Sfânta Liturghie – structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare

Pr. Florin Botezan

The Liturgy is a “sanctifying eucharistic-catechetical structure” in which we are educated towards salvation in a thanksgiving atmosphere and sanctified through word and communion with the Body and Blood of the Lord. The Liturgy is the paradigm of the unity between the word and the sacrament, the sacrament by means of which the divine gift is being shared and Christ Himself unifies with the faithful confirming and strengthening the word, which is transformed from a message about Christ into a real participation to His divine life. On the hole, the Holy Liturgy is catechesis and thanksgiving. In the first part, during the Liturgy of catechumens the catechetical aspect is prevalent while during the Liturgy of the faithful the prevalent aspect is the eucharistic one. The Eucharistic structure of the main service in which the Church is fulfilling himself emphasizes the importance of thanksgiving. During The Holy Liturgy the catechesis and the prayer are wedded together having as their climax the communion with the very Embodied Truth. All the acts and the prayers of the Liturgy are trying to reveal the mystery of the salvation and to help us know, in Holy Spirit and in communion, “the only true God and Jesus Christ” (John 17, 3) towards eternal life.

Biserica este viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o prin păcat şi pe care Hristos ne-o dăruieşte în Duhul Sfânt, este prezenţa în această lume a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cultul divin, ansamblul slujbelor Bisericii, reprezintă intrarea noastră în această Împărăţie, împărtăşirea concretă în Duhul Sfânt de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Romani 14, 17). Cultul divin este însăşi viaţa Bisericii iar centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, numită de Sfântul Dionisie Areopagitul Taina Tainelor deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire desăvârşind comuniunea cu Dumnezeu¹.

Întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (Mt. 26, 26-28; Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, I Cor. 11, 22-25), Sfânta Liturghie a evoluat în decursul secolelor de la simplitatea originară la bogăţia de azi, păstrând elementele esenţiale prezente încă de la început. Ea poate fi descrisă ca o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”² în care suntem educaţi spre mântuire într-o atmosferă de mulţumire şi sfinţiţi atât prin cuvânt cât şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În Sfânta Liturghie cuvântul se uneşte cu Taina conducându-ne de la cunoaşterea intelectuală, raţională, a adevărurilor de credinţă la cunoaşterea lor duhovnicească, prin experienţă, la cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu (Ioan 17, 3).

1. Cuvânt şi Taină

Sfânta Liturghie este alcătuită dintr-o parte pregătitoare, Proscomidia, săvârşită în taină de către preot în altar, şi două părţi ale Liturghiei propriu-zise, slujită de către clerici împreună cu credincioşii: Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor şi Liturghia Euharistică sau a credincioşilor. Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică au o structură paralelă şi sunt indisolubil legate. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu convoacă, vorbeşte, Se istoriseşte şi, în cele din urmă, Se oferă pe Sine ca hrană³.

La Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află Sfânta Evanghelie, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt: citirile din Sfânta Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23).

La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic descoperindu-ne sensul principal al acesteia şi anume prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului prin pogorârea Duhului Sfânt invocat în rugăciunea preotului şi a credincioşilor şi împărtăşirea cu acestea, adică cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul întrupat, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).

La Sfânta Liturghie Hristos comunică viaţa Sa dumnezeiască şi înfăptuieşte legătura cu noi prin cuvânt şi trup. Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia Euharistică, cele două părţi ale Sfintei Liturghii realizând numai împreună întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat şi intrarea Bisericii în Împărăţia lui Dumnezeu.

Cuvântul şi Taina (lucrarea sacramentală a Bisericii) sunt inseparabile, formând împreună un mediu unic şi unitar de comuniune între Dumnezeu şi om, o părtăşie reciprocă între viaţa dumnezeiască şi viaţa omenească⁴. Prin cuvânt Dumnezeu vorbeşte omului, îl învaţă tainele mântuirii şi îl cheamă la credinţă: „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Însuşi Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat pentru a dărui oamenilor cuvintele vieţii veşnice (Ioan 6, 23) şi a le descoperi căile mântuirii. Dar auzirea şi primirea cuvântului nu este suficientă pentru mântuirea noastră. „Moartea şi învierea Mântuitorului devin moartea şi învierea noastră nu doar pentru că noi aflăm despre ele prin cuvânt, ci mai ales pentru că ele se imprimă dinamic în noi prin Sfintele Taine în general, mai ales prin Botez şi Euharistie”⁵. Taina, lucrarea sacramentală a Bisericii prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc şi Hristos Însuşi se uneşte cu cei ce cred, confirmă şi dă putere cuvântului, transformându-l dintr-un mesaj despre Hristos într-o participare reală la viaţa Sa dumnezeiască. „Cuvântul nu este purtător al harului egal cu Tainele. El pregăteşte şi întăreşte Tainele, iar Tainele dau cuvântului eficienţă şi putere, îl fac vizibil sau lucrător în viaţa omului”⁶.

