Europa unită şi Ortodoxia. Pledoarie pentru mărturisirea dreptei credinţe

Pr. Florin Botezan

This paper is a pleading, based on the example of the saints, for confessing and living Orthodoxy in the new European context, which, unfortunately, is not very proper for this because the nihilism of the humanist European culture fights against Christianity. Orthodoxy, beyond the confessional meaning, is, as Father Rafail Noica said, the human nature itself, the way that God thought man in the beginning. Orthodoxy is expressed by the dogmas that show the true understanding of the divine revelation helping us to reach the fullness of the life in Holy Spirit. For this, all the saints were very careful to confess and defend the purity of the dogmas. Here are presented the cases of Saint Maxim the Confessor, Saint Pope Martin and Saint Marc of Ephesus. They teach us that the Orthodox faith must be confessed with any risk and no dogmatic compromise should be accepted.

În mai puţin de un an de zile România va deveni membră a Uniunii Europene. O intensă campanie mediatică desfăşurată în ultimii 15 ani a făcut ca mulţi români să aştepte această integrare europeană a ţării noastre cu nădejdea quasi-religioasă a unei adevărate împliniri naţionale şi personale. Discursul politicienilor şi al mass-mediei lasă să se înţeleagă că integrarea europeană a României este atât de importantă încât, în vederea atingerii acestui obiectiv, orice compromis, chiar şi în planul credinţei, este îngăduit. Pentru ei nu contează faptul că compromisurile în planul credinţei ne afectează mântuirea deoarece intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu pare prea puţin importantă în comparaţie cu intrarea în UE şi, ca urmare, nu intră în sfera de preocupări a clasei politice. Dar problema se pune cu totul altfel pentru creştinul conştient că această viaţă nu epuizează existenţa noastră ci este doar o etapă de care ne depinde veşnicia, o etapă în care răspundem afirmativ sau negativ (indiferenţa fiind de fapt un răspuns negativ) chemării lui Dumnezeu la viaţă veşnică în Împărăţia Sa. Sfinţii din toate timpurile ne învaţă că mântuirea noastră depinde de mărturisirea cu exactitate a dreptei credinţe, fără a face nici un fel de compromis, indiferent de contextul politic. Materialul de faţă se doreşte a fi o pledoarie, întemeiată pe exemplul sfinţilor, pentru mărturisirea şi trăirea Ortodoxiei în noul context european care, din nefericire, nu se arată a fi prea prielnic pentru aceasta.

Uniunea Europeană – expresie a culturii umaniste nihiliste

Uniunea Europeană este un proiect politic care, cu toate avantajele de ordin social-economic pe care le promite, seamănă tot mai mult cu zidirea turnului Babel (Fac. 11, 1-9), dacă avem în vedere insistenţa cu care se doreşte realizarea acestei construcţii fără Dumnezeu. Cu toate că civilizaţia europeană îşi are rădăcinile în creştinism, Europa unită se afirmă ca o entitate necreştină atât în mod direct, prin refuzul oricărei referiri la creştinism în proiectul Constituţiei Europene, cât şi indirect, prin neacceptarea în posturile cheie ale Uniunii a celor care au curajul să-şi mărturisească convingerile creştine¹ şi prin promovarea unei legislaţii care intră în conflict cu morala creştină (de exemplu legalizarea păcatului: homosexualitatea, prostituţia, avortul etc.).

Europa unită necreştină nu este altceva decât expresia duhului antropocentric şi raţionalist care a cuprins treptat Europa Occidentală începând cu mult timp în urmă, a culturii umaniste care, clădindu-se pe principiul că omul este măsura tuturor lucrurilor, Îl dă la o parte pe Dumnezeu şi degenerează inevitabil în nihilism. „Este o realitate vădită, scrie Părintele Iustin Popovici, că nihilismul şi anarhia sunt punctul de încheiere logic al civilizaţiei europene, forma ultimă, de neocolit, a umanismului şi relativismului european.”² Este o realitate vădită nu numai pentru teologi ci pentru orice analist atent al vremurilor contemporane. „Nihilismul, gândit în esenţa lui, este mai curând mişcarea fundamentală a istoriei Occidentului”³, arată M. Heidegger, iar I. P. Culianu afirmă că „nihilismul este destinul însuşi al Occidentului şi, prin urmare, al tuturor popoarelor lumii care gravitează în sfera de influenţă decisivă a Occidentului”⁴. Cauza nihilismului culturii occidentale constă în îndepărtarea de Dumnezeu până la a nu-I mai recunoaşte Acestuia dreptul, puterea sau eficienţa intervenţiei Sale în istorie sau până la a-I contesta însăşi fiinţarea. O formă principală de expresie a nihilismului o constituie relativizarea adevărului, negarea Adevărului absolut şi afirmaţia că fiecare religie are dreptate în ceea ce crede, ceea ce este echivalent cu a spune că nimeni nu deţine adevărul. Această negare a Adevărului absolut nu este altceva decât negarea lui Hristos, Cel ce ni S-a descoperit ca fiind însuşi Adevărul (Ioan 14, 6). Nihilismul culturii europene umaniste reprezintă aşadar o negare a lui Hristos şi a creştinismului şi se manifestă ca o luptă directă împotriva lui Hristos şi a valorilor creştine atât la nivel ideologic, prin principiul Dumnezeu nu este, cât şi la nivelul practic, al vieţuirii de zi cu zi, prin principiul: nu există păcat, totul este îngăduit. „Băgaţi de seamă, ne avertizează Părintele Iustin Popovici, prin filozofia şi ştiinţa ei, prin tehnica şi politica ei, civilizaţia europeană alungă din om tot ce este nemuritor şi veşnic, paralizează în el sentimentul nemuririi, micşorează sufletul până a nu mai rămâne nimic din el.”⁵

