Back
Explicarea
Sfintei Liturghii (L)
Anaforaua Sfântului
Ioan Gură de Aur (V)
Mijlocirea Bisericii pentru întreaga lume,
care încheie anaforaua, începe cu rugăciunea pentru toţi cei adormiţi
întru „nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci”, ca Dumnezeu
să-i pomenească şi să-i odihnească întru Împărăţia Sa, şi continuă cu
rugăciunea pentru cei vii.
"Încă Te rugăm:
Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul
adevărului Tău, toată preoţimea, cea întru Hristos diaconime şi tot
cinul preoţesc şi monahicesc”. Pomenirea celor vii începe
cu episcopii ortodocşi şi cu tot clerul. Episcopul are datoria să păstreze
dreapta credinţă şi s-o înveţe în eparhia sa împreună cu tot clerul,
păstrând astfel unitatea de credinţă cu sfinţii şi cu înaintaşii adormiţi,
pomeniţi anterior, dar şi cu ceilalţi episcopi. Prin pomenirea episcopilor
care „drept învaţă cuvântul adevărului” (II Timotei 2, 15)
şi a clerului se manifestă astfel comuniunea în care se află Bisericile
ortodoxe locale, comuniune întemeiată pe unitatea în dreapta credinţă.
„Încă aducem Ţie
această slujbă cuvântătoare pentru toată lumea, pentru sfânta sobornicească
şi apostolească Biserică; pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită
vieţuiesc, pentru cârmuitorii ţării. Dă lor Doamne paşnică ocârmuire,
ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim
în toată cucernicia şi curăţia”. Ne rugăm mai întâi pentru
întreaga lume locuită (οΐκουμένη) al cărei centru este omul şi apoi
pentru Biserică ca început al creaţiei noi, ca anticipare a creaţiei
transfigurate (1). În mod deosebit
ne rugăm pentru cei ce, ca mădulare ale Bisericii conştiente de chemarea
lor, se străduiesc să ducă o viaţă curată şi cinstită, împlinind voia
lui Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea pentru cârmuitorii ţării, ca aceştia
să asigure condiţiile externe desfăşurării misiunii Bisericii şi vieţuirii
creştineşti. Împlinim astfel cuvântul Sfântului Pavel: „Vă îndemn
deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri,
pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte
dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia
şi buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi
la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 1-4).
„Întâi pomeneşte,
Doamne, pe (episcopul locului) pe care-l dăruieşte sfintelor Tale Biserici
în pace, întreg, cinstit, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul
adevărului Tău (II Timotei 2, 15)”. Ierarhul locului, care
este întâi stătătorul Bisericii locale, chipul lui Hristos şi garantul
păstrării dreptei credinţe, este pomenit în mod special, cu glas mare,
rugându-ne să poată păstori turma în pace, învăţându-ne adevărul şi
călăuzindu-ne spre mântuire. Învăţarea dreaptă a cuvântului adevărului
este esenţială pentru că mântuirea, atât a episcopului cât şi a clericilor
şi a întregului popor încredinţat spre păstorire, depinde de păstrarea
dreptei credinţe. Este cunoscută apoftegma din Pateric în care se relatează
despre avva Aghaton care, din smerenie, primeşte acuzele că este stăpânit
de tot felul de păcate mai puţin acuza că este eretic motivând că erezia,
adică depărtarea de la dreapta credinţă, înseamnă despărţirea de Dumnezeu
(2).
Pomenirea solemnă a episcopului locului este şi semnul recunoaşterii
de către adunarea euharistică a legitimităţii sale în Biserica locală
şi faţă de alte Biserici locale, legitimitate dată de alegerea şi hirotonia
sa canonică precum şi de ortodoxia învăţăturii sale (3).
„Pe toţi şi pe toate”.
