Sfânta Liturghie şi cunoaşterea Sfintei Scripturi

Pr. Florin Botezan

The Holy Liturgy, by the Holy Spirit, enlivens the Scripture making it actual, interpreting it and making it fruitful in the faithful souls. The first part of the Holy Liturgy, the Liturgy of the catechumens, is also called the Liturgy of the Word because its most important element is the reading and the explanation of the word of God from the Holy Scripture. The reading of the Scripture, the essential moment of the Liturgy of the Word, represents the manifestation of Resurrected Christ who speaks to us. The homily that follows the readings of the Scripture makes the Scripture actual introducing it in the “today” of the iconomi. The presence of the Embodied Word, made real by the Comforter, renders the reading of the Scripture during the Holy Liturgy in a sacramental act. According to the Fathers of the Church, the reading and the explanation of the Holy Scripture during the Liturgy of the Word represents a eucharistic consumption of the Word of God, a communion with God the Word by means of His words. When the receiving of the word is fulfilled by partake of the Holy Communion our mind eyes are opened, we recognize Christ and the saving dialogue with God is re-established.


1. Raportul între Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfânta Liturghie

Revelaţia supranaturală, descoperirea lui Dumnezeu către om în scopul mântuirii lui şi ajungerii la asemănarea cu El, s-a încheiat în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, căci în El s-a împlinit planul de mântuire şi de îndumnezeire al creaţiei. Dar revelaţia supranaturală rămâne activă în Biserică căci Hristos, ca Dumnezeu venit în maxima apropiere de noi şi ca om ridicat prin unirea cu Dumnezeu la suprema înălţime, continuă prin Duhul Sfânt lucrarea de extensie a stării realizate în El în membrii Bisericii. „Biserica este revelaţia supranaturală, încheiată în Hristos, în eficienţa sa asupra noastră în cursul vremii prin Duhul Sfânt; este revelaţia supranaturală, ajunsă la deplinătatea ei în Hristos, în acţiunea de extindere şi de rodire deplină în cei ce cred. Biserica e Hristos unit în Duhul Sfânt cu cei ce cred, asupra cărora s-a extins şi prin care se extinde acţiunea Sa de atragere a lor, prin dialogul cu ei, în procesul de asemănare cu El”1.

Modurile de păstrare a revelaţiei supranaturale în eficienţă în Biserică sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu pot fi separate şi, cu atât mai mult, nu pot fi puse în opoziţie, ele fiind aspecte ale aceleiaşi realităţi şi anume a lucrării neîntrerupte a Duhului Sfânt în Biserică. Tradiţia, definită ca fiind „neîntreruperea vieţii dumnezeieşti, permanenta prezenţă a Sfântului Duh”2, îmbrăţişează întreaga viaţă a Bisericii astfel încât însăşi Sfânta Scriptură este o expresie a Sfintei Tradiţii în sens larg. Mărturia în acest sens a unui mare părinte duhovnicesc al zilelor noastre, Arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, este elocventă: „Dacă, dintr-un motiv sau altul, Biserica s-ar găsi lipsită de toate cărţile: de Vechiul şi Noul Testament, de operele Sfinţilor Părinţi, de cărţile liturgice, atunci Tradiţia ar reconstitui Scriptura, fireşte nu cuvânt cu cuvânt, ci într-un alt limbaj. Dar în ce priveşte conţinutul ei esenţial, această nouă Scriptură ar continua să fie expresia aceleiaşi „credinţe dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3) şi manifestarea unuia şi aceluiaşi Duh ce lucrează în chip neschimbabil în Biserică”3.