Cu mai bine de şase decenii în urmă, din celula lagărului de la Dachau unde era închis, Sfântul Nicolae Velimirovici, considerat a fi un adevărat Gură de Aur al Bisericii Ortodoxe Sârbe, cu o profundă luciditate profetică face un necruţător rechizitoriu Europei umaniste care s-a lepădat de Hristos. În cadrul acestui rechizitoriu, în încercarea de a sintetiza ravagiile produse de nihilismul care a cuprins cultura europeană, el ne prezintă parabola protocolului judecăţii dintre Hristos şi Europa, parabolă care se dovedeşte de o înspăimântătoare actualitate pentru ceea ce se petrece astăzi în UE, drept pentru care o reproducem în continuare: „Hristos spune Europei că este botezată în numele Lui şi că trebuie să rămână credincioasă Lui şi Evangheliei Lui. La aceasta Europa învinuită răspunde:

- Toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul. Europa îngăduie toate religiile ca superstiţii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăşi nu urmează nici o religie. Când îşi va împlini scopurile politice, atunci îşi va încheia repede socotelile cu aceste credinţe deşarte.

Hristos întreabă cu durere:

- Cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrana trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiţi şi vă faceţi deopotrivă cu animalele de sub jug.

Europa răspunde:

- Eşti depăşit. În locul Evangheliei Tale noi am descoperit zoologia şi biologia. Acum cunoaştem că nu suntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului şi ai gorilei, ai maimuţei. Noi acum ne desăvârşim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoaştem alţi dumnezei în afară de noi înşine.

Hristos grăieşte:

- Voi sunteţi mai tari la cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească, şi voi mergeţi din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sângele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toţi îngerii îşi întorceau capetele, neputând suferi putoarea iadului vostru. Atunci deci, când eraţi întuneric şi împuţiciune, am fost singurul care am stat să vă curăţesc şi să vă luminez. Să nu fiţi deci acum necredincioşi, căci vă veţi întoarce din nou în întunericul acela nesuferit şi în împuţiciune.

Europa, zâmbind subţire, strigă:

- Fugi de la noi. Nu te recunoaştem. Noi urmăm filozofia elină şi civilizaţia romană. Vrem libertate. Vrem Universităţi. Ştiinţa este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu eşti un asiatic. Noi te tăgăduim. Eşti numai un basm vechi al bunicilor noştri.

La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:

- Iată eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi lăsat calea lui Dumnezeu şi aţi plecat pe calea lui satan. Binecuvântarea şi fericirea s-au luat de la voi. În mâna Mea se află viaţa voastră şi moartea voastră pentru că M-am dat pe Mine Însumi la răstignire pentru voi. Cu toate acestea nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre şi căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea părintelui Meu către toţi oamenii şi am vrut să vă mântuiesc pe toţi prin dragoste.

La care Europa:

- Care dragoste? Ura sănătoasă şi bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. În locul basmului acestuia noi am ridicat steagul naţionalismului şi al internaţionalismului, şi al etatismului, şi al progresismului, şi al evoluţionismului, şi al scientismului, şi al culturismului. În aceasta se găseşte mântuirea noastră. Iar Tu pleacă de la noi.”⁶