În secolele V-XI, în timpul rugăciunilor de mijlocire ale anaforalei,
erau pomeniţi nominal de către diacon, cu voce tare şi într-o ordine
bine stabilită, episcopi, preoţi, împăraţi, credincioşi, care au păstrat
sau păstrează dreapta credinţă, ca semn al comuniunii şi unităţii în
Biserică. Mai întâi erau pomeniţi cei adormiţi, după ecfonisul în cinstea
Maicii Domnului, iar după ecfonisul pentru ierarhul locului erau pomeniţi
cei vii, atât nominal cât şi pe categorii mai generale. În special în
perioada marilor dispute dogmatice şi a sinoadelor ecumenice, poporul
acorda o mare atenţie acestor pomeniri pe care le asculta cu interes,
apropiindu-se de altar. Ieşirea din unitatea de credinţă exprimată de
dogme a unor episcopi, preoţi, împăraţi, credincioşi, atrăgea după sine
scoaterea numelor lor din diptice, ceea ce echivala cu excomunicarea
sau scoaterea lor din comunitatea Bisericii (4).
Diaconul încheia atât pomenirea celor adormiţi cât şi a celor vii cu
formula: „Şi pe toţi pe care îi are în cuget fiecare, şi pe toţi
şi pe toate” la care poporul răspundea „Şi pe toţi şi pe toate”.
În prezent diaconul face pomenirile în taină. Formula „[Şi] pe toţi
şi pe toate”, rostită astăzi numai de credincioşi, rămâne o formulă
de pomenire generală a celor menţionaţi în anafora şi a tuturor celor
pe care îi poartă fiecare din cei prezenţi în inimile lor.
„Adu-Ţi aminte, Doamne,
de oraşul acesta, în care vieţuim, şi de toate oraşele şi satele, şi
de cei ce cu credinţă vieţuiesc într-însele. Adu-Ţi aminte Doamne de
cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, de cei bolnavi, de cei
ce pătimesc, de cei robiţi şi de mântuirea lor. Adu-Ţi aminte, Doamne,
de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale Biserici, şi îşi
aduc aminte de cei săraci; şi trimite peste noi toţi milele Tale”.
Anaforaua continuă cu rugăciunea pentru întreaga lume reluând o parte
din cererile ecteniei mari, acum când Sfânta Jertfă a fost adusă şi
Împăratul cerurilor se află prezent cu Trupul şi Sângele Său pe Sfânta
Masă. Ne rugăm pentru toţi cei care vieţuiesc în localitatea în care
se săvârşeşte Sfânta Liturghie şi în toate oraşele şi satele ca Domnul
să-şi aducă aminte de ei, revărsându-şi mila asupra lor. Îi pomenim
în mod special pe cei credincioşi adică pe membrii Bisericii care se
străduiesc să vieţuiască potrivit dreptei credinţe fără să se lase furaţi
de duhul lumii acesteia. Ne rugăm apoi pentru toţi care se află în situaţii
speciale care îi împiedică să fie prezenţi la slujbă şi au nevoie de
ajutorul lui Dumnezeu: călători, bolnavi, robiţi, cerând mântuirea lor.
În mod deosebit ne rugăm pentru cei milostivi, cei care înţeleg că Taina
întâlnirii cu Dumnezeu în Liturghie se împlineşte în „taina fratelui”,
căci „nici un mijloc ne duce atât de uşor la dreptate sau la îndumnezeire
(ca să zic aşa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul
sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi”(5).
În finalul rugăciunii în care îmbrăţişăm întreaga lume, ne rugăm ca
mila lui Dumnezeu, izvorul tuturor celor de trebuinţă, să se reverse
asupra noastră, a tuturor.
„Şi ne dă nouă cu
o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă
numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor”. Mântuitorul Hristos S-a întrupat,
a pătimit, a înviat şi S-a înălţat cer pentru ca să ne unească în Biserică
cu El şi între noi, după chipul Sfintei Treimi: „Ca toţi să fie
una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia
în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe
care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una
suntem”(Ioan, 17, 21-22). În Sfânta Liturghie se împlineşte în
cel mai înalt grad unirea noastră cu Hristos şi între noi în Biserică,
unire nu numai între cei adunaţi în locaşul bisericii ci şi unirea cu
puterile îngereşti, cu sfinţii, cu ortodocşii vii şi adormiţi de pretutindeni.
