|
Back
Explicarea Sfintei Liturghii (IX)
Proscomidia
Înainte de începutul propriu-zis
al Sfintei Liturghii, în altar, la adãpost de privirile credinciosilor,
preotul, singur sau împreunã cu diaconul, sãvârseste
un ritual care are aspectul unei slujbe aparte având o formulã
de binecuvântare si una de încheiere. Este vorba de Proscomidie
care nu este însã o slujbã de sine stãtãtoare
ci o parte integrantã si indispensabilã a Sfintei Liturghii.
Ce este Proscomidia ?
Proscomidia, în esenta ei, constã în punerea înainte
a darurilor pentru jertfa liturgicã, însãsi denumirea
de Proscomidie venind de la cuvântul grecesc proskomizw care înseamnã
a pune înainte, a aduce, a oferi, a face dar. Mai precis slujba
Proscomidiei constã în alegerea, pregãtirea si afierosirea
de cãtre preot a darurilor de pâine si vin aduse de credinciosi
la altar. Astfel darurile sunt ridicate la calitatea de Cinstite Daruri,
gata pentru a fi sfintite si prefãcute în Trupul si Sângele
Domnului în cadrul Sfintei Liturghii
Pânã în secolul VII ritualul Proscomidiei
era mult mai simplu
Proscomidia a constituit întotdeauna o
parte a Sfintei Liturghii. Dar în primele secole crestine ritualul
ei era mult mai simplu, evoluând ulterior pânã la forma
de azi. În esentã consta în primirea de cãtre
diaconi a darurilor de pâine si vin aduse de credinciosi si alegerea
celor menite pentru jertfã urmând ca episcopul sau preotul
sã le binecuvinteze.
Locul primirii darurilor era o încãpere numitã proscomidiar
sau schevofilachion. Aceastã încãpere era situatã
în latura de nord a altarului , initial fiind distinctã de
bisericã .
În ceea ce priveste timpul sãvârsirii si rânduiala
Proscomidiei nu avem descrieri precise din aceastã perioadã.
O opinie larg rãspânditã si însusitã
de numerosi liturgisti afirmã cã ritualul primirii si pregãtirii
darurilor pentru Sfânta Jertfã avea loc, în primele
veacuri, la începutul Liturghiei credinciosilor. Dupã plecarea
catehumenilor credinciosii prezentau diaconilor darurile lor de pâine
si vin. Diaconii strângeau darurile la proscomidiar, le alegeau
pe cele necesare pentru Sfânta Jertfã si le aduceau apoi
la altar punându-le pe Sfânta Masã. Aici episcopul
sau preotul le afierosea ca daruri de jertfã printr-o rugãciune
specialã. Deplasarea Proscomidiei la începutul Liturghiei
catehumenilor s-a fãcut, potrivit acestei opinii, în sec.
VI-VII ca urmare, pe de o parte, a slãbirii si disparitiei disciplinei
catehumenilor si, pe de altã parte, a dezvoltãrii crescânde
a ritualului Proscomidiei.
O altã opinie, mai nouã sustine cã Proscomidia s-a
aflat întotdeauna la începutul Liturghiei. Se aduce ca argument
faptul cã asezarea Proscomidiei la începutul Sfintei Liturghii
este specificã tuturor Liturghiilor orientale pe când pregãtirea
darurilor înainte de anafora este specificã Liturghiilor
latine. Cel putin în regiunea Siriei de vest (Antiohia) existã
dovada faptului cã credinciosii aduceau încã de la
începutul Sfintei Liturghii darurile însotite de pomelnice
. Potrivit acestei opinii în primele veacuri credinciosii veneau
la începutul Sfintei Liturghii aducând daruri de pâine
si vin însotite de pomelnice cu numele lor pe care le încredintau
diaconilor aflati în schevofilachion. Diaconii alegeau si pregãteau
darurile pentru Sfânta Jertfã. Episcopul sau preotul protos
venind la slujbã intra mai întâi în schevofilachion
si binecuvânta darurile iar apoi intra în bisericã
si începea Sfânta Liturghie. La începutul Liturghiei
catehumenilor darurile erau aduse de cãtre diaconi la altar.
Ritualul de azi al Proscomidiei
se dezvoltã între secolele VII-XIV
Evolutia Proscomidiei dupã secolul VII
reflectã schimbarea care a intervenit în atitudinea fatã
de Sfânta Liturghie si în înþelegerea acesteia,
si anume scãderea numãrului celor ce se împãrtãseau
si accentuarea sensului ei mistico-simbolic.