Sfânta Scriptură nu poate fi ruptă de Sfânta Tradiţie şi nu poate fi înţeleasă separat de aceasta. Tradiţia, ca lucrare neîntreruptă a Sfântului Duh în Biserică, este permanentizarea transmiterii aceluiaşi Hristos revelat întreg – Întrupat, Răstignit şi Înviat – în Biserică, adică comunicarea permanentă a stării finale dinamice la care a ajuns Dumnezeu prin revelaţie în apropierea Lui de oameni. Ca atare ea este prelungirea acţiunii lui Dumnezeu din Hristos, descrisă esenţial în Scriptură. Numai prin Tradiţie conţinutul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic în toată integralitatea lui în cursul generaţiilor din istorie. Tradiţia are rolul de a pune şi de a ţine generaţiile succesive de creştini în legătură cu Hristos prin faptul că ea este, în esenţă, atât invocare a Duhului lui Hristos (epicleză în sens larg) cât şi primirea Duhului Sfânt, împlinită în slujbele Bisericii şi mai ales în Sfânta Liturghie. Toate celelalte sfinte lucrări ale Bisericii se încadrează esenţial în aceste două lucrări: chemarea şi coborârea Duhului Sfânt. Iar viaţa morală şi spirituală, cu înfrânările, cu virtuţile, cu pocăinţa ce ţin de ea, normate prin disciplina canonică a Bisericii, alcătuieşte condiţia care îi face apţi pe credincioşi pentru o invocare eficace a Duhului şi pentru o primire sensibilă a Lui, ca şi pentru o rodire a primirii Lui într-o viaţă după chipul vieţii lui Hristos şi pentru înaintarea lor în asemănarea cu Hristos spre comuniunea deplină cu El4.

Sfânta Tradiţie, şi implicit Sfânta Scriptură, se cunoaşte şi se trăieşte în cult căci cultul, viaţa Bisericii la care ia parte fiecare mădular al acesteia, este invocare şi primire a Duhului Sfânt. Aşadar, revelaţia supranaturală se extinde şi rodeşte în credincioşi în cult şi în primul rând la Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, Taina lui Hristos şi Cincizecimea continuă. „Biserica este o comunitate liturgică, cu o conştiinţă şi articulare treimică în unitatea ei, pe care, de la începuturi până astăzi, o găsim strânsă în jurul mesei Domnului: „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Aici, în Sfânta Liturghie, se găseşte izvorul vieţii, centrul ei. De aici decurge învăţătura nouă, harul ei sfinţitor şi modul în care ea se conduce. Această nouă familie – Trup al lui Hristos şi comuniune a Duhului Sfânt – a scris Evanghelia care nu este o expunere sistematică a învăţăturii creştine ci fragmente de bază din viaţa lui Iisus şi din experienţa noii comunităţi în Hristos. Evanghelistul Ioan vorbeşte despre caracterul limitat al Evangheliei: „Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Iar aceste lucruri, pe care lumea întreagă nu le-ar putea cuprinde dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, se găsesc, se cunosc şi se trăiesc în Biserică, în care e viu însuşi Iisus”5. Mai precis se cunosc şi se trăiesc în Sfânta Liturghie, Taina Bisericii, sursa principală a cunoaşterii lui Dumnezeu, fiecare fiind chemat să le actualizeze în propria sa viaţă prin asceză.

În Sfânta Liturghie, partea Tradiţiei în care s-au concretizat formele de viaţă ale Trupului tainic al Domnului6, experiem taina mântuirii împlinită în Hristos şi lucrată de Duhul Sfânt în Biserică. Această taină este revelată de Sfânta Scriptură, în „umbră” în Vechiul Testament şi direct în Noul Testament. De aceea între Liturghie şi Scriptură este o strânsă legătură. Scriptura, fără explicarea liturgică şi fără aplicarea ei în Liturghie şi în celălalte Taine se usucă şi se desfigurează7. Liturghia este cea care, prin lucrarea Duhului Sfânt, dă viaţă Scripturii actualizând-o, proclamând-o, interpretând-o şi făcând-o roditoare în sufletele credincioşilor.