Deşi nu este egal cu Tainele, cuvântul este şi el purtător de har. Harul dumnezeiesc se împărtăşeşte atât prin cuvânt cât şi prin Taină. Cuvântul cheamă, trezeşte, deschide uşa inimii prin credinţă, Tainele, îndeosebi dumnezeiască Euharistie, fac să intre Hristos în cămara noastră să cinăm cu El⁷. Cuvântul nu premerge doar Tainei ci şi însoţeşte săvârşirea acesteia. El constituie forma Tainei şi îi conferă eficacitate, explică sensul Tainei chiar în momentul săvârşirii acesteia şi situează Taina în sfera credinţei invitând la primirea ei cu credinţă⁸. De aceea jertfa euharistică este numită, atât în anforaua Sfântului Ioan Gură de Aur cât şi a Sfântului Vasile cel Mare, slujbă cuvântătoare (λογική λατρία)⁹, adică o slujbă purtată, informată de către cuvânt, limbaj, cântec, rugăciune¹⁰.

Pe de altă parte, Taina dă putere cuvântului care îşi găseşte expresia cea mai deplină în context sacramental. Fie că este făcut prezent prin lecturile biblice sau predică, prin mărturisirea de credinţă sau rugăciune, prin psalmi sau imne liturgice, cuvântul este comunicat, exprimat şi primit în actul eclezial al slujirii şi în primul rând în Sfânta Liturghie. În cadrul slujbelor Bisericii cuvântul îşi asumă o valoare sacramentală: ritualul tainic este cadrul în care cuvântul se exprimă în modul cel mai elocvent şi cel mai puternic. Acest lucru este adevărat numai pentru că în Taină Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi este prezent ca Dăruitor şi Dăruit, El este şi săvârşitorul jertfei euharistice şi Jertfa euharistică¹¹.

Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este paradigma unităţii între cuvânt şi Taină¹². Liturghia catehumenilor are în centru cuvântul, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Liturghia credincioşilor are în centru Taina, împărtăşirea cu Cuvântul făcut trup. Cele două părţi ale Sfintei Liturghii sunt indisolubil legate, Liturghia catehumenilor pregătind şi împlinindu-se în Liturghia credincioşilor.

Unitatea între cuvânt şi Taină este fundamentală şi revelată în Iisus Hristos Care este, în acelaşi timp, Cuvânt şi Taină: „Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se ni S-a descoperit nouă ca Cuvântul personal al lui Dumnezeu şi Taina plenară a mântuirii”¹³. El nu ne-a vorbit doar ci ne-a şi dăruit Trupul Său spre hrană. Trupul Mântuitorului este purtător de energie dumnezeiască mai mult decât cuvântul Său. Necesitatea de a comunica prin Taine energia din însuşi Trupul Său de viaţă făcător este impusă de faptul că avem şi noi un trup. Numai Trupul transfigurat al Domnului prin energia dumnezeiască poate să transfigureze şi trupul nostru din muritor în nemuritor¹⁴. Dar Taina singură nu realizează întâlnirea deplină cu Hristos ci numai împreună cu cuvântul lui Dumnezeu. Prin ascultarea şi împlinirea cuvântului ne pregătim mereu pentru primirea Tainei şi înţelegem tot mai mult conţinutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim, în mod sacramental, tainic, însăşi realităţile dumnezeieşti semnificate, anunţate şi descoperite prin cuvânt. În acelaşi timp, cuvântul lui Dumnezeu către noi, ca chemare la comuniune, naşte cuvântul nostru către El, rugăciunea de laudă, mulţumire şi cerere, care ne uneşte duhovniceşte cu Hristos şi cu întreaga Sfântă Treime¹⁵.