Anaforaua, rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii prin care se aduce
sfânta jertfă, se încheie cu rugăciunea ca să fim uniţi cu toţii în
Biserică după chipul Sfintei Treimi, astfel încât, ca un singur Trup
tainic al lui Hristos, să-L slăvim „cu o gură şi o inimă” (Romani
15, 6) pe Dumnezeul Treimic. Ne pregătim astfel pentru momentul culminant
al Sfintei Liturghii şi al împlinirii unirii noastre cu Hristos şi între
noi, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Note:
1.
Emmanuel Lanne, L’intercession pour l’église dans la prière eucharistique,
în L’église dans la liturgie. Conférences Saint-Serge. XXVI Semaine
d’études liturgiques, Paris, 1979, Roma, 1980, p. 206.
2. Patericul, Alba Iulia, 2003,
p. 25.
3. Elie Melia, Les diptyques liturgiques
et leur signification ecclésiologique, în L’église dans la liturgie.
Conférences Saint-Serge. XXVI Semaine d’études liturgiques, Paris, 1979,
Roma, 1980, p. 218.
4. Pr. P. Vintilescu, Liturghierul
explicat, p. 278-283; Robert F, Taft, S. J. A History of the Liturgy
of St. John Chrysostom. Volume IV. The Diptychs, OCA 238, Roma, 1991,
p. 95-164; Elie Melia, Les diptyques liturgiques et leur signification
ecclésiologique, în L’église dans la liturgie. Conférences Saint-Serge.
XXVI Semaine d’études liturgiques, Paris, 1979, Roma, 1980, p. 209-229.
5. Sfântul
Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, XXIV, p. 45.
Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare (I)
Anaforaua este principala deosebire între
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sfântului Vasile cel Mare.
Practica actuală a rostirii anaforalei în taină face ca, pentru credinciosul
din biserică, această deosebire să nu pară foarte semnificativă deoarece
el nu poate sesiza decât câteva schimbări relativ minore: formula "A
dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli zicând…" rostită cu
voce tare înainte de cuvintele de instituire a Tainei; o uşoară modificare
a ecfonisului în cinstea Maicii Domnului determinată de adaptarea la
contextul rugăciunii: "Mai ales cu Preasfânta …"; cântarea
"De tine se bucură…" în locul axionului obişnuit; răspunsul
"Pe arătătorul…" dat de strană la pomenirea episcopului.
Anaforaua Sfântului
Vasile cel Mare este o adevărată sinteză a teologiei ortodoxe exprimată
în formă doxologică
În realitate deosebirea între cele două Liturghii
bizantine este esenţială deoarece anaforaua este rugăciunea centrală
a Sfintei Liturghii. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, mult mai lungă
decât cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, prin echilibrul structurii sale,
prin amploarea şi bogăţia dezvoltării doctrinare, poate fi considerată
expresia cea mai înaltă şi cea mai densă a anaforalei euharistice,(1)
fiind o adevărată sinteză a teologiei ortodoxe exprimată în formă doxologică.
Rostirea ei în taină în timpul cântării imnelor face însă ca, pe de
o parte, credincioşii, neauzind-o, să nu poată participa deplin la slujbă
şi să fie văduviţi de şansa însuşirii liturgice a principalelor învăţături
de credinţă, şi, pe de altă parte, clericii să fie nevoiţi a o citi
în grabă, fără a-i putea aprofunda adâncimile teologice. Nu cutezăm
să credem că vreun slujitor al altarului îşi asumă înfricoşătoarea răspundere
de a nu citi în întregime anaforaua punându-se pe sine însuşi în mare
pericol înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii deoarece "blestemat
este tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă (neglijenţă,
indolenţă)" (Ieremia 48, 10).