2. Sfânta Scriptură – carte a Bisericii alcătuită în context liturgic

Sfânta Scriptură este consemnarea în scris de către oameni, sub inspiraţia Duhului Sfânt, a cuvântului lui Dumnezeu adresat nouă prin profeţi iar, la plinirea vremii, prin Însuşi Fiul Său. Ea este expresia scrisă a Revelaţiei împlinite în Hristos prezentându-L în forma cuvântului Lui dinamic şi a cuvântului tot aşa de dinamic al Sfinţilor Apostoli despre faptele Lui mântuitoare în eficienţa permanentă a lor. În acelaşi timp ea descrie şi modul în care Dumnezeu a pregătit mântuirea noastră în Hristos şi modul în care Hristos continuă să lucreze, prin extinderea puterii Lui, pentru asemănarea noastră cu El, până la sfârşitul lumii8. Sfânta Scriptură s-a scris pentru a da „înţelepciunea care ne conduce spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus” (II Timotei 3, 15).

Scriptura este o carte a Bisericii: ei i-a fost adresată şi ea a recunoscut în cuvintele acesteia Revelaţia dumnezeiască. Biserica a primit cărţile Vechiului Testament şi a colecţionat scrierile apostolice care au devenit Noul Testament, stabilind canonul biblic. Şi, deoarece cultul este viaţa Bisericii, Scriptura a apărut ca o colecţie de cărţi autorizate şi autentificate mai întâi prin uz liturgic, pentru ca apoi să primească în mod festiv autoritate din partea Bisericii9. Chiar mai mult, în primele secole creştine se poate identifica o evoluţie a însuşi textului cărţilor nou-testamentare datorită utilizării lor liturgice, catehetice şi predicatoriale, evoluţie pe care forma iniţială a textului a suferit-o în Biserică, prin Biserică şi sub controlul acesteia, fără însă ca aceasta să contravină inspiraţiei sau canonicităţii Noului Testament10. Scriptura este şi o consemnare a vieţii Bisericii aşa cum au trăit-o primele comunităţi, aşa cum acestea au înţeles cuvântului Domnului, cum l-au adâncit în rugăciune ca Trup tainic al Domnului. Sfânta Scriptură este aşadar o carte a Bisericii alcătuită în context liturgic şi căreia Sfânta Liturghie, prin lucrarea Sfântului Duh îi dă viaţă. Scriptura poate fi înţeleasă şi devine pentru noi o sursă a cunoaşterii existenţiale a lui Dumnezeu, cunoaştere care înseamnă viaţă veşnică (Ioan 17, 3), doar în Biserică şi în context liturgic: „Numai Biserica cunoaşte şi păstrează sensul Scripturii, întrucât în taina Cuvântului care se săvârşeşte în adunarea Bisericii, Duhul Sfânt vivifică «trupul» Scripturii, prefăcându-l în «Duh şi Viaţă»”11.

În Sfânta Scriptură Dumnezeu se adresează omului în cuvinte omeneşti pentru a restabili dialogul cu el după despărţirea produsă de căderea lui Adam în rai. Precum Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu s-a deşertat pe Sine de slava Sa dumnezeiască făcându-se om asemenea nouă, în afară de păcat, şi asumând afectele firii omeneşti (Filipeni 2, 5-8), putem vorbi şi de o chenoză a cuvântului lui Dumnezeu în discursul omenesc, suferind limitele fizice ale limbajului uman şi relativitatea enunţurilor noastre. „Expresia mărturisirii noastre de credinţă «s-a întrupat», găseşte în aceeaşi mărturisire de credinţă o expresie paralelă şi, totodată, corespondentă: «care a grăit prin prooroci». Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, iar Duhul Sfânt a grăit prin prooroci. Cuvântul S-a întrupat prin puterea Sfântului Duh si a grăit prin prooroci prin acelaşi Duh Sfânt. Observaţi că este vorba de «kenosis», de o chenoză, de o smerire a Fiului lui Dumnezeu, de o micşorare a Cuvântului, de o coborâre în trup, de o coborâre a Cuvântului în cuvântul omului. Este analogia Întrupării pe care o fac Părinţii din Orient, ca si cei din Occident (…). Venind în lume S-a coborât până la noi în Fiul. Dar El Se coborâse deja încă de la începutul creaţiei prin cuvântul semănat în Adam, în toate culturile, în întreaga umanitate si în Cuvântul Legii si al proorocilor”12. Analogia poate merge mai departe făcând o paralelă între moartea, îngroparea şi învierea Mântuitorului pe de o parte şi punerea în scris a cuvântului dumnezeiesc, care este o adevărată îngropare a acestuia, şi învierea lui în slujbă prin proclamarea publică a Scripturii13. Duhul Sfânt restaurează cuvântul, îngropat în scris, ca cuvânt viu în slujbe, în primul rând în Sfânta Liturghie.