Mai întâi a intervenit necesitatea practicã a tãierii
prescurii destinatã Sfintei Jertfe deoarece, în conditiile
introducerii împãrtãsaniei credinciosilor cu lingurita
si a reducerii numãrului celor care se împãrtãseau,
era suficientã doar o parte din prescurã si nu una întreagã
cum era pânã atunci. Ca urmare primul ritual nou pe care
îl putem constata la Proscomidie este ritualul scoaterii si pregãtirii
agnetului. Potrivit comentariului liturgic al patriarhului Gherman I al
Constantinopolului, în sec. VIII Proscomidia consta din urmãtoarele
acte: preotul sau diaconul tãia cu copia Agnetul (nimic zicând),
îl punea pe disc, turna vin si apã în potir, iar preotul
rostea rugãciunea punerii înainte: "Dumnezeule, Dumnezeul
nostru..." peste ele, învelea si tãmâia .
Dezvoltarea Proscomidiei a fost determinatã în
primul rând de accentuarea sensului ei tipico-simbolic
Dintr-o simplã pregãtire a darurilor
în vederea Sfintei Jertfe, Proscomidia devine tot mai mult o reprezentare
simbolicã pe de o parte a nasterii si jertfei Mântuitorului
si, pe de altã parte, a Bisericii.
Simbolismul jertfei este întãrit de rostirea la tãierea
agnetului, începând cu secolul al IX-lea, a cuvintelor profetice
ale prorocului Isaia cu privire la jertfa lui Hristos.
Dacã pânã atunci diaconii au avut un rol important
în pregãtirea darurilor având dreptul chiar sã
taie Sfântul Agnet si sã toarne vinul si apa în potir
(rugãciunea de afierosire a darurilor fiind rostitã însã
de preot sau episcop) accentuarea caracterului simbolic de jertfã
al Proscomidiei a fãcut ca diaconul sã aparã tot
mai nepotrivit pentru sãvârsirea acesteia deoarece dreptul
de a jertfi îl are numai preotul. Ca urmare rolul diaconului se
reduce treptat pânã la interzicerea completã, în
secolul al XVII-lea, a dreptului de a proscomidia.
În secolul al IX-lea apare si, mai apoi, ia o mare dezvoltare ritualul
scoaterii miridelor. În Biserica primarã participarea credinciosilor
la Sfânta Jertfã consta în împãrtãsirea
cu Trupul si Sângele Domnului. În conditiile în care
împãrtãsania a devenit tot mai rarã s-a simtit
nevoia unei participãri mai intime la Sfânta Jertfã.
Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru credinciosi ca o substituire
a împãrtãsaniei. Venind la slujbã, credinciosii
aduceau câte o prescurã pentru fiecare nume de pomenit, din
care se scotea o miridã. Cu timpul s-a îngãduit sã
fie adusã o prescurã pentru mai multe nume .
Din secolul al XI-lea avem primele mentiuni despre scoaterea miridelor
în cinstea Maicii Domnului si a sfintilor ca expresie a simbolismului
eclesial al Proscomidiei. Ritualul miridelor se va dezvolta foarte mult
în secolele urmãtoare ajungându-se chiar la exagerãri
si la diferente importante de la o regiune la alta în principal
în legãturã cu sfintii pomeniti impunându-se
interventia autoritãtii bisericesti.
Ca urmare, în secolul al XIV-lea, patriarhul Filotei al Constantinopolului
redacteazã o Diataxã (rânduialã) liturgicã
(tradusã în acelasi secol în slavã si rãspânditã
în Biserica bulgarã, sârbã, românã
si rusã) în care sistematizeazã si fixeazã
rânduiala Proscomidiei eliminând exagerãrile si reusind
sã stabileascã ordinea în acest domeniu.
Note:
§
Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împãrãtiei,
editura Anastasia, f.a., p. 108.
§
Rugãciunea din timpul cântãrii heruvimice în
Liturghier, Bucuresti, 2000, p.148
§
Pãrintele Galeriu, Jertfã si rãscumpãrare,
ed. Harisma, p. 172.
§
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloaie, Spiritualitate si comuniune în
Liturghia ortodoxã, Craiova, 1986, p.118.
§
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, cap. VIII
§
Sfântul Gherman al Constantinopolului, Nicolae Cabasila
§
Sfântul Ciprian, Epistola LXIII, 13 cãtre Caecilius.
Simeon al Tesalonicului
§
vezi si în continuare, pentru simbolismul Nasterii Domnului, tâlcuirile
Sfintei Liturghii având ca autori pe Sfântul Gherman al Constantinopolului,
Teodor de Andida, Simeon al Tesalonicului.
Pr. Florin Botezan
Back
|