Acest diagnostic cutremurător pus de Sfântul Nicolae Velimirovici Europei ne ajută să înţelegem atitudinea Arhimandritului Efrem, Egumenul Mănăstirii Vatopedi din Sfântul Munte Athos, care, în timpul unui pelerinaj în România, arăta că nu împărtăşeşte entuziasmul multor români în legătură cu intrarea în UE: „Noi, ca aghioriţi, suntem foarte neliniştiţi privitor la Europa”, precizând: „Nu sunt împotriva faptului ca Biserica Ortodoxă să se apropie de europeni. (…) Eu vorbesc despre duhul pe care îl aduc acei oameni. Şi aduc un duh antropocentric şi raţionalist. Este teribil acest duh care nu este oferit direct de către Europa, ci de o manieră foarte amăgitoare!”⁷ Potrivit mărturiei Arhim. Efrem, îngrijorarea părinţilor athoniţi este provocată de trista experienţă în acest domeniu a Greciei, ţară membră a UE, şi anume de faptul că duhul european antropocentric şi raţionalist cuprinde în mod rapid ţara făcându-i pe oameni să se îndepărteze de tradiţia şi credinţa lor, adică de Ortodoxie.⁸ În aceste condiţii, perspectiva integrării europene a României pune Biserica Ortodoxă în faţa unei mari provocări care impune, mai înainte de toate, să înţelegem foarte bine ce este Ortodoxia.

Ortodoxia este însăşi firea omului

Revenit acasă după peregrinări prin confesiuni şi ţări străine, Părintele Rafail Noica a făcut o afirmaţie care a şocat şi contrariat pe mulţi, şi anume că Ortodoxia este însăşi firea omului⁹, afirmaţie pe care a explicat-o pe larg într-o conferinţă ţinută câţiva ani mai târziu la Alba Iulia¹⁰. Considerând că explicaţiile Părintelui Rafail exprimă foarte bine sensul profund al Ortodoxiei, dincolo de înţelesul strict confesional, le vom rezuma în cele ce urmează.

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său în vederea ajungerii la asemănarea cu El. Ascultând glasul străinului (Ioan 10, 5), adică al diavolului, omul a căzut în păcat şi s-a despărţit de Dumnezeu. Dar omul a continuat, conştient sau nu, să-L caute pe Dumnezeu şi să-şi caute adevărata fiinţă, adică chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Toate religiile pământului nu sunt altceva decât expresia acestei căutări a lui Dumnezeu de către om. Viclenia duhurilor necurate care se propun pe sine omului căutând să-l subjuge a făcut însă ca aceste religii să devieze ajungându-se la situaţia exprimată de psalmist: „Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni” (Ps. 95, 5). Dar Dumnezeu nu l-a lepădat pe om ci şi El Îl caută pe om ieşind în întâmpinarea lui în măsura în care îşi găseşte în el un partener de dialog. Toţi drepţii şi prorocii Vechiului Testament sunt „oameni înduhovniciţi care au reuşit să prindă ceva din Duhul lui Dumnezeu, fiecare în măsura experienţei lui, format (sau deformat într-o măsură) şi de cultura duhovnicească în care era el în momentul acela, dar şi de capacitatea lui de a primi insuflare de la Duhul cel adevărat al lui Dumnezeu”¹¹. Vechiul Testament ne descoperă istoria poporului ales de Dumnezeu pentru ca din mijlocul lui să se nască Mântuitorul şi pregătirea acestui moment, care culminează în Maica Domnului. „Nu numai că Dumnezeu putea vorbi cu acest suflet, putea odihni deplin în acest suflet, dar ea a rămas Fecioară: mai presus de orice consideraţie trupească, feciorelnică în dăruirea ei lui Dumnezeu. Înţeleg fecioria ei mai ales în sensul acesta, că niciodată în acest suflet nu a fost ceva mai presus de Dumnezeu, înainte de Dumnezeu.”¹² Din această făptură feciorelnică îşi ia trup însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care se face Om asemenea nouă, dar fără păcat, şi care ne grăieşte în cuvinte omeneşti descoperindu-ne taina cea mare a mântuirii. „Cu Hristos avem pe Dumnezeu Care ne grăieşte, Dumnezeu Care ne arată care este sensul zidirii, ce gând a avut Dumnezeu când a zis «Să facem om în chipul nostru şi în a noastră asemănare» (Fac. 1, 26), care este originea omului şi care este destinul omului. Şi această descoperire dumnezeiască este ceea ce numim – fie în forma ei apostolică, fie în forma ei de acum – Biserica. Biserica este acolo unde (…) la glasul chemării lui Dumnezeu omul se prezintă înaintea lui Dumnezeu şi unde primeşte de la Dumnezeu această descoperire, şi începe, cu dumnezeiască insuflare, călătoria lui dintru această nefiinţă, în care suntem încă, întru fiinţă.”¹³ Devenirea întru fiinţă este pocăinţa, dinamica spre viaţa veşnică ce presupune dreapta înţelegere şi, ca urmare, nu a fost posibilă până când Dumnezeu Însuşi făcut Om ne ne-a grăit adevărul. „Dreapta înţelegere a acestui adevăr, pentru care Dumnezeu a trebuit să Se pogoare prin Întrupare, pentru care Dumnezeu a trebuit să-şi asume Lui «canonul» nostru al morţii pentru păcat, jertfa pe Cruce, pogorârea în iad, învierea a treia zi, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta şi ce-a de-a doua şi înfricoşata venire – ca şi tot ceea ce emană de aici, se numeşte Ortodoxie. Dreapta înţelegere, dreapta proslăvire a lui Dumnezeu este Ortodoxia.”¹⁴ În Vechiul Testament Ortodoxia era reprezentată de Abel, de Set, de Enoh, de Noe, de Avraam, de Melchisedec, de Moise, de proroci, şi culminează cu Maica Domnului. În Noul Testament „Ortodoxia este exprimată în diferite dogme ce trebuie înţelese, totuşi, nu în literă, în slova moartă, ci în duh şi în adevăr (…); o înţelegere care-i îngăduie omului să urmeze calea cea adevărată ce duce la mântuire. Ce este mântuirea? Mântuirea în lumea aceasta este dinamică. Mântuirea se manifestă prin faptul că, din aproape în aproape, mai multă dreaptă înţelegere intră în inimile noastre, mai multă lumină ne cuprinde, lumină ce se manifestă în faptele vieţii noastre (…). Sfântul este un om care din aproape în aproape şi-a săvârşit călătoria aceasta cu din ce în ce mai puţine alunecuşuri, până când viaţa lui a devenit aşa cum ne prezicea Hristos: «cel ce crede în Mine, faptele pe care Eu le fac le va face şi el» (Ioan 14, 12).”¹⁵ Dar iată că şi după venirea lui Hristos omul se îndepărtează de la dreapta înţelegere a adevărului revelat prin erezie, care este mult mai gravă decât păgânismul, deoarece reprezintă omul care se arată refractar Revelaţiei dumnezeieşti respingând adevărul. În contextul ereziilor care se manifestă în perioada Noului Legământ, „Ortodoxia rămâne ca un fir subţire în contextul acestei omeniri, o moştenire a unor sfinţi ce nu au vrut să lepede pentru nimic în lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, Adevărul pe care Hristos Dumnezeu cel Întrupat ni l-a arătat (…). Ortodoxia nu este altceva, în esenţa ei, decât aşa cum l-a gândit Dumnezeu pe om dintru început.”¹⁶