3. Liturghia Cuvântului – consumarea euharistică a cuvântului Scripturii

Prima parte a Sfintei Liturghii, Liturghia catehumenilor, este numită şi Liturghia Cuvântului pentru că în centrul ei stă citirea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură. Forma Liturghiei Cuvântului îşi are originea şi modelul în serviciul de dimineaţă al sinagogii iudaice14 dar diferenţa esenţială între acestea constă în aceea că, dacă în serviciul sinagogal cuvântul (vorbit) al lui Dumnezeu aduna credincioşii şi transforma inima lor, acum Cuvântul întrupat Însuşi reuneşte comunitatea iar Duhul Său slăvit îl scrie în viaţa mădularelor Sale15. În Persoana Cuvântului întrupat s-au împlinit Legea şi Prorocii şi Duhul Sfânt Îl face prezent pe Domnul înviat în mijlocul Bisericii Sale adunate în Liturghie.

Citirea Sfintei Scripturi, momentul central al Liturghiei Cuvântului, reprezintă manifestarea lui Hristos Înviat Care El Însuşi ne vorbeşte, fapt mărturisit de comunitate prin adresarea directă, înainte şi după citirea Evangheliei, „Slavă Ţie Doamne!”. Omilia, al cărei loc firesc este imediat după citirile scripturistice, actualizează Scriptura făcând-o să intre în „astăzi”-ul iconomiei, urmărind descoperirea sensului plenar al textului sacru. Prin ea Duhul Îl zugrăveşte pe Iisus răstignit în ochii noştri (Galateni 3, 1). Alături de proclamarea Cuvântului, predicarea reprezintă învierea cuvântului Scripturii pentru oamenii timpului acestuia, împiedicând plutirea într-un intemporal perceput ca fără valoare pentru ei16. Cuvântul care a regăsit viaţa întâlneşte inima omului (proclamarea) şi omul vorbeşte lui Dumnezeu (omilia) sub lucrarea Duhului17, predicatorul având datoria să nu se predice pe sine ci să descopere ceea ce Duhul zice Bisericii (Apocalipsa 2, 7). Modelul oricărui predicator trebuie să fie omilia exegetică patristică în care se întâlnea experienţa şi trăirea sacramentală a evenimentului cu interpretarea teologică şi cunoştinţele umane necesare interpretării unui text18.

Prezenţa Cuvântului întrupat, manifestată de Mângâietorul, face ca citirea Scripturii la Liturghie să fie un act sacramental. Potrivit învăţăturii Părinţilor Bisericii19, citirea şi explicarea Sfintei Scripturi în cadrul Liturghiei Cuvântului reprezintă o consumare euharistică a cuvântului lui Dumnezeu, o împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale. Această împărtăşire îşi găseşte împlinirea în Liturghia euharistică prin cuminecarea cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului.