Anaforaua este
alcătuită de Sfântul Vasile cel Mare pe baza tradiţiei capadociene
Mult timp s-a crezut, pe baza informaţiilor
cuprinse într-o lucrare atribuită patriarhului Proclu al Constantinopolului
(† 446) numită "Despre predania Dumnezeieştii Liturghii",
că anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur este o prescurtare a anaforalei
Sfântului Vasile cel Mare, care, la rândul ei, este o prescurtare a
anaforalei Sfântului Iacob. Dar s-a dovedit că lucrarea atribuită patriarhului
Proclu este de fapt un fals târziu.(2)
Se ştie astăzi că evoluţia anaforalei Sfântului Vasile cel Mare nu s-a
făcut de la amplu la restrâns ci de la restrâns şi simplu la o dezvoltare
doctrinară energică.(3) În afara
anaforalei bizantine se mai cunoaşte o anafora alexandrină, păstrată
de copţi, atribuită tot Sfântului Vasile cel Mare, mult mai scurtă decât
cea bizantină, care este fie o primă redactare a anaforalei realizată
de Sfântul Vasile cel Mare,(4)
fie este anaforaua găsită de Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei
şi folosită de el în slujire şi ca bază pentru redactarea anaforalei
bizantine păstrată până astăzi în cultul ortodox.(5)
În orice caz autenticitatea anaforalei bizantine a Sfântului Vasile
cel Mare este demonstrată atât de mărturiile istorice(6)
cât şi de studiile care au comparat textul ei cu alte opere ale Sfântului
Vasile, identificând teme teologice şi termeni specifici lui.(7)
Deşi nu decurg una din alta, anaforalele Sfântului Vasile cel
Mare şi Ioan Gură de Aur au multe puncte comune: structura trinitară,
imnul Sanctus, cuvintele de instituire, anaforaua propriu-zisă, ecfonisul
final. În cele ce urmează vom analiza sumar anaforaua Sfântului Vasile
cel Mare încercând să-i punem în evidenţă frumuseţea şi profunzimea
teologică, fără a mai insista asupra punctelor comune cu anaforaua Sfântului
Ioan Gură de Aur, prezentate în articolele precedente.
Prima parte a
anaforalei este o slăvire înflăcărată a Sfintei Treimi
Prima parte a anaforalei (până la imnul Sanctus)
este o slăvire înflăcărată a Sfintei Treimi într-o rugăciune de mare
profunzime teologică în care lauda se împleteşte cu mulţumirea. Exprimând
incapacitatea noastră de a-L slăvi cum se cuvine, anaforaua arată că
trebuie să-L celebrăm şi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că ne-a
dat "cunoaşterea adevărului" Său, la care nu am fi
fost capabili să ajungem singuri, prin revelarea în Hristos a tainei
dumnezeieşti.(8)
"Cel ce eşti, Stăpâne, Doamne, Dumnezeule,
Părinte Atotţiitorule, Cel închinat, vrednic cu adevărat şi drept şi
cuvenit lucru este, pentru marea cuviinţă a sfinţeniei Tale, pe Tine
a Te lăuda, Ţie a-Ţi cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ţie a ne închina,
Ţie a-Ţi mulţumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur eşti Dumnezeu cu
adevărat, şi Ţie a-Ţi aduce această slujbă cuvântătoare a noastră, cu
inimă înfrântă şi cu suflet smerit; că Tu eşti Cel ce ne-ai dăruit nouă
cunoaşterea adevărului Tău. Şi, cine este în stare să grăiască puterile
Tale, să facă auzite toate laudele Tale sau să spună toate minunile
Tale, în toată vremea? Stăpâne al tuturor, Doamne al cerului şi al pământului
şi a toată făptura cea văzută şi nevăzută, Cel ce şezi pe scaunul slavei
şi priveşti adâncurile, Cel ce eşti fără de început, nevăzut, neajuns,
necuprins, neschimbat…".
