dumnezeu ci se angajează într-o relaţie directă, de comuniune, cu El prin împlinirea poruncilor Lui. Cunoaşterea duhovnicească, izvorâtă din cercetarea Duhului Sfânt ca urmare a pocăinţei şi angajării în lucrarea poruncilor, este cunoaşterea cea adevărată care nu se poate compara cu cunoaşterea dobândită prin studiu. O apoftegmă din Pateric ne relatează în legătură cu Avva Arsenie, cel care, ca fost educator al fiilor împăratului, avea o vastă cultură fiind un veritabil om de cultură în sensul modern al termenului, că un oarecare (probabil Evagrie Ponticul) l-a întrebat: cum noi din atâta învăţătură şi înţelepciune, nimic nu avem, iar aceşti ţărani şi egipteni au dobândit atâtea fapte bune? Iar Avva Arsenie i-a răspuns: noi din învăţătura lumii nimic nu avem, iar aceşti ţărani şi egipteni, din ostenelile lor au dobândit fapte bune32. Avva Arsenie exprimă prin acest cuvânt înţelegerea la care a ajuns cu privire la deşertăciunea învăţăturii lumeşti faţă de profunzimea cunoaşterii duhovniceşti pe care părinţii pustiului au dobândit-o prin lucrarea poruncilor dumnezeieşti. Chiar dacă din punct de vedere lumesc bătrânii egipteni erau analfabeţi, în plan duhovnicesc situaţia se inversează astfel încât, într-o altă apoftegmă, Avva Arsenie, cu toată cultura sa, îşi recunoaşte „analfabetismul” duhovnicesc în faţa sfinţeniei: „Întrebând Avva Arsenie oarecând pe un bătrân egiptean pentru gândurile sale, altul, văzându-l pe el, a zis: Avvo Arsenie, cum atâta învăţătură latinească şi elinească având, întrebi pe acest ţăran de gândurile tale? Iar el a zis către dânsul: învăţătura latinească şi elinească o am eu cu adevărat, dar alfabetul acestui ţăran încă nu l-am învăţat”33. Această apoftegmă exprimă cu putere adevăratul raport dintre ceea ce se înţelege în mod curent prin om de cultură, şi anume un om cu multă învăţătură lumească, şi omul adevăratei culturi, cel care se sfinţeşte prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.

Privite în perspectiva integralităţii vieţuirii umane şi a sensului vieţii noastre, mulţimea cunoştinţelor lumeşti dobândite pe cale raţională, în lipsa împlinirii poruncilor dumnezeieşti, îşi descoperă deşertăciunea şi efectul negativ care constă în deturnarea atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante. „Unii se ostenesc toată viaţa lor să cunoască ce este pe soare sau pe lună sau aiurea, dar aceasta nu este de nici un folos pentru sufletul lor. Dacă însă ne vom strădui să cunoaştem ce este înăuntru inimii omului, iată ce vom vedea: în sufletul unui sfânt – Împărăţia cerurilor, dar în sufletul unui păcătos – întuneric şi chin Şi e de folos să ştim aceasta pentru că vom rămâne veşnic fie în Împărăţie, fie în chinuri”34. Efortul de a şti cât mai mult, concretizat în aplecarea spre creatură, este un efort zadarnic şi nemântuitor pentru că, pe de o parte, nu aduce o cunoaştere completă a lumii iar, pe de altă parte, ne îndepărtează de Dumnezeu, a Cărui cunoaştere ar trebui să fie singura noastră preocupare, ca unică cunoaştere care dă viaţă veşnică. „Cu mintea noastră nu putem cunoaşte nici măcar cum s-a făcut soarele; şi atunci când cerem lui Dumnezeu să ne spună cum s-a făcut soarele, primim cu limpezime în sufletul nostru acest răspuns: «Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soarele, ci şi pe Făcătorul lui». Dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, el uită de bucurie soarele şi întreaga zidire şi părăseşte grija pentru cunoaşterea pământească”35.