Dogmele înfăţişează adevărata înţelegere a Revelaţiei dumnezeieşti

Ortodoxia înseamnă a mărturisi cu cuvântul şi fapta, împreună cu toţi sfinţii, dreapta credinţă pe care ne-a descoperit-o Hristos şi care este exprimată de dogme. Calitatea de membru al Bisericii dobândită prin Botez nu înseamnă că trăieşti Ortodoxia, decât în măsura în care viaţa ta se întemeiază pe dreapta înţelegere a adevărului revelat. „Toată curgerea vieţii mele în Dumnezeu, mărturiseşte Arhimandritul Sofronie, m-a adus la convingerea că orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la adevărata înţelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestarea duhului nostru, în cele de zi cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa cu adevărat dreaptă este condiţionată de o adevărată înţelegere a lui Dumnezeu – Sfânta Treime.”¹⁷ Adevărata înţelegere a Revelaţiei este înfăţişată de dogmele Bisericii care nu sunt altceva decât expresii ale adevărului ce exista deja în sânurile ei încă de la Cincizecime pentru că Hristos-Adevărul este făcut prezent de Duhul Sfânt în mijlocul Bisericii Sale. Ele exprimă experienţa vieţii noi trăită în Biserică şi au fost formulate ca reacţie la falsificarea adevărului de către erezie. Dogmele sunt revelate de Hristos-Adevărul şi primite de conştiinţa Bisericii sub acţiunea Duhului Adevărului. Nefiind produse ale minţii omeneşti ci adevăruri revelate dumnezeieşti, ele nu sunt menite nu să ne satisfacă curiozitatea ci să ne fie indicatoare şi presupoziţii ale vieţuirii care ne călăuzesc la plinătatea vieţii în Duhul Sfânt. „Dogmele sunt în principal afirmaţii soteriologice. Obiectul lor este să elibereze chipul originar (εικων) al lui Hristos-Adevărul de distorsiunile unor erezii pentru a ajuta comunitatea Bisericii să păstreze neatinsă imaginea autentică a lui Hristos-Adevărul şi să trăiască în şi prin această prezenţă a Adevărului în istorie. Intenţia lor ultimă este să conducă la părtăşia cu viaţa lui Dumnezeu, să facă astfel încât Adevărul să fie comuniune şi viaţă.”¹⁸