Liturghia Cuvântului premerge şi se împlineşte în Liturghia Euharistică pentru că cuvântul pregăteşte primirea Tainei. „Dacă n-am dobândit simţuri noi, dacă sufletul şi trupul nostru nu s-au sfinţit prin Taina Pocăinţei, a Botezului şi dacă n-a premers curăţirea şi hrănirea prin Cuvânt – «sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus» (In. 15,3) şi «nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» (Mt. 4,4), Biserica nu dă pe Cuvântul şi Adevărul Întrupat ca pâine şi vin sfinţit”¹⁶. Drumul lui Luca şi Cleopa spre Emaus după Învierea Mântuitorului (Luca 24, 13-32), este paradigma Sfintei Liturghii şi a unităţii între cuvânt şi Taină. Iisus se alătură celor doi ucenici şi mai întâi le tâlcuieşte „toate Scripturile cele despre El” (v. 27). Deşi nu Îl recunosc, ucenicii primesc harul dumnezeiesc prin cuvintele lui Hristos pentru că, aşa cum mărturisesc mai târziu, simţeau că „ardea inima în ei când le vorbea pe cale şi le tâlcuia Scripturile” (v. 32). Este tocmai Liturghia Cuvântului care îşi găseşte împlinirea în Liturghia Euharistică, adică în Cina de la Emaus când Hristos actualizează Cina cea de Taină repetând cele patru acte principale săvârşite atunci şi anume: „a luat” pâinea, „a binecuvântat”, „a frânt” şi „le-a dat” (v. 30). Taina Euharistiei pecetluieşte cuvântul împărtăşit pe cale, prin primirea Tainei ochii ucenicilor deschizându-se. Ei Îl recunosc astfel pe Hristos care se face nevăzut dar rămâne prezent în ei prin cuminecare (v. 31). Întâlnirea lui Hristos Înviat cu Luca şi Cleopa ne învaţă că cuvântul, atâta timp cât nu se împlineşte, nu culminează în împărtăşirea euharistică, deşi este purtător de har, rămâne exterior fiinţei profunde a omului¹⁷. La fiecare Sfântă Liturghie suntem chemaţi să refacem duhovniceşte drumul ucenicilor spre Emaus şi să primim viaţa dumnezeiască prin cuvânt şi Taină.

Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită pentru că cuvântul împărtăşit atât în Liturghia Cuvântului cât şi în Liturghia Euharistică, se împlineşte în Taină. „Prin Taină noi devenim părtaşi Aceluia care vine şi rămâne în noi în cuvânt. În Taină Hristos Cuvântul devine viaţa noastră”¹⁸. Primirea cuvintelor vieţii veşnice este pecetluită aşadar de unirea cu Dumnezeu Cuvântul făcut trup. Liturghia Cuvântului are un caracter preponderent catehetic. În această parte a Liturghiei cuvântul răsună în Biserică în special prin lecturile biblice şi predică. Dar cuvântul răsună în continuare şi în timpul Liturghiei Euharistice, împlinind şi o funcţie catehetică, prin rostirea simbolului de credinţă, prin anaforaua liturgică, prin celelalte rugăciuni, ecfonise şi imne liturgice. Epicleza reprezintă momentul culminant în care cuvântul se uneşte cu Taina: „Acum se săvârşeşte Taina. Acum se uneşte adânc Cuvântul cu Taina. Până acum a lucrat Cuvântul: – Cuvânt este Evanghelia, cuvânt dumnezeiesc. Cuvânt este predica, kerigma, cuvânt în numele lui Dumnezeu-Cuvântul. Cuvânt este rugăciunea. Cuvânt este Epicleza însăşi, este Cuvântul care cheamă Duhul Sfânt. Dar Taina, Sacramentul prin care Duhul Sfânt preface Darurile în Trupul şi Sângele lui Hristos, aceasta e mai mult decât cuvântul, este act. Taina este plinirea Cuvântului, este «pliroma» cuvântului în iconomia mântuirii noastre. – «Şi Cuvântul s-a făcut trup…» prin Duhul Sfânt. Aceasta este Taina: plinătatea sfinţirii şi momentul suprem al dumnezeieştii Liturghii. – «Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră» (I Tesaloniceni 4, 3)”¹⁹. În Sfânta Liturghie Cuvântul se uneşte cu Taina spre sfinţirea noastră²⁰.