Anaforaua începe cu primirea descoperirii pe care Dumnezeu i-a făcut-o
lui Moise în rugul aprins şi anume că El este "Cel Ce este"
(Is. 3,14) fiinţarea în sine şi fundamentul existenţei tuturor. Dumnezeu
este Stăpânul nostru dar este şi Părintele nostru, singurul Dumnezeu
adevărat. De aceea, în faţa slavei lui Dumnezeu, singurul lucru "drept
şi cuvenit" pe care-l putem face este să-L lăudăm, să-L binecuvântăm,
să-L slăvim, să-I mulţumim şi să-I aducem slujirea cuvântătoare a Sfintei
Liturghii "cu inimă înfrântă şi cu suflet
smerit". De Dumnezeu nu ne putem apropia decât în stare
de pocăinţă şi cu smerenie şi numai aşa putem cunoaşte adevărul căci
El este Cel ce ni-l descoperă. Descrierea pozitivă a măririi lui Dumnezeu
se amestecă cu evidenţierea neputinţei de a o descrie scoţând în evidenţă
caracterul apofatic (negrăit) al cunoaşterii lui Dumnezeu. Este vorba
de un apofatism trăit, cu neputinţa de exprimat, şi nu de teologia negativă
raţională a scolasticii apusene, care se opreşte la negaţiile intelectuale
ale atributelor afirmative. (9)
"Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos,
al marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, nădejdea noastră, Care
este chipul bunătăţii Tale, pecete asemenea chipului, Care întru Sine
Te arată pe Tine, Tată, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat, Înţelepciune
mai înainte de veci, viaţă, sfinţire, putere, Lumina cea adevărată…".
Dumnezeu este apofatic dar intră în legătură cu noi prin Fiul Său, Care
ia trupul nostru şi se jertfeşte pentru noi iar prin Duhul Său ni se
face simţit şi ne luminează lăuntric, ne sfinţeşte şi ne umple de viaţă
şi de simţirea Fiului faţă de Tatăl. Sfântul Vasile cel Mare dezvoltă
aici o adevărată teologie trinitară în orientarea ei spre creaţie. Domnul
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Dumnezeu
adevărat care ni-l descoperă pe Dumnezeu Tatăl, fiind chipul Lui. El
este "viaţă, sfinţire, putere, Lumina
cea adevărată". Fiul este descris cu o excepţională
bogăţie doctrinară. Pentru aceasta Sfântul Vasile preia aproape literal
câteva pasaje hristologice ale Sfântului Atanasie cel Mare (PG 25, 217)
cuprinzând o serie de termeni proprii teologiei Cuvântului acestui Sfânt
Părinte, între care expresia "pecete
asemenea chipului" întâlnită şi în Tratatul despre
Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare.(10)
"Prin Care S-a arătat Sfântului Duh,
Duhul adevărului, darul înfierii, arvuna moştenirii celei ce va să fie,
începutul bunătăţilor celor veşnice, puterea cea făcătoare de viaţă,
izvorul sfinţeniei, de Care toată făptura cea cuvântătoare şi înţelegătoare,
întărită fiind, Ţie slujeşte şi Ţie pururea Îţi înalţă cântare de slăvire,
că toate împreună slujesc Ţie. Că pe Tine Te laudă Îngerii, Arhanghelii,
Scaunele, Domniile, Începătoriile, Stăpâniile, Puterile şi Heruvimii
cei cu ochi mulţi; Ţie Îţi stau împrejur Serafimii cei cu şase aripi,
care, cu două îşi acoperă feţele, cu două picioarele, iar cu două zburând,
strigă unul către altul, cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere,
cântarea de biruinţă, cântând, strigând, glas înălţând şi grăind".
Duhul Sfânt S-a arătat prin Fiul, El este Duhul Adevărului "darul
înfierii, arvuna moştenirii ce va să fie, începutul bunătăţilor celor
veşnice, puterea cea făcătoare de viaţă, izvorul sfinţeniei".