Sfântul, ajungând să-L cunoască pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, nu se mai preocupă de cunoaşterea pământească, care constă în a orienta facultatea cognitivă a minţii omeneşti spre lumea exterioară, spre diversitatea fenomenelor, formelor, spre fragmentarea infinită a tot ce există. În acest mod de cunoaştere mintea recurge la o sinteză care va fi mereu şi inevitabil artificială. Din contră sfântul îşi îndreaptă mintea spre interiorul ei înşişi şi apoi spre Dumnezeu, şi astfel mintea se retrage din multiplicitatea infinită şi din fragmentarea fenomenelor lumii exterioare şi se întoarce din toate puterile spre Dumnezeu; rămânând în rugăciune, ea se încadrează în actul creator al lui Dumnezeu şi atunci se vede pe ea însăşi şi întreg universul36.

În domeniul vieţii duhovniceşti intelectualismul poate deveni o piedică în calea cunoaşterii lui Dumnezeu. Intelectualul are tendinţa de a alcătui construcţii raţionale folosindu-se de noţiuni empirice şi metafizice şi îngrijindu-se mai puţin de conformitatea edificiului său ideal cu ordinea reală a lucrurilor, cât de măreţia şi armonia lor logică. Cuprins de mândrie, se leagă adeseori de roadele minţii sale ca o mamă de copilul ei, îşi iubeşte creaţia ca pe sine însuşi, se identifică cu ea, mărginindu-se la cercul ei. Dar dacă nu renunţă la pretinsa sa bogăţie spirituală, a cărei abandonare e de multe ori mai anevoioasă decât a lucrurilor materiale, nu va ajunge niciodată nici la rugăciunea curată, nici la adevărata contemplaţie a lui Dumnezeu. De aceea de multe ori oameni simpli şi lipsiţi de cultură se ridică la o stare duhovnicească superioară intelectualilor şi ajung la o cunoaştere mai intimă a lui Dumnezeu37. Este ceea ce exprimă şi apoftegmele în legătură cu Avva Arsenie amintite mai sus. Când aceşti oameni fără cultură încep să scrie teologie, ne uimesc prin profunzimea pe care o identificăm dincolo de aparenta simplitate a cuvintelor, pentru că ei exprimă experienţa vieţii lor în Dumnezeu. Şi astfel scrierile unor semi-analfabeţi din punct de vedere al culturii lumii acesteia, ajung să fie studiate în Universităţi. Unul dintre cele mai strălucite cazuri recente este cel al Sfântului Siluan Athonitul ale cărui însemnări duhovniceşti au zguduit lumea stârnind un veritabil entuziasm duhovnicesc. Trebuie remarcat totuşi că, în faţa neputinţei unor teologi ca Vladimir Lossky de a înţelege că, în ciuda limbajului simplu, scrierile Sfântului Siluan nu sunt lipsite de valoare teologică ci, din contră, sunt profund teologice, Arhimandritul Sofronie, om cu o bogată cultură teologică şi laică, s-a văzut nevoit să scrie o amplă introducere teologică în care să explice principiile care au stat la baza limbajului său simplu38.

Sfinţenia nu înseamnă agnosticism şi respingere a culturii ci respingerea culturii smintite a omului trupesc care urmează patimilor şi cultivă plăcerea. Am arătat mai sus că Biserica s-a împodobit cu toate elementele culturii transfigurându-le în instrumente ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Istoria Bisericii cunoaşte numeroşi sfinţi care au avut o solidă pregătire intelectuală şi care au fost şi oameni ai culturii lumii acesteia. Ei au avut însă puterea de a se smeri şi de a se deschide lucrării harului Duhului Sfânt ajungând la înalte culmi ale sfinţeniei. I-am amintit deja pe Avva Arsenie şi pe Arhimandritul Sofronie. Li se pot adăuga mulţi alţii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Grigore Palama etc. Toţi aceştia dovedesc că nu este o incompatibilitate între calitatea de om de cultură (în înţelesul comun al termenului) şi cea de om al culturii celei adevărate, adică al sfinţeniei, cu condiţia de a înţelege cu smerenie că scopul vieţii noastre este îndumnezeirea, ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu prin dobândirea harului Duhului Sfânt în Biserică.