Dreapta înţelegere a Revelaţiei divine care vine din cunoaşterea şi trăirea dogmelor este cunoscută sub numele de conştiinţă dogmatică. Toţi sfinţii au avut o conştiinţă dogmatică. Este o cunoaştere duhovnicească ce provine din experienţa duhovnicească şi e un dar al lui Dumnezeu, o expresie a lucrării harului Duhului Sfânt în suflet. Este luminoasa cunoaştere a căilor mântuirii¹⁹. Conştiinţa dogmatică îl face pe omul duhovnicesc să fie extrem de atent la dogme pentru că de acestea depinde mântuirea. „Sensibilitatea dogmatică, afirmă Arhimandritul Efrem, egumenul Mănăstirii Vatopedi, este rezultatul acriviei duhovniceşti. De aceea Sfinţii Părinţi dintotdeauna erau atât de stricţi în ceea ce priveşte dogma, pentru că, dacă este atinsă dogma, nu mai există sfinţenie, sfinţenia nu mai poate fi atinsă.”²⁰ Înţelegem astfel atitudinea foarte tranşantă a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în ceea ce priveşte necesitatea mărturisirii ce exactitate a dogmelor.

Pentru mentalitatea contemporană, marcată de nihilismul care promovează relativismul adevărului („fiecare are dreptate”), atitudinea tranşantă a sfinţilor faţă de necesitatea mărturisirii dogmelor ar putea trece drept extremistă, fundamentalistă, habotnică etc. Şi totuşi istoria ne dovedeşte că adevăraţii ortodocşi au fost cei care au mărturisit credinţa cu exactitate şi prin aceasta şi-au sfinţit viaţa şi nu cei predispuşi la compromisuri. Drept exemplificare vom prezenta în continuare două momente din istoria Bisericii, foarte relevante prin actualitatea lor, şi anume martiriul Sfântului Maxim Mărturisitorul şi sinodul de la Ferrara-Florenţa. În ambele cazuri contextul istoric părea a cere, în folosul „binelui obştesc”, anumite compromisuri de credinţă, compromisuri pe care, la presiunea factorului politic şi convinşi de argumente omeneşti, mulţi membri ai Bisericii, chiar şi din ierarhie, erau dispuşi să le facă. În aceste situaţii s-au ridicat sfinţii, cei cărora experienţa duhovnicească le cultivase o mare sensibilitate dogmatică, care au apărat Ortodoxia chiar şi cu preţul martiriului, mărturisind dreapta credinţă, dreapta înţelegere a Descoperirii dumnezeieşti, singura în măsură să ne conducă spre sfinţenie.

Mesajul Sfântului Maxim Mărturisitorul şi a tovarăşilor lui de martiriu

Sfântul Maxim Mărturisitorul a trăit în secolul al VIII-lea, într-o perioadă cunoscută în istorie sub numele de „epoca întunecată” a Imperiului Roman de Răsărit, epocă în care vechiul Imperiu al lui Iustinian era împins pe marginea prăpastiei de valurile invaziilor slavo-avare şi ulterior bulgare dinspre nord şi a celor persane şi apoi arabe dinspre est, pierzând trei sferturi din teritoriu şi populaţie. În aceste condiţii, împăraţii bizantini, în încercarea disperată de a salva Imperiul, caută să refacă unitatea de credinţă cu ereticii monofiziţi printr-o formulă de compromis, monotelismul, acceptată iniţial atât de patriarhii răsăriteni cât şi de papa Honoriu. Formulă este demascată însă de apărătorii Ortodoxiei, în special de către Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca fiind eretică şi, ca urmare, papii care îi urmează lui Honoriu resping monotelismul. În faţa reacţiei apărătorilor Ortodoxiei, împăratul încearcă să-i aducă pe aceştia la tăcere printr-un decret (Typos) care interzice a se mai vorbi despre acest subiect, dar ei nu renunţă la mărturisirea exactă a dreptei credinţe şi, ca urmare, ajung să fie martirizaţi. Actele martiriului Sfântului Maxim Mărturisitorul, al papei Martin şi al ucenicilor lor „ilustrează dramatic criza şi conflictul de autoritate care opunea Imperiul şi Biserica imperială de la Constantinopol, gata să sacrifice prin compromis integralitatea dogmei de dragul realizării «unirii» şi «păcii» sociale a Imperiului grav scindat de conflictul dintre chalcedonieni şi nechalcedonieni, şi partida monahală susţinută de Roma, pentru care pe primul plan era Ortodoxia dogmatică şi ea trebuia salvată cu orice preţ.”²¹ Chiar dacă la momentul respectiv cei dispuşi la compromisuri dogmatice păreau să aibă câştig de cauză, în cele din urmă roadele martiriului apărătorilor dreptei credinţe s-au arătat prin biruinţa Ortodoxiei la sinodul al VI-lea ecumenic când erezia monotelită este osândită iar promotorii ei anatematizaţi.