Liturghia Cuvântului în ansamblu şi îndeosebi citirea şi explicarea Scripturii reprezintă o experienţă impresionantă de „Duh şi putere” (I Corinteni 2, 4), de „ardere a inimii în noi” (Luca 24, 32) fiind, în acelaşi timp, o vestire a credinţei şi o aprofundare a acesteia, kerygma şi didascalia. Scriptura redevine un cuvânt viu adresat unui popor20, poporul lui Dumnezeu adunat în Biserică pentru a celebra Sfânta Liturghie. Proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu nu reprezintă doar transmiterea unei învăţături ci este o iniţiere în taina lui Hristos şi este îndumnezeitoare prin energia Duhului Său. Duhul face prezent Cuvântul şi ne face să participăm la El. Liturghia Cuvântului este mai mult decât un învăţământ, este evenimentul prezenţei Domnului înviat, Duhul Sfânt desăvârşind icoana vie a lui Hristos înviat în Trupul Său, Biserica, şi în fiecare mădular, făcându-ne să tindem, personal şi în comunitate, de la chipul lui Dumnezeu pe care-l avem la asemănarea cu El21.

4. Deschiderea ochilor minţii spre înţelegerea Scripturii

Sfânta Scriptură rămâne pentru noi o carte închisă, un cuvânt îngropat, până când Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, ne deschide mintea ca să o pricepem, precum a făcut ucenicilor după Învierea Sa (Luca 24, 45). „Ceea ce era cuprins în Scriptură şi era înţeles potrivit literei, scrie Origen, a devenit în prezent cuvânt (inteligibil) în Bisericile lui Hristos, datorită descoperirii Domnului”22. Această deschidere a minţilor noastre o săvârşeşte Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh, în Biserică la fiecare Sfântă Liturghie pentru că Liturghia este forma prin care Hristos rămâne mereu viu în mijlocul celor ce mărturisesc Învierea Lui. Înainte de citirea Sfintei Evanghelii la Liturghie, într-o adevărată epicleză scripturistică, ne rugăm să ni se deschidă ochii gândului pentru a înţelege cuvântul dumnezeiesc: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”23. Apoi protosul pregăteşte adunarea pentru primirea cuvântului evanghelic dăruind pacea lui Hristos (Pace tuturor!) deoarece numai sufletul plin de pacea lui Hristos poate primi şi înţelege cuvântul Lui. Sfinţii Părinţi ne avertizează că deschiderea ochilor gândului nostru spre înţelegerea Scripturii este condiţionată de angajarea personală în efortul de despătimire şi dobândire a virtuţilor. „Cunoştinţa exactă a cuvintelor Duhului (din Scriptură n. n.), scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, se descoperă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti”24.

Drumul spre Emaus al ucenicilor Luca şi Cleopa după Învierea Mântuitorului (Luca 24, 13-32) este o paradigmă a Sfintei Liturghii. În Liturghia Cuvântului Hristos Cel Înviat este făcut prezent de Duhul Sfânt în mijlocul adunării euharistice pentru a ne vorbi şi a ne tâlcui Scripturile. „În fiecare Liturghie a Cuvântului, pe măsura credinţei noastre, textul (scripturistic n.n.) se desfăşoară sub ochii noştri şi Hristos îl explică inimilor noastre. Prin puterea Duhului Sfânt El ne face să-l simţim actual pe măsura credinţei personale, a intensităţii invocării, a rugăciunii comune”25. Liturghia Cuvântului îşi găseşte împlinirea în cea de a doua parte a Sfintei Liturghii, Liturghia euharistică, când cuvântul este pecetluit de unirea euharistică cu Hristos prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. Doar atunci când cuvântul culminează în împărtăşirea euharistică ni se deschid ochii minţii, îl recunoaştem pe Hristos şi se restabileşte dialogul mântuitor cu Dumnezeu. Şi nu e numai simplul dialog cu cuvântul lui Dumnezeu ci comuniune vie cu Cuvântul întrupat.