Descrierea Sfântului Duh este de inspiraţie biblică dar cu unele adaptări
ale versetelor scripturistice. Se observă un paralelism izbitor între
termenii hristologici şi cei pnevmatologici: Cuvântul este "chipul
bunătăţii Tale, Care întru Sine Te arată pe Tine Tată, Dumnezeu adevărat,
viaţă, sfinţire, putere" iar Sfântul Duh este "începutul
bunătăţilor celor veşnice, darul înfierii, Duhul adevărului, arvuna
vieţii viitoare, izvorul sfinţeniei, puterea cea făcătoare de viaţă"(11).
În Tratatul despre Sfântul Duh, Sfântul Vasile formulează principiul
potrivit căruia Cuvântul poate fi văzut ca şi Chip al Tatălui prin luminarea
Sfântului Duh, astfel încât închinarea Fiului este nedespărţită de închinarea
Duhului: "Adorând pe Fiul, adorăm pe
Cel ce este Chipul lui Dumnezeu şi Tatăl; adorând pe Duhul adorăm pe
Cel ce arată în Sine divinitatea Domnului… Pentru că este cu neputinţă
să vadă cineva chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut, fără iluminarea Duhului.
Prin iluminarea Duhului, vedem strălucirea slavei lui Dumnezeu, adică
pe Fiul, iar de la Fiul ne ridicăm cu mintea la Tatăl, a Cărui imagine
şi pecete este Fiul"(12)
.
Duhul Sfânt este cel care întăreşte şi uneşte îngerii şi oamenii în
slujirea şi slăvirea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile aminteşte cele nouă
cete îngereşti insistând asupra serafimilor împreună cu care şi noi
vom cânta "cântarea de biruinţă" adică trisaghionul
serafimic (Sanctus):
"Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot;
plin este cerul şi pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Bine
este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de
sus". Oamenii şi îngerii se unesc la Liturghie în slujirea
lui Dumnezeu. Cântarea serafimilor este împletită cu cea a copiilor
din Ierusalim care L-au întâmpinat pe Mântuitorul în Duminica Floriilor:
"Binecuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului. Osana întru cei de sus" (Mt. 21,9;
Mc 11,9-10; Lc. 19, 38; In 12,13). Mărturisim astfel că "Hristos
care intră în Ierusalim dar vine şi în Euharistie, în amândouă într-o
adâncă smerenie, este acelaşi cu Dumnezeul cel lăudat de serafimi"(13).
Note:
1.
Irénée-Henri Dalmais, Le mystère de la foi dans l’anaphore de Saint
Basile, în «La Maison-Dieu», 191/1992, p. 45.
2. F.J. Leroy, Proclus «de traditione divinae
Missae»: un faux de C. Paleoccapa, în OCP, 28/1962, p. 288-299, Pr.
Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială pentru institutele teologice,
ediţia a II-a, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1985, p. 226.
3. Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea
Sfântului Duh, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1999, p. 231; Irénée-Henri
Dalmais, op. cit., p. 45-47.
4. Lois Bouyer, Eucharistie, Paris,
1968.
5. Dom Hieronymus Engberding, Das Eucharistiche
Hochgebet der Basileiosliturgie, Munster i. W., 1931; J. Doresse,
Dom E. Lanne, Un témoin archaique de la liturgie copte de St. Basile,
Louvain, 1960.
6. Vezi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, op.
cit, p. 226-227.
7. Dom. B. Capelle, Les liturgies basiliennes
et St. Basile, în J. Doresse, Dom E. Lanne, op. cit., p. 1-74;
Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 229-267.
8. Louis Ligier, s.j., Célébration
divine et anamnèse dans la pre,ière partie de l’anaphore ou canon de
la messe orientale, în Eucharisties d’Orient et d’Occident. Semaine
liturgique de l’Institut Saint-Serge. II, Paris, 1970, p. 160.
9. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate
şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 263.
10. Dom. B. Capelle, op. cit., p. 52.
11. Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, op. cit.,
p. 237.
12. Sfântul Vasile cel Mare, Tratat despre
Sfântul Duh, XXVI, p. 78.
13. Pr. D. Stăniloae, op. cit., p. 262.
Pr. Florin Botezan
|