2. Cateheză şi mulţumire

Sfântul Nicolae Cabasila, în tâlcuirea pe care o face Sfintei Liturghii²¹, arată că săvârşirea acesteia are ca obiect prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului iar ca scop sfinţirea credincioşilor. Sfinţirea se împlineşte prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, raţiunea de a fi a întregii slujbe care este o înălţare continuă spre acest moment suprem. Rugăciunile, cântările, citirile din Sfânta Scriptură, toate rânduielile Liturghiei, sunt mijloace care ne pregătesc pentru sfinţirea prin împărtăşire având însă şi ele putere de a ne sfinţi prin întâlnirea cu Dumnezeu pe care o mijlocesc şi prin aspectul lor catehetic: ne întorc gândul către Dumnezeu, ne învaţă bunătatea şi iubirea Lui de oameni dar şi dreptatea şi judecata Lui sădind în sufletele noastre iubirea şi frica de Dumnezeu şi făcându-ne mai zeloşi întru păzirea poruncilor Sale.

Cateheza se împlineşte în Euharistie luând în cea de a doua parte a Liturghiei forma de mulţumire şi culminând în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului prin care ne sfinţim. De aceea, pe bună dreptate, se poate spune că Sfânta Liturghie este o „structură catehetic-euharistică şi sfinţitoare”²². Liturghia în ansamblul ei este cateheză şi mulţumire, în ea suntem educaţi spre mântuire şi sfinţiţi de Duhul Sfânt într-o atmosferă de mulţumire, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor, predominând aspectul catehetic iar în cea de a doua, Liturghia credincioşilor, cel euharistic, mulţumitor.

Sfânta Liturghie este o cateheză desăvârşită, tipul oricărei cateheze care nu trebuie doar să transmită o credinţă exactă ci să introducă într-o credinţă vie punându-ne într-o relaţie directă, de comuniune, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi membri ai Bisericii. Prin caracterul ei comunitar Liturghia face să fie trăită intens taina comuniunii ecleziale şi, prin aceasta, cea a Împărăţiei lui Dumnezeu pe care o anunţă şi o anticipează. Analiza Liturghiei ne descoperă cum aceasta „cu o artă desăvârşită iniţiază treptat, trezeşte atenţia, stimulează toate capacităţile minţii omeneşti si o face să se cutremure în faţa Tainelor“²³. Dar Liturghia, ca de altfel întreg cultul ortodox nu se adresează numai minţii. Toate simţurile trupeşti sunt antrenate: văzului i se adresează icoanele şi gesturile liturgice, auzului cântarea, rugăciunile şi predica, mirosului tămâia, pipăitului toate lucrurile sfinte din locaşul bisericii care sunt atinse cu evlavie, gustului Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul…” (Ps. 33,8). Întreaga fiinţă a omului, mintea, inima şi trupul, este atrasă în slăvirea lui Dumnezeu, Liturghia conducându-ne la întâlnirea cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui.

Structura euharistică a slujbei esenţiale prin care Biserica se împlineşte scoate în evidenţă importanţa mulţumirii şi ne învaţă să fim mulţumitori (Col. 3,15; Evr. 12,18). În Sfânta Liturghie cateheza se împlineşte în mulţumire pentru că mulţumirea este dovada cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoaşterii Lui existenţiale care înseamnă întâlnire, comuniune şi unitate cu El.

Mulţumirea este singurul răspuns deplin şi real al omului la darurile lui Dumnezeu: creaţia, răscumpărarea şi Împărăţia²⁴. În faţa a tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, a darurilor pe care le revarsă peste noi şi, mai ales, a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis porţile raiului, nu putem fi decât mulţumitori. „Într-adevăr suntem datori să mulţumim, remarcă Sfântul Chiril al Ierusalimului, pentru că ne-a chemat la un har atât de mare deşi eram nevrednici, pentru că s-a împăcat cu noi deşi Îi eram vrăjmaşi (Romani 5, 10), pentru că am fost învredniciţi de înfierea Duhului (Romani 8, 15)”²⁵. Sfântul Apostol Pavel arată că omul restaurat în Hristos, omul cel nou care „se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Coloseni 3, 15), este mulţumitor (Coloseni 3, 15). Faptul de a fi mulţumitor este plinătatea cunoaşterii lui Dumnezeu căci cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decât mulţumitor. Mulţumirea faţă de Dumnezeu, care izvorăşte din cunoaşterea Lui, este trăirea raiului, este starea celor care au fost făcuţi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin mulţumirea faţă de Dumnezeu se restabileşte şi cunoaşterea integrală a lumii, recunoaşterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaşte în toate pe Dumnezeu, de a fi în comuniune cu El prin toate²⁶. Mulţumirea fiind împlinirea cunoaşterii este şi împlinirea libertăţii celei adevărate pe care ne-o dă cunoaşterea adevărului: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela îi mulţumeşte, iar cel care îi mulţumeşte lui Dumnezeu este liber. Mulţumirea este starea omului desăvârşit care s-a îmbrăcat întru dragoste şi în inima căruia stăpâneşte pacea lui Hristos (Coloseni 3, 14-15). De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă ca „orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3, 17).

