Prima pagină

Pãcatul


DEFINIRE

Pentru a conştientiza sensul profund al păcatului este nevoie să depăşim înţelegerea lui strict juridică, ca încălcare a legii morale.
Păcatul este despărţirea de Dumnezeu, ieşirea din comuniunea cu El, este îndepărtarea de viaţa dumnezeiască şi veşnică pentru care a fost creat omul. Păcatul este o stare nenaturală, el nu ţine de fiinţa omului pentru că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numeşte păcatul "fărădelege" (I In 3, 4), "nedreptate" (I In 5, 17), "cădere", termeni care presupun o stare primordială dreaptă şi bună a omului.
Cuvântul grecesc pentru păcat, "amartia", are sensul originar de ratare a ţintei, de rătăcire într-o direcţie greşită, arătând apucarea pe calea morţii în locul căii vieţii şi scoţând în evidenţă caracterul păcatului de eşec existenţial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlineşte decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El.
Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii în afara lui Dumnezeu a dorului după veşnicie sădit de Dumnezeu în om şi care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne împlineşte.
Faptul că Dumnezeu numeşte păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate e o mângâiere pentru că dovedeşte că Dumnezeu vrea să ne dea altceva, nelimitat, comuniunea şi asemănarea cu El (P. Rafail Noica).

RĂDĂCINI
În general păcatul constă în deturnarea unor funcţii, a unor puteri trupeşti sau sufleteşti sădite de Dumnezeu în om care nu sunt rele în sine dar devin atunci când sunt puse în slujba egoismului. Plăcerea legată de anumite funcţii biologice (hrănirea, reproducerea etc.) şi care este doar o chezăşuire către realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu, devine un scop în sine, în afara lui Dumnezeu, existenţa omului transformându-se într-o alergare după plăcere şi fugă de durere care nu ne poate împlini.

CONSECINŢE
Păcatul ne închide în egoism separându-ne de Dumnezeu şi de aproapele. Păcatul nu ne scoate din braţele iubirii lui Dumnezeu, dar ne închide în noi înşine ca într-un mormânt (P. Galeriu).
Păcatul se răsfrânge asupra stării psihice şi fizice a celui care l-a săvârşit şi îi influenţează întreaga viaţă. Mai mult, el depăşeşte limitele vieţii personale răsfrângându-se asupra celorlalţi şi afectând lumea întreagă.
Omul trupesc, aservit păcatului prin poftele cărnii, nu mai conştientizează consecinţele păcatului, pe când omul duhovnicesc constată împuţinarea sau pierderea harului în urma săvârşirii păcatului şi resimte durerea de a fi rănit dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu.

TĂMĂDUIRE
Omul stăpânit de păcat este un om bolnav duhovniceşte, care s-a îndepărtat de la ceea ce Dumnezeu l-a destinat să fie. Pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui mântuitoare (In 17, 3) principala noastră preocupare trebuie să fie aceea de a nu păcătui. Acest imperativ este exprimat de rugăciunea care însoţeşte slujbele fiecărei zile: "Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua (seara, noaptea) aceasta fără de păcat să ne păzim noi".
Omului singur îi este cu neputinţă a nu păcătui: "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (I Ioan 1, 8). Numai în Hristos primim iertarea păcatelor şi puterea dea a nu mai păcătui: "Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este. Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut" (I Ioan 3, 5-6).
Pentru a rămâne în Hristos, după unirea cu El prin Sfintele Taine, este nevoie să împlinim poruncile Lui: "Hristos e ascuns în poruncile Sale şi îl găsim pe măsura împlinirii lor" (Sfântul Marcu Ascetul). "Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea mea"(In 15, 30). "Cel ce a cunoscut iubirea Lui nu va mai pleca de la El în veci" (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 166). Poruncile lui Dumnezeu nu trebuie înţelese în sens juridic, ele sunt revelaţia de sine a lui Dumnezeu, proiecţia Fiinţei Sale pe plan pământesc, sunt cuvinte ale vieţii; prin împlinirea lor Îl găsim pe Dumnezeu şi dobândim viaţa veşnică.

Patima

DEFINIRE
Patima este păcatul devenit, prin repetare, obişnuinţă, o a doua natură, o stare permanentă de răutate înrădăcinată, robia faţă de păcat. Este cel mai coborât nivel la care poate cădea omul, este întunecarea voinţei. Patimile sunt mişcări dereglate şi iraţionale ale sufletului care ţin fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţa. Ele sunt boli grave ale sufletului.
Patimile reprezintă întoarcerea facultăţilor sufletului şi trupului de la Dumnezeu spre realitatea sensibilă spre a-şi afla în ea plăcerea. Este setea după infinit a omului, pe care nu o poate împlini decât Dumnezeu, întoarsă spre lume, într-o direcţie în care nu are cum să-şi afle satisfacţia. De aceea pătimaşul este un om chinuit, neliniştit, care se afundă tot mai mult în păcat cu nădejdea găsirii unei împliniri pe care nu o va afla niciodată. Patimile produc sufletului o stare de suferinţă.
Pentru omul căzut este o iluzie să-şi închipuie că e scutit de patimi. Unele sunt mai intense, altele nu se manifestă vizibil dar sunt prezente în stare latentă şi aşteaptă momentul pentru a se arăta.

