Prima
pagină
DEFINIRE
Pentru a conştientiza sensul profund al păcatului este nevoie
să depăşim înţelegerea lui strict juridică, ca încălcare a legii morale.
Păcatul este despărţirea de Dumnezeu, ieşirea din comuniunea cu El, este
îndepărtarea de viaţa dumnezeiască şi veşnică pentru care a fost creat
omul. Păcatul este o stare nenaturală, el nu ţine de fiinţa omului pentru
că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numeşte păcatul
"fărădelege" (I In 3, 4), "nedreptate" (I In 5, 17),
"cădere", termeni care presupun o stare primordială dreaptă
şi bună a omului.
Cuvântul grecesc pentru păcat, "amartia", are sensul originar
de ratare a ţintei, de rătăcire într-o direcţie greşită, arătând apucarea
pe calea morţii în locul căii vieţii şi scoţând în evidenţă caracterul
păcatului de eşec existenţial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu
în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlineşte
decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El.
Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii
în afara lui Dumnezeu a dorului după veşnicie sădit de Dumnezeu în om
şi care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne
împlineşte.
Faptul că Dumnezeu numeşte păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate
e o mângâiere pentru că dovedeşte că Dumnezeu vrea să ne dea altceva,
nelimitat, comuniunea şi asemănarea cu El (P. Rafail Noica).
RĂDĂCINI
În general păcatul constă în deturnarea unor funcţii, a unor puteri trupeşti
sau sufleteşti sădite de Dumnezeu în om care nu sunt rele în sine dar
devin atunci când sunt puse în slujba egoismului. Plăcerea legată de anumite
funcţii biologice (hrănirea, reproducerea etc.) şi care este doar o chezăşuire
către realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu, devine un scop în sine, în
afara lui Dumnezeu, existenţa omului transformându-se într-o alergare
după plăcere şi fugă de durere care nu ne poate împlini.
CONSECINŢE
Păcatul ne închide în egoism separându-ne de Dumnezeu şi de aproapele.
Păcatul nu ne scoate din braţele iubirii lui Dumnezeu, dar ne închide
în noi înşine ca într-un mormânt (P. Galeriu).
Păcatul se răsfrânge asupra stării psihice şi fizice a celui care l-a
săvârşit şi îi influenţează întreaga viaţă. Mai mult, el depăşeşte limitele
vieţii personale răsfrângându-se asupra celorlalţi şi afectând lumea întreagă.
Omul trupesc, aservit păcatului prin poftele cărnii, nu mai conştientizează
consecinţele păcatului, pe când omul duhovnicesc constată împuţinarea
sau pierderea harului în urma săvârşirii păcatului şi resimte durerea
de a fi rănit dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu.
TĂMĂDUIRE
Omul stăpânit de păcat este un om bolnav duhovniceşte, care s-a îndepărtat
de la ceea ce Dumnezeu l-a destinat să fie. Pentru a ajunge la asemănarea
cu Dumnezeu şi cunoaşterea Lui mântuitoare (In 17, 3) principala noastră
preocupare trebuie să fie aceea de a nu păcătui. Acest imperativ este
exprimat de rugăciunea care însoţeşte slujbele fiecărei zile: "Învredniceşte-ne,
Doamne, în ziua (seara, noaptea) aceasta fără de păcat să ne păzim noi".
Omului singur îi este cu neputinţă a nu păcătui: "Dacă zicem
că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi"
(I Ioan 1, 8). Numai în Hristos primim iertarea păcatelor şi puterea dea
a nu mai păcătui: "Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice
păcatele şi păcat întru El nu este. Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte;
oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut" (I Ioan
3, 5-6).
Pentru a rămâne în Hristos, după unirea cu El prin Sfintele Taine, este
nevoie să împlinim poruncile Lui: "Hristos e ascuns în poruncile
Sale şi îl găsim pe măsura împlinirii lor" (Sfântul Marcu Ascetul).
"Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea mea"(In
15, 30). "Cel ce a cunoscut iubirea Lui nu va mai pleca de la
El în veci" (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu,
p. 166). Poruncile lui Dumnezeu nu trebuie înţelese în sens juridic, ele
sunt revelaţia de sine a lui Dumnezeu, proiecţia Fiinţei Sale pe plan
pământesc, sunt cuvinte ale vieţii; prin împlinirea lor Îl găsim pe Dumnezeu
şi dobândim viaţa veşnică.
Patima
DEFINIRE
Patima este păcatul devenit, prin repetare, obişnuinţă, o a doua natură,
o stare permanentă de răutate înrădăcinată, robia faţă de păcat. Este
cel mai coborât nivel la care poate cădea omul, este întunecarea voinţei.
Patimile sunt mişcări dereglate şi iraţionale ale sufletului care ţin
fiinţa umană într-un întuneric de neştiinţa. Ele sunt boli grave ale sufletului.
Patimile reprezintă întoarcerea facultăţilor sufletului şi trupului de
la Dumnezeu spre realitatea sensibilă spre a-şi afla în ea plăcerea. Este
setea după infinit a omului, pe care nu o poate împlini decât Dumnezeu,
întoarsă spre lume, într-o direcţie în care nu are cum să-şi afle satisfacţia.
