Un mare paradox al vremurilor noastre este acela ca, pe masura ce oamenii devin tot mai apropiati din punct de vedere fizic (de exemplu în marile aglomeratii urbane), ei se îndeparteaza sufleteste tot mai mult. Individualismul, însingurarea, este o mare suferinta a omului modern pe care fiecare o resimte într-o masura mai mica sau mai mare. În aceste conditii este cu atât mai actual mesajul lui Hristos care a venit sa-l smulga pe om din izolarea în care l-a închis pacatul, din individualism, si sa-l faca capabil sa se împartaseasca de iubire, în comuniune cu Dumnezeu si cu oamenii, în Biserica.
Constituita pe principiul teritorial, parohia este comunitatea concreta în care crestinul e chemat sa traiasca viata cea noua în Hristos, în comuniune cu ceilalti membri ai parohiei. Centrul vietii ei este Sfânta Liturghie, evenimentul în care fiecare parohie realizeaza si reveleaza Biserica întreaga ca Trup al lui Hristos. Liturghia este Taina lui Hristos si Taina Bisericii, slujba în care se împlineste unirea tuturor în Biserica si intrarea Bisericii în Împaratia lui Dumnezeu. Participarea regulata la Liturghie a întregii comunitati este centrul de greutate al unei autentice vieti parohiale. De aceea slujbele esentiale care marcheaza existenta crestinului (Botezul, Mirungerea, Cununia, Hirotonia, Înmormântarea, Parastasul) au fost, de la început, legate de Liturghie. Toate aceste slujbe erau întelese ca fiind ale întregii comunitati, ale întregii familii duhovnicesti pe care o reprezinta parohia.
Din pacate individualismul lumii în care traim s-a strecurat si în viata parohiei: mai firav la sate dar foarte puternic în orase. Multi oameni vin la biserica, chiar si la Sfânta Liturghie, sa se roage în mod individual si nu pentru ca sa-si împlineasca vocatia de madular al Bisericii în comuniune cu ceilalti. Slujbele legate în mod firesc de Sfânta Liturghie si care ar trebui sa angajeze întreaga parohie s-au individualizat, rupându-se de Liturghie si reducându-se la nivelul unor ceremonii strict familiale. Acest fenomen îl întâlnim în special în cazul Botezului, Mirungerii si Cununiei dar, mai ales la orase, si în cazul parastaselor si chiar al înmormântarii. Asfel s-a ajuns ca, pentru multi, Biserica, în expresia concreta a parohiei, sa nu mai fie "unire în credinta si în dragoste, unire în Iisus si în Tatal"(1) ci "unitate prestatoare de servicii religioase", iar preotul sa nu mai fie înteles ca un parinte al comunitatii ci ca un slujbas la dispozitia celor care îi comanda, contra cost, diverse servicii.
Preotului îi revine rolul principal în schimbarea acestei perceptii total gresite si în revitalizarea vietii parohiale punând accentul pe participarea (si nu asistarea) comunitatii nu numai la Sfânta Liturghie ci si la slujbele legate de aceasta. Crestinul de azi are nevoie sa i se explice care este sensul Liturghiei si a celorlalte slujbe si de ce întreaga parohie trebuie sa participe la toate aceste slujbe. Vom încerca sa dam, în cele ce urmeaza, câteva argumente.
Prin Botez si Mirungere omul moare si învie cu Hristos, devine madular al Trupului Hristos, Biserica. Faptul ca un nou madular se adauga Trupului din care facem si noi parte este un eveniment cu adevarat important pentru noi. În acelasi timp, participarea la aceasta slujba este un prilej de constientizare a propriului Botez. Sa nu uitam ca, înca de la început, credinta Bisericii a fost una baptismala în sensul ca Botezul era o experienta permanenta care lumina întreaga viata a crestinului, o sursa de nesfârsita bucurie si speranta. Slujba Botezului se savârsea doar la anumite momente din an (Pasti, Rusalii, Boboteaza) cu participarea întregii Biserici, dupa o perioada în care atât catehumenii cât si întreaga comunitate se pregateau prin post si rugaciune pentru nasterea noilor madulare ale Trupului lui Hristos. Transformarea Botezului într-o slujba particulara , de familie, a dus, din pacate, la pierderea constiintei importantei Botezului în viata fiecarui crestin.
Cununia este un alt eveniment esential nu numai în viata mirilor ci si a parohiei deoarece doua madulare ale Bisericii se unesc într-un singur trup si capata astfel o noua pozitie în cadrul comunitatii. E un moment de bucurie la care trebuie sa participe toate madularele Trupului lui Hristos prin rugaciune pentru ca unirea dintre miri sa fie, cu adevarat, "în Hristos si în Biserica"(Ef. 5, 32). Cât de importanta este rugaciunea si sprijinul moral al comunitatii pentru o tânara familie, începând chiar cu momentul Cununiei, în contextul actual în care familia este supusa atâtor atacuri!
Înmormântarea si parastasul sunt, de asemenea, slujbe care privesc întreaga comunitate, prin participarea la ele împlinindu-ne datoria de a ne ruga pentru cei mutati la Domnul si de a-i sprijini pe cei ramasi în viata, exprimând astfel unitatea tuturor, vii sau morti, în Biserica.
În fata provocarilor si crizelor lumii contemporane, raspunsul pe care Biserica îl poate da este redescoperirea parohiei ca comunitate de iubire prin unirea tuturor în Hristos în Sfânta Liturghie si împreuna participare la bucuriile si necazurile fiecaruia ca într-o adevarata familie duhovniceasca.