Sfântul Maxim Mărturisitorul este considerat a fi „culmea gândirii patristice a Bisericii vechi, cel care a reuşit să sintetizeze vizionar toate curentele duhovniceşti şi teologice ale epocii patristice într-o perspectivă hristocentrică grandioasă extinsă la dimensiuni cosmice”²². Ca urmare atitudinea sa faţă de compromisurile pe care atât conducerea statului cât şi cea a Bisericii constantinopolitane încercau să le impună este normativă pentru toţi cei care doresc să înainteze pe calea cea luminoasă a mântuirii pe care ne-a deschis-o Hristos. „Orice om se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei”²³ afirmă Sfântul Maxim înaintea celor care îi cereau ca, în numele „păcii” şi al „iubirii”, să-şi păstreze credinţa în inimă şi să nu vorbească despre cele ce îi deosebesc pe ortodocşi de eretici, în cazul respectiv despre două voinţe şi două lucrări ale lui Hristos. „Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor cuvinte, continuă el. Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire (…). Aşadar, dacă Dumnezeu şi prorocii şi apostolii lui Dumnezeu poruncesc ca taina cea mare şi înfricoşătoare şi mântuitoarea a toată lumea să fie mărturisită cu glasurile sfinţilor, nu trebuie în nici un chip să fie redus la tăcere glasul care propovăduieşte această taină, ca să nu se micşoreze mântuirea celor ce tac.”²⁴

Atitudinea categorică a Sfântului Maxim Mărturisitorul ar putea fi catalogată, în termeni moderni, drept radicală, fundamentalistă sau extremistă, dar ea nu reprezintă altceva decât atitudinea firească, în faţa oricărui compromis dogmatic, a celui care vrea să se mântuiască. În ceea ce priveşte credinţa nu se poate face nici un fel de compromis deoarece de aceasta ne depinde mântuirea. Credinţa trebuie mărturisită exact, explicit şi pe faţă iar nu vag, implicit, cu subînţelesuri şi compromisuri inacceptabile ale Ortodoxiei cu erezia. După cum remarca Părintele Ioan I. Ică jr., soluţiei diplomatice a autorităţilor imperiale şi ecleziastice bizantine care urmăreau prin „formule” miracol de compromis sau prin tăceri echivoce salvarea unităţii Imperiului cu preţul ereziei, Sfântul Maxim le opune soluţia eshatologică şi ascetică a mărturisirii şi a martiriului²⁵. Este soluţia sfinţilor din toate vremurile care au mărturisit credinţa fără a face nici un fel de pogorământ, chiar şi cu riscul de a suferi pentru aceasta chinuri şi moartea.

Dacă autoritatea politică încearcă, potrivit logicii omeneşti, să salveze imperiul acceptând erezia, Sfântul Maxim Mărturisitorul vede prăbuşirea politică în faţa arabilor într-o perspectivă eshatologică, ca judecata pe care o reprezintă pentru Biserică erezia, ceea ce înseamnă că mărturisitorul trebuie să manifeste venirea Domnului înaintând până la martiriu²⁶. Tăcerea sub pretextul păcii o asimilează apostaziei despre care Sfântul Pavel spune că va fi înainte-mergătoare a venirii lui antihrist (II Tes. 2, 3)²⁷. Pentru că „dacă de dragul «iconomiei», împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de pretinsă «iconomie» este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”²⁸. Acuzat că prin atitudinea lui face schismă în Biserică, Sfântul Maxim răspunde că este preferabilă schisma pentru dogme, pentru Ortodoxie şi Adevăr, fără de care nu există în principiu Hristos şi Biserică, decât o falsă «comuniune» şi «iubire» în erezie şi heterodoxie, care nu mai este Biserică²⁹ căci „Biserica universală [catolică] este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El”³⁰. Îndepărtarea de dreapta credinţă aduce după sine, potrivit Sfântului Maxim, căderea din har şi, ca urmare, nevaliditatea Tainelor săvârşite de heterodocşi, inclusiv nevaliditatea Euharistiei. „Ce fel de Liturghie vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia?”³¹ răspunde el când i se cere să explice ruperea comuniunii cu scaunul Constantinopolului care acceptase erezia. Rămas singur fidel credinţei ortodoxe, părăsit de întreaga ierarhie a Bisericii instituţionale, Sfântul Maxim Mărturisitorul devine, în singurătatea lui Hristos pe Cruce, Biserica întreagă a cărei pătimire îi vindecă pe cei păcătoşi. Împlineşte astfel în moartea sa purificarea eshatologică a timpului său pentru a permite învierea lui la sinodul al VI-lea ecumenic³².