Dacă toate cele făcute cu cuvântul sau cu lucrul trebuie să le facem în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumim Tatălui (Coloseni 3, 17), cu atât mai mult Sfânta Liturghie, care este Taina Tainelor, centrul vieţii Bisericii şi al vieţii creştinului, este săvârşită în numele Domnului Iisus şi este o mulţumire adusă Tatălui. De aceea Sfânta Liturghie este numită şi Euharistie, termen care în limba greacă înseamnă mulţumire. Această mulţumire se împlineşte mai ales în ce de a doua parte a Liturghiei, numită pentru aceasta Liturghia euharistică sau a credincioşilor, luând forma concretă a anaforalei (marea rugăciune prin care mulţumim Tatălui pentru creaţie şi mântuirea împlinită de Fiul şi îi cerem să trimită Duhul Sfânt pentru a preface Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Domnului) şi a împărtăşirii cu Sfintele Taine. De aceea prin Euharistie, în sens strict, se înţelege Taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi împărtăşirea cu acestea. „Prin mulţumire se împlineşte sensul Sfintei Liturghii ca înălţare a Bisericii spre Prestolul (altarul) ceresc, ca Taina Împărăţiei lui Dumnezeu. Spre această înălţare este îndreptată şi duce întreaga Liturghie”²⁷.

Îndemnul protosului „Să mulţumim Domnului!” rostit în încheierea dialogului preanaforal este invitaţia făcută întregii adunări de a intra în inima Liturghiei, unindu-ne cu toţii în mulţumire prin rostirea anaforalei şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, este chemarea de a ne arăta calitatea de membri ai Trupului lui Hristos, Biserica, renăscuţi prin har şi îmbrăcaţi în omul cel nou, ajunşi la adevărata cunoaştere şi libertate în Hristos şi Duhul Sfânt.

3.2.4. Rugăciune şi cateheză

Rugăciunea şi cateheza sunt două aspecte complementare ale actului liturgic în general şi ale Sfintei Liturghii în special. Activitatea catehetică a Bisericii, înţeleasă ca învăţătură spre viaţa veşnică ce presupune transformarea omului până la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), este strâns legată de cult şi se împlineşte în acesta. „Orice educaţie religioasă creştină trebuie să fie o educaţie ce pleacă de la rugăciune, prin rugăciune la rugăciune”²⁸.

Rugăciunea este „culmea tuturor străduinţelor ascetice, este centrul de la care toate celelalte faceri îşi trag puterea şi întărirea”²⁹. Prin rugăciune omul intră în legătură personală cu Dumnezeu, aflat în el prin harul Său, se predă lucrării mântuitoare a harului şi se face de bună voie şi întru cunoştinţă împreună-lucrător cu acesta la mântuirea şi îndumnezeirea sa în Hristos prin Duhul Sfânt. „Prin rugăciune răspundem chemării lui Hristos, îl implorăm, lăudăm şi mulţumim pentru toate simţindu-L prezent în noi ca pe Tu care ne cheamă şi agrăieşte şi nu ca pe un El de care ne vorbeşte preotul“³⁰. Numai în stare de rugăciune, de deschidere spre Dumnezeu, omul poate primi în suflet „cuvintele vieţii acesteia” (Fapte 5,19). Cuvintele lui Hristos sunt cuvinte de Sus, aparţin de sfera altor dimensiuni şi de aceea pot fi înţelese şi însuşite numai „pe calea unei rugăciuni îndelungate şi cu plângere multă”³¹. Altfel ele vor rămâne pentru totdeauna neînţelese omului oricât ar fi el de instruit chiar şi teologic.

Rugăciunea, cultul Bisericii, are întotdeauna un sens catehetic. Rugăciunile „se adresează minţii şi sunt elaborate teologic-dogmatic şi soteriologic în aşa fel încât efectul lor să fie iluminarea sufletului cu înţelepciunea divină şi pătrundere ca idei care se întipăresc în gândirea credincioşilor încât prezenţa divină să fie cu adevărat o prezenţă harică, lucrătoare în suflet unde se pregăteşte şi se consolidează, în mod experimental ceea ce Biserica numeşte atât de frumos gândirea credincioasă”³². Rugăciunea Bisericii nu poartă doar doctrina creştină ci o pune în lucru prin asceza care o însoţeşte şi prin Tainele care o actualizează.