5. Transformarea cuvântului scripturistic în eveniment actualizat şi trăit

În Sfânta Liturghie lucrarea Duhului Sfânt face ca evenimentele scripturistice să fie actualizate, Liturghia reprezentând o continuare harică a evenimentelor Scripturii. În Liturghie dispare timpul, rămânând doar un continuu prezent în care trecutul şi viitorul sunt trăite concomitent de credincioşi prin unirea cu Hristos euharistic. Comunitatea liturgică retrăieşte prin puterea Duhului Sfânt în har evenimentul biblic care se prelungeşte în mod firesc în Liturghie26. Liturghia în ansamblul ei este o „recapitulare concentrată a întregii iconomii a mântuirii”27 cuprinsă în Sfânta Scriptură şi, în mod deosebit, „un rezumat al întregii Evanghelii”28. Sfânta Liturghie reconstituie şi actualizează în prezent ceea ce a făcut Hristos în trecut pentru mântuirea oamenilor: Naşterea, Viaţa, Patima, Învierea, Înălţarea, revărsarea Duhului. Astfel slujirea Liturghiei face pentru noi prezente evenimentele trecute şi viitoare ale istoriei sfinte şi, prin participarea noastră la ea, ne scoate afară din parcursul circular al istoriei şi ne introduce în timpul nou al Bisericii în care veşnicul intră în timp şi funcţionează ca prezent continuu29. În Sfânta Liturghie Duhul Sfânt transformă în eveniment cuvântul scripturistic, un eveniment actualizat şi trăit în comunitatea liturgică ca ceva propriu comunităţii.

Ca actualizare a iconomiei mântuirii, Sfânta Liturghie a fost numită pe bună dreptate o mistagogie în sensul de iniţiere tainică care tâlcuieşte sensul adânc al iconomiei mântuirii. Ea are puterea de a deschide cuvintele dumnezeieştii Scripturi şi constituie mijlocul de a face să trăiască Logosul pe pământ30. Acest sens, descoperit de Duhul Sfânt, este interpretat la nivelul actual al vieţii şi devine normativ pentru comunitatea liturgică reprezentând o nouă orientare duhovnicească a ei, care trăieşte noul aspect ca pe o manifestare a vieţii în Duhul Sfânt31.

6. Locul Sfintei Scripturi în Sfânta Liturghie

Proclamarea Sfintei Scripturi prin lecturile biblice şi explicarea lor omiletică a constituit întotdeauna o parte esenţială a Sfintei Liturghii, centrul Liturghiei Cuvântului. Dar prezenţa Sfintei Scripturi în Liturghie nu se rezumă la lecturile biblice. După cum s-a remarcat, elementul biblic este partea cea mai importantă a formei Liturghiei32. Ansamblul slujbelor este alcătuit din pasaje ale Scripturii, din parafrazele şi comentariile lor, parcurgând Biblia în totalitatea ei şi interpretând în perspectivă treimică şi hristologică etapele majore ale iconomiei mântuirii33. Cuvântul Sfintei Scripturi fiind cuvânt dumnezeiesc consemnat în scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, în alcătuirea slujbelor sale Biserica a apelat în primul rând la Biblie: „Limbajul slujbelor este limbajul Bibliei nu numai literal (mai mult de jumătate din toate textele liturgice sunt biblice) ci şi în sensul că întreaga structură a cultului, a ritualului, simbolismul, imaginile, întregul duh al cultului, este intim legat de Scriptură şi adânc înrădăcinat în ea”34. Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, nu face excepţie de la aceasta având un profund caracter biblic atât în ceea ce priveşte textele rugăciunilor şi imnelor liturgice cât şi în ceea ce priveşte actele şi simboalele liturgice.