De aceea pătimaşul este un om chinuit, neliniştit, care se afundă tot
mai mult în păcat cu nădejdea găsirii unei împliniri pe care nu o va afla
niciodată. Patimile produc sufletului o stare de suferinţă.
Pentru omul căzut este o iluzie să-şi închipuie că e scutit de patimi.
Unele sunt mai intense, altele nu se manifestă vizibil dar sunt prezente
în stare latentă şi aşteaptă momentul pentru a se arăta.
TERMINOLOGIE
În literatura duhovnicească patimile sunt numite şi:
- gânduri (ale răutăţii) pentru că se manifestă mai întâi ca gânduri;
- duhuri (ale răutăţii) pentru că sunt insuflate şi întreţinute de demoni
vădind stăpânirea acestora asupra sufletului omului (fiecărei patimi îi
corespunde un demon).
APARIŢIA PATIMILOR
Patimile nu fac parte din firea omului, ele sunt efectul relei folosiri
a libertăţii.
Înaintea oricărei patimi merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea
de Dumnezeu (Sfântul Marcu Ascetul). Abătându-se de la Dumnezeu omul caută
plăcerea în realitatea sensibilă, prin simţuri fiind cuprins de patimi
şi existenţa lui devine o alergare după plăcere şi o fugă de durere.
Aşadar la baza tuturor patimilor stă filavtia adică iubirea pătimaşă de
sine sau egoismul care constă în căutarea plăcerii legate de simţurile
trupeşti: "Căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi
înşine (filavtia) şi străduindu-ne să fugim de durere, din aceeaşi pricină,
născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune"
(Sf. Maxim Mărturisitorul). Ca urmare patimile vin din:
- căutarea plăcerii: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, slava
deşartă etc.;
- fuga de durere: mânia, pizma, ura, duşmănia etc.
- amestecul plăcerii cu durerea: făţărnicia, ironia, viclenia etc.
RĂDĂCINI
Rădăcinile patimilor sunt iubirea de plăcere, iubirea de avere (arginţi)
şi iubirea de slavă (Sfântul Ioan Damaschin), rădăcini pe care le identificăm
începând cu păcatul originar ("De aceea femeia, socotind că rodul
pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit,
pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său
şi a mâncat şi el" - Fac 3, 6), le întâlnim la ispitirea Mântuitorului
în pustiu (Mt 4, 3-10) şi sunt afirmate de Sfântul Ioan Teologul: "Pentru
că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia
vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume" (I Ioan 2, 16).
PATIMILE CAPITALE
Părinţii (Evagrie Ponticul, Sf. Ioan Casian) au identificat 8 patimi capitale
din care izvorăsc toate celelalte: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea
de arginţi, mânia, întristarea, akedia (lenea), slava deşartă, mândria.
Uneori slava deşartă şi mândria sunt unite rezultând 7 patimi (Sf. Ioan
Scărarul).
INTERCONDIŢIONAREA PATIMILOR
Patimile sunt legate între ele: una o strecoară în suflet pe cea de după
ea până la moartea sufletului. "Aceste răutăţi se ţin atât de
strâns una de alta încât, dacă pătrunde în suflet una din ele, celelalte,
parcă târâte de-o nevoie, intră şi ele o dată cu ea, după cum, atunci
când tragem un lanţ de un capăt, se va mişca tot lanţul, de la un capăt
la altul, căci mişcarea trece din verigă în verigă, începând cu prima
până la cea de pe urmă. Tot aşa şi patimile omeneşti se înlănţuie şi se
leagă unele de altele, iar dacă biruie una, numaidecât urmează şi celelalte"
(Sf. Grigorie de Nyssa).
Ordinea în care patimile intră în suflet, născându-se una pe alta, variază
de la om la om. "Nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără
de înţelegere" (Sfântul Ioan Scărarul).
Totuşi de obicei primele 6 patimi capitale se dezvoltă în ordinea în care
sunt enumerate: Lăcomia duce la curvie, curvia la iubirea de arginţi,
iubirea de arginţi la întristare şi manie. Întristarea şi mania duc la
akedie. Slava deşartă şi mândria însoţesc toate patimile atât ca şi cauză
cât şi ca urmare a lor.
LUPTA CU PATIMILE
Lupta cu patimile urmăreşte scăparea fiinţei umane de neştiinţă, întoarcerea
ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu ca ţintă a vieţii sale şi
eliberarea sufletului de sub robia lumii şi de sub tirania patimilor.
Presupune cunoaşterea patimilor şi identificarea lor. Patimile nu pot
fi învinse doar prin efortul omului, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu
prin rugăciune. Un rol esenţial îl are mărturisirea păcatelor şi ascultarea
de părintele duhovnicesc. Etapele despătimirii reproduc invers procesul
împătimirii şi implică lucrarea virtuţilor opuse fiecărei patimi.
Lupta cu patimile presupune:
• Înainte de ispită - fuga de cauzele şi circumstanţele care pot produce
lucrarea patimilor.
• În timpul ispitei
- să se discearnă cauzele şi să lupte cu acestea, începând cu cele mai
puternice,
- să înceapă lupta încă din faza de debut.
Pr. Florin Botezan
|