În Sfânta Liturghie cateheza şi rugăciunea se împletesc desăvârşit având ca punct culminant împărtăşirea cu Însuşi Adevărul întrupat. Toate actele şi rugăciunile Liturghiei urmăresc să ne descopere taina mântuirii şi să ne ajute să-l cunoaştem în Duhul Sfânt şi în comuniune pe „Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos” (In. 17,3) spre viaţa veşnică.

Deşi întreaga Sfântă Liturghie are un profund sens catehetic, în prima ei parte, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, aspectul catehetic este în prim plan, în primul rând prin citirile din Apostol şi Evanghelie şi explicarea lor în predică. Dar fragmentele citite din Sfânta Scriptură nu sunt propuse doar ca simple teme de meditaţie ci reprezintă întâlnirea directă, în rugăciune, cu Cuvântul lui Dumnezeu. Citirea recitativă a Evangheliei şi Apostolului ca şi plasarea acestora în contextul cântării Aliluia şi a trisaghionului ne arată modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Biserică venind nu pur şi simplu din trecut ca o carte şi un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu³³. Înainte de fiecare citire întâistătătorul slujbei dăruieşte adunării pacea lui Hristos rostind: „Pace tuturor!”. Aceasta este o rugăciune ca pacea lui Hristos să se sălăşluiască în sufletele celor prezenţi pentru ca acestea să devină ogor roditor pentru sămânţa cuvântului (Matei 13, 23). Înainte de citirea Evangheliei protosul rosteşte o rugăciune care este o adevărată epicleză scripturistică în care cerem prefacerea tainică a Scripturii în Cuvântul lui Dumnezeu care se dă ca hrană ³⁴, iar credincioşii, atât înainte cât şi după citirea Evangheliei, salută cu bucurie prezenţa lui Hristos, care vine să ne înveţe şi să ni se împărtăşească prin cuvintele Sale, exclamând „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!”.

Aspectul catehetic al Liturghiei catehumenilor nu se reduce la citirea şi explicarea Scripturii, rugăciunile, ecfonisele, imnele, gesturile având o bogată încărcătură catehetică. Încă de la început, Binecuvântarea mare este o slăvire, o lăudare a Împărăţiei Sfintei Treimi care ne învaţă că scopul Sfintei Liturghii este intrarea în această Împărăţie, că Împărăţia este veşnică, este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi şi ni s-a deschis prin crucea Fiului lui Dumnezeu. Ectenia mare, rugăciunea atotcuprinzătoare a Bisericii care îmbrăţişează întreaga lume, precum şi ecteniile mici, care sunt o prescurtarea a acesteia, ne învaţă să ne rugăm conştientizându-ne asupra importanţei rugăciunii noastre. Ecfonisele acestor ectenii ne învaţă că lui Dumnezeu în Treime i se cuvine „toată slava, cinstea şi închinăciunea” deoarece a Lui este „stăpânirea şi (…) Împărăţia şi puterea şi slava”. Slăvindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât să-i dăm ceea ce I se cuvine. Dar faptul că a lui este „stăpânirea şi puterea şi slava” trebuie să ne umple de nădejde pentru că „bun şi iubitor de oameni” este Dumnezeul nostru.

Antifoanele ne pregătesc pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu învăţându-ne starea în care trebuie să participăm la Sfânta Liturghie (Antifonul I), cine este Iisus Hristos Cel care ne-a deschis calea spre Împărăţie şi ne dă puterea de a intra în ea (Antifonul al II-lea – Unule Născut) şi condiţiile intrării în Împărăţia lui Dumnezeu (Antifonul al III-lea – Fericirile). Antifonul al II-lea, imnul Unule Născut, „una dintre cele mai pline de învăţătură alcătuiri care se spun la o slujbă dumnezeiască”³⁵, este o adevărată mărturisire de credinţă în formă de rugăciune care exprimă învăţătura hristologică a Bisericii definită la primele cinci sinoade ecumenice. Sinteză a predicii de pe munte, Antifonul al III-lea – Fericirile reprezintă în acelaşi timp o învăţătură şi o rugăciune pentru a le putea pune în practică. Cântându-le mereu la slujbă ne este mai uşor să le reţinem şi să le avem tot timpul în minte pentru a ne strădui să le împlinim.