Mai mult, în Sfânta Liturghie Scriptura, mai precis Sfânta Evanghelie, partea cea mai importantă a Sfintei Scripturi care cuprinde cuvintele Cuvântului Întrupat, are o importanţă deosebită chiar ca şi carte. Evanghelia este expresia sacramentală a prezenţei lui Hristos în adunare35, ea Îl întruchipează pe Hristos36 fiind icoana Lui cuvântătoare. De aceea i ne închinăm, o sărutăm iar preotul îi binecuvintează cu ea pe credincioşi. Evanghelia carte stă în centrul ritualurilor Liturghiei Cuvântului fiind purtată prin mijlocul adunării la Intrarea mică şi aşezată pe Sfânta Masă deasupra antimisului până la citirea ei solemnă când cuvântul capătă viaţă.

Ca urmare, în cadrul Liturghiei credinciosul se întâlneşte cu Scriptura atât prin lecturile biblice şi predică cât şi prin textele rugăciunilor şi imnelor şi prin toate actele şi simboalele liturgice. În Liturghie Duhul Sfânt ne conduce dincolo de litera Scripturii la o cunoaştere profundă a acesteia. Astfel Sfântul Dionisie Areopagitul spune că tradiţia teologică a Scripturilor este îndoită: o parte arătată, cunoscută prin înţelepciune, şi una negrăită, tainică, comunicată simbolic şi manifestată în acte sfinţitoare. Sfânta Liturghie, fiind simbol şi exprimată în simboluri, ne conduce atât la cunoaşterea părţii arătate a Scripturii cât şi a celei simbolice ridicându-ne în Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate37.

*

Liturghia, cultul în general a fost, secole de-a rândul, şi este în continuare pentru mulţi credincioşi unica formă de contact cu Scriptura. Sfânta Liturghie fiind Cincizecimea continuă, Duhul Sfânt face ca în ea cuvântul Scripturii să nu fie primit doar ca o informaţie intelectuală ci ca el să devină lucrător în suflet în măsura în care noi înşine ne deschidem lucrării harului. Participând la Sfânta Liturghie credincioşii au acces la textul Scripturii actualizat şi interpretat de Duhul Sfânt. Aşadar, indiferent dacă avem sau nu o altă formă de contact cu Scriptura, numai în cadrul liturgic noi primim cunoaşterea necesară pentru mântuire a cuvântului lui Dumnezeu care a fost însuşit, interpretat şi trăit de Biserică prin lucrarea Sfântului Duh, devenind normativ şi dătător de viaţă.

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a II-a, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 38.

2 Georges Florovsky, Orthodoxy, Geneva, 1960, p. 40.

3 Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 78.

4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 45-46.

5Arhimandritul Vasilios, Intrarea în Împărăţie. Elemente de trăire liturgică a tainei unităţii în Biserica Ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 19.

6 Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, Scriptură şi Liturghie, în «Mitropolia Banatului», nr. 7-9/1981, p. 478.

7 V. Vedernicov, Problema tradiţiei în teologia ortodoxă, în «Jurnal Moscovscoi Patriarhii», nr. 10/1961, p. 40, la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 46.

8 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 39

9 Georges Florovsky, Bible, Church, Tradition. An Eastern Orthodox View, vol. 1, Belmont, 1972, p. 18.

10 Επισκοπου Γερασιμου - Χρισοστομου Ζαφειρη, Τα Προευαγγελικα Κειμενα. Η μαρτυρια των Πατερων περι της αρχικης μορφης της Ευαγγελικης Παραδσεως και η αξια των Πατερικων βιβλικων παραθεσεων, Atena, 1977, p. 359-360, la Pr. Dr. Constantin Coman, Istorie şi dezvoltare în Evanghelia după Marcu, în «Studii Teologice», nr. 3-4/1999, p. 22-23.

11 Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, trad. de Pr. Boris Răduleanu, ed. Anastasia, f.a., p. 84.