Alături de Sfântul Maxim Mărturisitorul un alt curajos şi intransigent mărturisitor al Ortodoxiei a fost papa Martin care va suferi prigoană şi exil în îndepărtatul Cherson unde va muri în grele lipsuri. După cum subliniază cel ce consemnează martiriul său, deşi papei Martin i se înscenează un proces politic, „toate cele ce s-au făcut împotriva lui s-au făcut din pricina dreptei sale credinţe şi a renunţării ereticilor la ea”³³. Unirea papei Martin şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul în mărturisirea Ortodoxiei prin martiriu este un strălucit exemplu al adevăratului ecumenism care nu se poate întemeia decât pe Adevăr, pe mărturisirea dreptei credinţe, fără a face nici un fel de concesie intereselor politice de moment. Această atitudine a celor doi Sfinţi Părinţi este de o mare actualitate în zilele noastre când, pe fondul realizării unităţii politice a Europe şi a culturii nihiliste care propovăduieşte relativismul adevărului, se aud tot mai multe voci care susţin, în numele „păcii” şi al „iubirii”, o unitate creştină sau chiar religioasă mondială, mai presus de dogme. După cum remarcă Părintele Ioan Ică jr., faţă de acest tip de aşa-zis ecumenism, care reclamă unitatea cu orice preţ, chiar şi cel al trecerii dogmei sub tăcere, şi ai cărui precursori se arată împăraţii bizantini şi ierarhia din vremea sa, Sfântul Maxim, ca de altfel şi papa Martin, adoptă o atitudine riguros ortodoxă, intransigentă şi sacrificială în acelaşi timp, cu o valoare exemplară pentru ortodocşii din toate epocile istorice, mai ales din cele de confuzie şi derută spirituală cum este cea pe care o trăim astăzi³⁴. „Prefer mai degrabă să mor decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa” ³⁵ afirma Sfântul Maxim, iar papa Martin răspunde celor ce-l interogau: „Chiar dacă mi-aţi tăia trupul membru cu membru, cum i-aţi poruncit prefectului când m-aţi predat lui, nu voi intra în comuniune cu Biserica Constantinopolului”³⁶ care, în acele momente, prin ierarhii ei, abandonase dreapta credinţă îmbrăţişând erezia. Mesajul acestor Sfinţii Părinţi venit peste veacuri până la noi este categoric: mai bine martiriul decât erezia, mai bine moartea în singurătate, dar în Adevăr şi Ortodoxie, decât viaţa în pseudo-comuniunea heterodoxiei, fie ea şi „ecumenică”³⁷.

Sfântul Marcu al Efesului şi sinodul de la Ferrara-Florenţa

Un alt moment delicat din istoria Bisericii, care arată că nici un fel de context politic nu justifică compromisurile în privinţa credinţei, e sinodul de la Ferrara-Florenţa. Este o amară experienţă a unui dialog între creştinii răsăriteni şi cei apuseni pornit mai mult din raţiuni politice şi fără dorinţa sinceră a tuturor părţilor pentru regăsirea în Ortodoxie. Conducător al unui Imperiu muribund, redus la dimensiunile unui oraş aflat sub permanentă ameninţare musulmană, împăratul bizantin caută un sprijin la creştinii din apus, forţând ierarhia ortodoxă să se angajeze într-un dialog menit să aducă unitatea creştinilor. Dar, deşi răsăritenii au plecat la sinod cu gândul de a apăra adevărul, în cele din urmă sunt aduşi în situaţia de a capitula în faţa apusenilor, acceptând mai întâi învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul iar mai apoi tot ceea ce li s-a cerut. „Noi nădăjduiam, remarca cu amărăciune împăratul la sfârşitul sinodului, să îndreptăm rătăcirile latinilor. Acum însă văd că latinii, care au rătăcit în multe privinţe, voiesc să ne îndrepte pe noi, cei ce nu am schimbat cu nimic vechile rânduieli”³⁸.

Dacă cu opt secole înainte Ortodoxia a fost apărată de „extremistul” Sfânt Maxim Mărturisitorul, cel care reprezenta la un moment dat singur Biserica universală, de data aceasta Ortodoxia îşi găseşte un apărător neclintit în Sfântul Marcu al Efesului, despre care se spune că preţuia adevărul mai presus decât orice rămânându-i pururi credincios, singurul dintre ierarhii răsăriteni care refuză să semneze actul de unire cu Biserica Romei. La fel ca Sfântul Maxim, Sfântul Marcu al Efesului afirmă cu tărie: „Nu se cade a face pogorământ ori a şovăi în privinţa credinţei!”³⁹ Chemat să dea explicaţii în faţa papei, el dovedeşte că a înţeles în profunzime ce înseamnă Ortodoxia spunând: „Eu nu înfăţişez părerile mele, nu aşez nimic nou în Biserică, nici apăr vreo erezie. Nu fac decât să păstrez în chip neclintit învăţătura pe care Biserica, primind-o de la Hristos, Mântuitorul nostru, a ţinut-o întotdeauna şi o ţine.”⁴⁰ De altfel, relatările contemporane sinodului ne spun că atunci când papa a aflat că Sfântul Marcu nu a semnat actul de unire, a înţeles eşecul întregului demers afirmând: „Atunci nu am făcut nimic!”⁴¹.