Ritualul Intrării mici care constă în purtarea Evangheliei de către diacon sau preot prin mijlocul credincioşilor, intrarea prin uşile împărăteşti (simbol al uşilor cerului) şi aşezarea ei pe Sfânta Masă (simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu) exprimă întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat şi a venit în lume „ca să lumineze pe tot omul care vine în lume”(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul oamenilor pentru a Se face cunoscut şi pentru a-L face cunoscut pe Tatăl („Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut” – Ioan 14, 7) şi a-i conduce astfel în Împărăţie³⁶. Ridicarea Evangheliei şi exclamaţia „Înţelepciune, drepţi!” este o mărturisire a prezenţei lui Hristos şi o atenţionare asupra felului în care trebuie să-L întâmpinăm: cu sufletul deschis spre primirea Înţelepciunii supreme şi cu trupul drept, în stare de veghe. Cântarea „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos …” este un îndemn adresat tuturor de a se închina şi cădea duhovniceşte la Hristos, Cel prin care dobândim mântuirea. Trisaghionul, cântat înainte de citirile scripturistice, exprimă uimirea sufletului în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu pe care slujirea divină ne-o descoperă fără să ne-o explice.

După momentul central al Liturghiei catehumenilor reprezentat de citirile din Apostol şi Evanghelie şi predică, ectenia întreită, rugăciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului, ne învaţă valoarea unică şi irepetabilă a fiecărei persoane şi necesitatea de a ne ruga pentru ea. Ectenia morţilor, ca o prelungire a ecteniei întreite, este o cerere stăruitoare ca mila lui Dumnezeu să se reverse şi asupra celor adormiţi, învăţându-ne responsabilitatea noastră faţă de aceştia. Ectenia catehumenilor, care încheie Liturghia catehumenilor, este expresia caracterului misionar al Bisericii învăţându-ne că chemarea de bază a Bisericii este de a se îndrepta spre lume cu scopul de a o întoarce spre Hristos.

Dacă Liturghia catehumenilor are un sens predominant catehetic, Liturghia credincioşilor (euharistică) este o actualizare a Cinei celei de Taină având în centru prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi împărtăşirea cu acestea. Dar catehizarea nu încetează. Principalele momente cu semnificaţie catehetică sunt rostirea Crezului şi a anaforalei liturgice. Crezul niceo-constantinopolitan, sinteza dogmelor credinţei noastre, este rostit în contextul Sfintei Liturghii atât ca o mărturisire de credinţă cât şi ca o proclamare a credinţei, prilej pentru toţi de a învăţa dreapta credinţă. Anaforaua este rugăciunea centrală a slujbei prin care se aduce Sfânta Jertfă împlinindu-se obiectul Sfintei Liturghii şi anume prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge în scopul sfinţirii credincioşilor³⁷. În anafora rugăciunea ia forma mulţumirii adusă de către Biserică lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, mulţumire care izvorăşte din contemplarea tainei lui Dumnezeu şi a iconomiei Sale mântuitoare. În vechime anaforaua era rostită cu voce tare, în auzul tuturor, fapt care face ca textul ei să aibă un pronunţat caracter catehetic, fiind o adevărată mărturisire de credinţă ortodoxă exprimată sub formă de mulţumire. Prin citirea ei cu voce tare la fiecare Liturghie se susţinea cunoştinţa tuturor credincioşilor în cele ale credinţei. Ei se rugau învăţând dreapta credinţă, învăţând să fie mulţumitori faţă de Dumnezeu. Începând cu cele mai vechi anaforale cunoscute se poate stabili un paralelism riguros între acestea şi simbolurile de credinţă rostite la Botez³⁸. Acest paralelism este valabil şi în ceea ce priveşte anaforalele Sfinţilor Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare pe de o parte şi crezul niceo-constantinopolitan pe de altă parte. Introducerea rostirii Simbolului de credinţă în Liturghie şi generalizarea practicii rostirii anaforalei în taină a făcut ca funcţia pedagogică explicită a anaforalei să fie transferată în mod spontan asupra simbolului de credinţă³⁹.