Pr. Florin Botezan

Note:
1. Sf. Ignatie Teoforul, Ep. Catre Magnezieni, I, 2, în Scrierile Parintilor Apostolici, Bucuresti, 1995, p. 198.

"Spre tamaduirea sufletului si a trupului"

Euharistia este "Taina Tainelor"(1), "piscul cel mai înalt al vietii duhovnicesti"(2), împlinirea promisiunii lui Hristos de a ramâne în noi si noi întru El (Ioan 6, 56). Mintea este coplesita în fata maretiei acestei Taine prin care Hristos se face una cu noi, Trupul si Sângele Sau una cu trupul si sângele nostru. Venind sa ne împartasim marturisim cu credinta ca în Sfântul Potir se afla însusi Preacurat Trupul si însusi Preasfânt Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu pe care îndraznim a le primi pentru cuvântul Domnului: "Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti mânca Trupul Fiului Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata în voi." (Ioan 6, 53).
Sfântul Pavel ne avertizeaza însa: "Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie, osânda îsi manânca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit." (I Cor. 11, 28-30). Ca urmare rugaciunile rânduite de Biserica a fi rostite înainte de cuminecare ne atrag atentia asupra nevredniciei noastre si, exprimând teama ca Sfintele Taine ne-ar putea fi spre osânda din cauza învârtosarii noastre, ne chema la pocainta.
Din pacate observam în ultimul timp o alunecare a accentului dinspre aceasta teama cucernica ce vine din constiinta nevredniciei dar care nu ne împiedica ci, din contra, ne pregateste pentru unirea cu Hristos, spre o foarte lumeasca frica de boala trupeasca ce ar putea fi contactata prin împartasirea credinciosilor cu o singura lingurita.
Daca aceasta frica de îmbolnavire poate fi înteleasa (dar nu acceptata!) în cazul unor oameni care, desi se declara ortodocsi, cunosc prea putin credinta ortodoxa si nu participa la viata liturgica a Bisericii, lucrurile devin de-a dreptul alarmante atunci când chiar unii dintre slujitorii altarului, preocupati de "potentialul biologic al neamului" (vezi Pr. Dr. V. Munteanu, Pentru sanatatea psihosomatica a noastra, în Învierea, anul XI, nr. 19), ajung sa sustina acest lucru. Ne întrebam care este credinta celui care accepta faptul ca Trupul si Sângele Fiului lui Dumnezeu celui Viu poarta cu sine SIDA, bacili de tuberculoza sau alte boli. Sau ca Dumnezeu îngaduie ca cel ce vine la Sine cu pocainta sa se îmbolnaveasca din cauza linguritei. As îndemna pe adeptii acestei teorii sa ne prezinte cel putin un caz de credincios sau preot care s-a îmbolnavit din cauza linguritei cu care s-a împartasit.
Împartasirea laicilor cu lingurita a fost introdusa abia în secolele VIII – IX pentru a se evita profanarea Sfintelor Taine dar, înca de la început, lingurita capata semnificatia simbolica a clestelui cu care serafimul a luat carbunele aprins pentru a curata buzele profetului Isaia (Isaia 6, 6-7) (3). Trupul si Sângele Domnului este cu adevarat foc care curata sufletul si trupul de toata întinaciunea. Ca urmare, de-a lungul secolelor împartasania cu aceeasi lingurita a fost acceptata fara nici un fel de probleme. În aceste conditii este de-a dreptul ridicol sa ne punem problema "eventualului efect antiseptic" al Sfintelor Taine. Daca totusi o facem, raspunsul Bisericii îl aflam chiar în rugaciunea pe care o rostim ca o concluzie a pregatirii pentru cuminecare: "Nu spre judecata sau spre osânda sa-mi fie mie împartasirea cu Sfintele Taine Doamne ci spre tamaduirea sufletului si a trupului".
Practica schimbarii sau a spalarii linguritei dupa împartasirea fiecarui credincios ar putea fi justificata de unii, din ratiuni pastorale, pentru menajarea sensibilitatii unor credinciosi. Problema este însa gresit pusa deoarece nu este vorba despre un aspect marginal al vietii Bisericii unde putem face compromisuri ci de însasi centrul acestei vieti. O conditie principala pe care Biserica o pune celui ce vrea sa se împartaseasca este, alaturi de pocainta, credinta ca în potir se afla Trupul si Sângele Dumnezeului celui Viu. Teama de îmbolnavire din cauza linguritei dovedeste lipsa acestei credinte. Un astfel de om risca cu adevarat sa se îmbolnaveasca dar nu din cauza linguritei ci, dupa cuvântul Sfântului Pavel, din cauza nevredniciei.
Acceptarea schimbarii sau spalarii linguritei în timpul împartasaniei este un compromis prin care noi, slujitorii altarului, ne aratam îndoiala ca în potir se afla Hristos, lovind astfel în însasi esenta credintei noastre. Daca suntem cu adevarat preocupati de "sanatatea psihosomatica a neamului" sa ne straduim sa marturisim si sa cultivam credinta cea adevarata îndemnându-i pe credinciosi sa duca o astfel de viata încât, cu pregatirea corespunzatoare, sa raspunda cât mai des cu "frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste" si fara reticente de ordin (pseudo-) igienic, chemarii preotului de a se împartasi cu Trupul si Sângele Domnului "spre tamaduirea sufletului si a trupului".

Pr. Florin Botezan

Note:
1. Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericeasca, III, 1
2. Nicolae Cabasila, Despre viata în Hristos, IV
3. Pr. Prof. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1998, p.327