Unirea bisericească făcută prin compromisuri dogmatice şi la presiune politică, în scopul salvării Imperiului Bizantin, nu a reuşit să aducă pacea dorită. Mărturiile istorice arată că, deşi între Biserici se proclamase pacea, nimic paşnic nu se afla în cugetul părţilor reîmpăcate⁴². Unirea nu a fost acceptată niciodată de popoarele ortodoxe, cu toate că împăratul a încercat să o impună în Imperiu. Constantinopolul a căzut la scurt timp în mâinile musulmanilor, ortodocşii contemporani evenimentelor văzând în această cădere o pedeapsă trimisă de Dumnezeu pentru lepădarea de dreapta credinţă şi pentru faptul că împăratul şi-a pus mai mult încrederea în oameni decât în Dumnezeu. Lecţia istoriei este evidentă: o unire a creştinilor înfăptuită sub influenţă politică şi prin compromisuri de credinţă este o îndepărtare de Ortodoxie, de dreapta-înţelegere pe care ne-a dăruit-o Hristos, şi, ca urmare, o piedică în calea sfinţeniei.

Concluzii

Sfântul Apostol Pavel afirmă cu claritate că la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos (Efes. 4, 13), nu se ajunge decât împreună cu toţi sfinţii (Efes. 3, 18) prin mărturisirea dreptei credinţe care exprimă dreapta-înţelegere a Revelaţiei dumnezeieşti, adică a Ortodoxiei. „Trăind împreună cu toţi sfinţii în trupul Dumnezeu-omenesc al bărbatului desăvârşit Hristos, fiecare creştin, după măsura nevoinţelor sale, dobândeşte şi el desăvârşirea aceasta, ajunge şi el bărbat desăvârşit. În felul acesta, pentru fiecare se face cu putinţă de ajuns şi de înfăptuit acel scop şi ideal: «Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Matei 5, 48).”⁴³ Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Martin, Marcu al Efesului şi toţi sfinţii ne învaţă să fim neclintiţi în mărturisirea dreptei credinţe, aceasta fiind singura cale spre dobândirea desăvârşirii.

Mărturia lor este foarte importantă acum, când unitatea politică a Europei ne pune în faţa necesităţii afirmării identităţii noastre creştine şi a dialogului. Identitatea creştină ne-o arătăm, după modelul sfinţilor, prin conştientizarea a ceea ce înseamnă Ortodoxia şi trăirea acesteia chiar şi în contextul nefavorabil al nihilismului ce caracterizează cultura europeană, printr-o vieţuire, întemeiată pe dreapta credinţă, în Trupul lui Hristos, Biserica, evitând pericolul de a trăi eretic chiar în cadrele instituţionale ale Bisericii Ortodoxe. În ceea ce priveşte dialogul, să nu uităm nici o clipă că dragostea nu poate fi despărţită de adevăr. „Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi a pierderii cumpenei şi gândirii sănătoase duhovniceşti, Dumnezeu-omeneşti. În orice caz aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi.”⁴⁴ Părinţii duhovniceşti ai vremurilor noastre sunt, pentru aceasta, necruţători în sancţionarea unui dialog care îşi propune să realizeze unitatea creştină în numele unei iubiri despărţite de mărturisirea dreptei credinţe. „«Dialogul» contemporan al «dragostei», care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, scrie Sfântul Iustin Popovici, este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului (II Tes. 2, 18), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (II Tes. 2, 10) mântuitoare. (…) Să nu ne amăgim. Există şi un «dialog al minciunii», atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii.”⁴⁵ Neîncrederea într-un astfel de dialog a făcut ca unii să refuze astăzi orice formă de dialog ecumenic. Totuşi nu refuzul dialogului este soluţia. Împreună cu părinţii aghioriţi contemporani⁴⁶, cu Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Martin, Marcu al Efesului şi cu toţi sfinţii, nu putem spune decât că nu suntem împotriva dialogului, cu condiţia ca acesta să se facă pe baze corect ortodoxe, să fie o mărturisire curajoasă a credinţei, fără a trece sub tăcere nici unul dintre aspectele acesteia, astfel încât Ortodoxia, dreapta înţelegere mântuitoare a Descoperirii lui Dumnezeu, să triumfe spre sfinţirea tuturor.