12 Enzo Bianchi, Cuvântul lui Dumnezeu (3), trad. de Nicu Turcan, în «Epifania», nr. 2/1998, p. 11.

13 Rémi Chéno, L’Homélie, action liturgique de la communauté eucharistique, în «La Maison-Dieu», nr. 227/2001, p. 24; Eugen Biser, Wort Gottes. B. Systematish în Peter Eicher, Neues Handbuch theologisher Grundbegriffe, vol. 4, Munich, 1985, p. 310-311; Părintele Dumitru Stăniloae arată şi el că cuvântul Scripturii devine lucrător, născând credinţa în suflet, prin comunicarea lui orală, în op. cit., p. 41.

14 Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială pentru institutele teologice, ediţia a II-a, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. 294.

15 Jean Corbon, L’Economie du Verbe et la Liturgie de la Parole, în La Parole dans la Liturgie. Semaine liturgique de l’Institut Saint Serge, Lex Orandi 48, Les Editions du Cerf, Paris, 1970, p. 158.

16 Philippe Béguerie, Pour vivre l’Eucharistie, Paris, 1993, p. 63.

17 Rémi Chéno, op. cit., p. 29.

18 Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, op. cit., p. 468.

19 Origen, In Exodum 13, 13, PG 12, 391B, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 6,2, PG 54, 607, Fer. Ieronim, Breviarum in Ps. CXLVII, PL 26, 1334 B etc.

20 Paul de Clerk, Au commencement était le Verbe, în «La Maison-Dieu», nr. 189/1992, p. 24

21 Jean Corbon, op. cit., p. 172.

22 Origen, In Jesu Nave, hom. 20, 5, la Rene Bornert o.s.b., Les commentaires byzantins de la divine liturgie du VIIe au XVe siècle, Institut Français d’Etudes Byzantines, Paris, 1966, p. 57

23 Liturghier, Bucureşti, Editura IBMBOR, p. 137.

24 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptură (Răspunsuri către Talasie), 65, în Filocalia, vol III, trad. introd. şi note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 423.

25 Enzo Bianchi, Cuvânt şi rugăciune. Introducere în lectura duhovnicească a Scripturii, trad. de Maria Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 30.

26 Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, op. cit., p. 463

27 Sfântul Theodor Studitul, Antirrheticus I, 10, PG 99, 340, la Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin. I. Manual sistematic, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 32.

28 Sfântul Ioan din Kronştadt, Liturghia: cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi Cultul divin ortodox, trad. de Boris Buzilă, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p.164.

29 Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 92.

30 F. Amiot, Bible et Liturgie, în «Nouvelle Revue Théologique», nr. 5/ 1948, p. 461.

31 Pr. Prof. Dr. Mircea Basarab, op. cit., p. 466

32 Idem, Biblia în Liturghia şi viaţa spirituală ortodoxă, în «Mitropolia Banatului», nr. 1-3/1979, p. 31-42; Paul Evdokimov identifică în Sfânta Liturghie 98 de citate din Vechiul Testament şi 114 din Noul Testament, în Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 261, n. 96.

33 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 48.

34 Alexander Schmemann, Liturgy and Life. Lectures and Essays on Christian Development Through Liturgical Experience, Department of Religious Education, Orthodox Church of America, 1983, p. 18.

35 Evanghelia ca şi carte Îl întruchipează pe Hristos şi în afara cadrului strict al Sfintei Liturghii. Astfel la deschiderea sinodului al III-lea ecumenic de le Efes (431) Evanghelia a fost aşezată în mod solemn pe un tron în mijlocul adunării şi astfel, potrivit cuvintelor Sfântului Chiril al Alexandriei, Hristos a fost făcut membru şi conducător al sinodului, vezi Paul Bradshaw, Perspectives historiques sur l’utilisation de la Bible dans la liturgie, în «La Maison-Dieu», nr. 189/1992, p. 79.

36 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, XX, trad., studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte în Scrieri, Bucureşti, 1989, p. 58.

37 Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola IX, 1, în Opere complete, trad., introd. şi note de Pr. D. Stăniloae, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p. 266 şi scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, p. 278.