Dar funcţia catehetică a Liturghiei credincioşilor nu se reduce la simbolul de credinţă şi la anafora, toate celelalte rugăciuni şi ritualuri având şi un sens catehetic. Intrarea mare, care cuprinde o serie de ritualuri de pregătire duhovnicească a slujitorilor şi credincioşilor şi de pregătire materială a altarului şi a darurilor pentru aducerea sfintei jertfe, este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vieţii noastre şi, în acelaşi timp, participare la jertfa lui Hristos. Imnul heruvimic ne pregăteşte pentru întreaga Liturghie a credincioşilor atrăgându-ne atenţia asupra privilegiului înfricoşător de a participa la aceasta alături de puterile îngereşti şi închipuind tainic pe heruvimi. Scopul acestei participări este primirea lui Hristos, Împăratul tuturor, prin împărtăşire, pentru a ne face vrednici de aceasta fiind nevoie să lepădăm toată grija lumească. Rugăciunile pentru credincioşi şi rugăciunea din timpul Heruvicului ne învaţă că la Sfânta Liturghie slujesc atât clericii cât şi credincioşii, fiecare în rândul treptei sale, dar adevăratul săvârşitor al slujbei este Hristos. Preotul, ca cel „îmbrăcat cu harul preoţiei”, are o răspundere personală deosebită pentru plinătatea vieţii bisericeşti şi, de aceea, trebuie să caute să se ridice la înălţimea slujirii sale pentru că numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. Prin pomenirea diferitelor categorii de credincioşi, în timpul procesiunii cu Cinstitele Daruri, dobândim conştiinţa sobornicităţii Bisericii, rugându-ne ca toţi să primească darul vieţii veşnice. Ectenia cererilor, după ce îndeamnă poporul din biserică să se asocieze rugăciunii punerii înainte a darurilor rostită de către protos în altar, continuă cu cererile pentru popor învăţându-ne să lepădăm păcatul şi să căutăm mai întâi pocăinţa pentru ca să putem da un răspuns bun la înfricoşătoarea judecată. Îndemnul diaconului „Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim!” şi răspunsul „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită” scoate în evidenţă faptul că iubirea dintre noi este premiza mărturisirii credinţei în Sfânta Treime şi, chiar mai mult, însăşi această iubire este o mărturisire de credinţă în Sfânta Treime, structura supremei iubiri.

Ritualurile de pregătire pentru împărtăşanie care urmează după anafora continuă catehizarea. Ectenia „Pe toţi sfinţii pomenindu-i …” ne pune în faţă exemplul sfinţilor şi ne învaţă că toate cererile noastre trebuie să se concentreze în a cere împărtăşirea Sfântului Duh care înseamnă participare reală la viaţa dumnezeiască⁴⁰ ca rod al cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului şi este condiţia unirii noastre în Trupul lui Hristos, Biserica. Rugăciunea domnească, Tatăl nostru, este un moment culminant al pregătirii pentru împărtăşire şi al întregii Sfinte Liturghii în care învăţăm, rugându-ne, că suntem fii ai Tatălui ceresc şi, ca urmare, fraţi între noi, că trebiue să facem voia lui Dumnezeu legea viaţii noastre, că iertarea păcatelor noastre de care avem atâta nevoie depinde de iertarea pe care noi o dăm celor care ne greşesc şi că hrana cea adevărată, pâinea spre fiinţă, este Sfânta Împărtăşanie. Exclamaţia „Sfintele sfinţilor!” ne atrage atenţia că cele sfinte, aică Trupul şi Sângele Domnului, se cuvin numai sfinţilor. Răspunsul: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos …” arată că numai Hristos este sfânt şi izvor al sfinţeniei iar noi îndrăznim să ne apropiem de acestea numai în virtutea poruncii lui Hristos şi conştienţi de nevrednicia noastră.

Împărtăşirea clericilor şi credincioşilor este împlinirea şi raţiunea de a fi a întregii Liturghii. Cântările şi rugăciunile ne conştientizează asupra importanţei acesteia. „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi” cântăm în timpul împărtăşaniei iar cântarea de după aceasta, preluată din slujba Cincizecimii, ne arată roadele cuminecării: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne …”. Ectenia ne învaţă că marelui dar al Trupului şi Sângelui Domnului trebuie să-i răspundem cu mulţumire.

Rugăciunile finale ale Sfintei Liturghii ne îndeamnă şi ne învaţă să ieşim „cu pace” din biserică ducând pacea şi darul lui Dumnezeu primite la Liturghie acasă şi oriunde ne aflăm. Să continuăm, cu alte cuvinte, Liturghia printr-o “Liturghie după Liturghie” slujind lui Dumnezeu şi semenilor cu dragoste şi dăruire neîmpuţinate⁴¹.