În concluzie putem spune că sfântul, atingând îndumnezeirea, ajunge, cunoscându-L pe Făcătorul a toate şi unindu-se cu El prin lucrarea Duhului Sfânt, la acea stare care depăşeşte năzuinţele cele mai îndrăzneţe ale omului culturii lumii acesteia: „Dumnezeu e Atotprezent şi Atotştiutor, iar Duhul Sfânt dăruieşte sfinţilor o anume asemănare a acestei atotprezenţe şi atotştiinţe. Dumnezeu e Adevăr şi Viaţă, iar în El sfinţii se fac adevăraţi şi vii. Dumnezeu e Bunătate absolută şi Iubire ce învăluie tot ce are viaţă, iar în Duhul Sfânt sfinţii îmbrăţişează în iubirea lor lumea întreagă. Dumnezeu singur e Sfânt iar prin Duhul Sfânt se sfinţesc şi sfinţii”39. De aceea sfântul este adevăratul om de cultură al culturii celei adevărate, adică al culturii duhului, al culturii filocalice a Bisericii, care cultivă în om cele ale veşniciei.

1 Dicţionarul explicativ al limbii române, editat de Academia Română, Institutul de linvistică Iorgu Iordan, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 248; Collins Cobuild English Language Dictionary, London and Glasgow, 1992, p. 345.

2 Dicţionar de sociologie – Oxford, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003, p. 147.

3 Dicţionar de filozofie – Larousse, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 68.

4 Ieromonahul Rafail (Noica), Cultura duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p. 18.

5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptură (Răspunsuri către Talasie), în Filocalia, vol III, trad. introd. şi note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Harisma, 1994, p. 31.

6 Ibidem, p. 32.

7 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LXIII, în Filocalia, vol. X, trad. introd. şi note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1981, p. 330.

8 Ieromonahul Rafail Noica, Întruparea, Filocalie şi premisă eshatologică, Conferinţă susţinută la Casa de cultură din Alba Iulia, decembrie 2002.

9 Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeieşti, IV, 7 în Opere complete, trad., introd. şi note de Pr. D. Stăniloae, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 148.

10 Canonul cel mare de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul, în Triodul, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2000, p. 410.

11 Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăţie. Elemente de trăire liturgică a tainei unităţii în Biserica Ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1996.p. 147.

12 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, XXIII, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2000, p. 39.

13 Ieromonahul Rafail (Noica), Cultura duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p. 92.

14 Ieromonahul Rafail Noica, Întruparea, Filocalie şi premisă eshatologică, Conferinţă susţinută la Casa de cultură din Alba Iulia, decembrie 2002.

15 Ibidem.

16 Aurel Cordoban, Prefaţă la Hannes Bohringer, În căutarea simplităţii: o poetică, Cluj Napoca, Editura Idea Design & Print, 2001, p. 9.

17 Ibidem, p. 8.

18 Hannes Bohringer, op. cit., p. 58.

19 Ibidem, p. 63.

20 Ibidem, coperta 2.

21 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1996, 218.

22 N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993, p. 39.

23 Ieromonahul Rafail Noica, Întruparea, Filocalie şi premisă eshatologică, Conferinţă susţinută la Casa de cultură din Alba Iulia, decembrie 2002.

24 Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. de Ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2004, p. 158.

25 Arhimandritul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filozofiei, studiu introductiv şi trad. de Pr. Prof. Ioan ică şi Diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 82.

26 Ibidem, p. 84.

27 Sfântul Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, 161, în Filocalia, vol I, trad, introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 44.

28 Sfântul Grigore Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, 13, în Filocalia, vol. VII, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 281.

29 Idem, Despre cunoştinţa naturală, 17, în Filocalia, vol. VII, ed. cit., p. 288.

30 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, ediţia a II-a, studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1998, p. 115.

31 Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. de Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 72.

32 Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 14.

33 Ibidem, p. 15.

34 Cuviosul Siluan Athonitul, op. cit., p. 115.

35 Ibidem, p. 53.

36 Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan Athonitul, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 91.

37 Ibidem, p. 147.

38 Ieromonah Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist. Teologia Arhimandritului Sofronie, traducere Diac Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2004, p. 32.

39 Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan Athonitul, p. 165.