TERMINOLOGIE
În literatura duhovnicească patimile sunt numite şi:
- gânduri (ale răutăţii) pentru că se manifestă mai întâi ca gânduri;
- duhuri (ale răutăţii) pentru că sunt insuflate şi întreţinute de demoni vădind stăpânirea acestora asupra sufletului omului (fiecărei patimi îi corespunde un demon).

APARIŢIA PATIMILOR
Patimile nu fac parte din firea omului, ele sunt efectul relei folosiri a libertăţii.
Înaintea oricărei patimi merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea de Dumnezeu (Sfântul Marcu Ascetul). Abătându-se de la Dumnezeu omul caută plăcerea în realitatea sensibilă, prin simţuri fiind cuprins de patimi şi existenţa lui devine o alergare după plăcere şi o fugă de durere.
Aşadar la baza tuturor patimilor stă filavtia adică iubirea pătimaşă de sine sau egoismul care constă în căutarea plăcerii legate de simţurile trupeşti: "Căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine (filavtia) şi străduindu-ne să fugim de durere, din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune" (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ca urmare patimile vin din:
- căutarea plăcerii: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, slava deşartă etc.;
- fuga de durere: mânia, pizma, ura, duşmănia etc.
- amestecul plăcerii cu durerea: făţărnicia, ironia, viclenia etc.

RĂDĂCINI
Rădăcinile patimilor sunt iubirea de plăcere, iubirea de avere (arginţi) şi iubirea de slavă (Sfântul Ioan Damaschin), rădăcini pe care le identificăm începând cu păcatul originar ("De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el" - Fac 3, 6), le întâlnim la ispitirea Mântuitorului în pustiu (Mt 4, 3-10) şi sunt afirmate de Sfântul Ioan Teologul: "Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 16).

PATIMILE CAPITALE
Părinţii (Evagrie Ponticul, Sf. Ioan Casian) au identificat 8 patimi capitale din care izvorăsc toate celelalte: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea, akedia (lenea), slava deşartă, mândria. Uneori slava deşartă şi mândria sunt unite rezultând 7 patimi (Sf. Ioan Scărarul).

INTERCONDIŢIONAREA PATIMILOR
Patimile sunt legate între ele: una o strecoară în suflet pe cea de după ea până la moartea sufletului. "Aceste răutăţi se ţin atât de strâns una de alta încât, dacă pătrunde în suflet una din ele, celelalte, parcă târâte de-o nevoie, intră şi ele o dată cu ea, după cum, atunci când tragem un lanţ de un capăt, se va mişca tot lanţul, de la un capăt la altul, căci mişcarea trece din verigă în verigă, începând cu prima până la cea de pe urmă. Tot aşa şi patimile omeneşti se înlănţuie şi se leagă unele de altele, iar dacă biruie una, numaidecât urmează şi celelalte" (Sf. Grigorie de Nyssa).
Ordinea în care patimile intră în suflet, născându-se una pe alta, variază de la om la om. "Nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără de înţelegere" (Sfântul Ioan Scărarul).
Totuşi de obicei primele 6 patimi capitale se dezvoltă în ordinea în care sunt enumerate: Lăcomia duce la curvie, curvia la iubirea de arginţi, iubirea de arginţi la întristare şi manie. Întristarea şi mania duc la akedie. Slava deşartă şi mândria însoţesc toate patimile atât ca şi cauză cât şi ca urmare a lor.

LUPTA CU PATIMILE
Lupta cu patimile urmăreşte scăparea fiinţei umane de neştiinţă, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu ca ţintă a vieţii sale şi eliberarea sufletului de sub robia lumii şi de sub tirania patimilor. Presupune cunoaşterea patimilor şi identificarea lor. Patimile nu pot fi învinse doar prin efortul omului, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune. Un rol esenţial îl are mărturisirea păcatelor şi ascultarea de părintele duhovnicesc. Etapele despătimirii reproduc invers procesul împătimirii şi implică lucrarea virtuţilor opuse fiecărei patimi.
Lupta cu patimile presupune:
• Înainte de ispită - fuga de cauzele şi circumstanţele care pot produce lucrarea patimilor.
• În timpul ispitei
- să se discearnă cauzele şi să lupte cu acestea, începând cu cele mai puternice,
- să înceapă lupta încă din faza de debut.

Pr. Florin Botezan

© 2002-2005, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul"Alba Iulia