Back
Explicarea
Sfintei Liturghii XLVIII
Anaforaua Sfântului
Ioan Gură de Aur (III)
Rostirea formulei "Ale
Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate"
şi înălţarea darurilor de pâine şi vin reprezintă momentul culminant
al dăruirii euharistice, a noastre şi a întregii creaţii, lui Dumnezeu.
Această dăruire îşi găseşte împlinirea în epicleză, adică în invocarea
Sfântului Duh asupra noastră şi a darurilor pentru a ne umple de viaţa
Sa dumnezeiască.
Troparul Ceasului al treilea
nu este epicleza anaforalei ci un adaos târziu
În faţa măreţiei momentului epiclezei, din
evlavie, unii slujitori au introdus rostirea de trei ori a troparului
Ceasului al treilea cu stihurile corespunzătoare: "Doamne,
Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor
Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă ,
celor ce ne rugăm Ţie". Acest tropar nu face parte
din anafora ci din rânduiala din timpul Postului Mare a Ceasului al
treilea şi, în mod evident, nu este epicleza ei, aşa cum greşit înţeleg
unii. Folosirea troparului a început târziu, fiind întâlnit sporadic
în manuscrisele din secolele XII-XIII şi căpătând amploare în secolele
XV-XVI. În Liturghierul român pătrunde doar în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea. Dacă în Liturghierul românesc actual troparul este aşezat
înaintea epiclezei, în Liturghierul slav şi în ediţiile vechi româneşti
el este interpolat chiar în epicleză, pe care o întrerupe ilogic.
Tendinţa actuală, întâlnită la greci, la sârbi şi la ortodocşii din
diaspora, este de a elimina total troparul Ceasului al treilea din anafora,
ca pe un adaos străin ei. Credem că ar fi oportun ca şi autoritatea
eclezială românească să ia în considerare posibilitatea eliminării acestui
tropar care, deşi a fost introdus din evlavie pentru a marca importanţa
momentului şi a pregăti slujitorii pentru rostirea epiclezei, întrerupe
curgerea firească a anaforalei şi de multe ori deturnează atenţia slujitorilor
asupra lui, astfel încât ajunge să fie confundat cu epicleza şi să i
se acorde mai mare atenţie decât adevăratei epicleze.
Epicleza este invocarea
Duhului Sfânt spre a preface, atât darurile cât şi comunitatea, în Trupul
lui Hristos
Epicleza anaforalei nu este o formulă de tip
magic, ruptă de restul slujbei, ci împlinirea unui urcuş continuu de-a
lungul întregii Liturghii spre acest moment. De fapt Sfânta Liturghie
este în întregime o epicleză, o invocare a Duhului Sfânt spre a preface
ceea ce se săvârşeşte în ea în ceea ce acele lucrări ne descoperă. Ea
trebuie înţeleasă în perspectiva mijlocirii cereşti a lui Hristos (Ioan
14, 16), care este o epicleză a Sfântului Duh, o cerere către Tatăl
de a trimite Duhul peste Biserică, peste daruri, peste comunitate, peste
lume . Duhul Sfânt este Cel care desăvârşeşte lucrarea mântuitoare a
lui Hristos, făcându-L prezent în mijlocul nostru şi făcându-ne pe noi
asemenea Lui.
În ceea ce priveşte poziţia şi gesturile preotului în timpul epiclezei,
după cum arată Părintele Petre Vintilescu, acestea "trebuie
să se conducă de legea sau principiul corespondenţei dintre formă sau
acţiune şi ideea pe care trebuie să o exprime. Este firesc deci ca mai
întâi preotul să-şi ridice privirea şi mâinile în sus, o dată cu cugetul,
în timp ce rosteşte «Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi», lăsându-le
apoi lin spre darurile de pe Sfânta Masă" , pe care să le
arate şi să le binecuvânteze în semnul crucii rostind restul rugăciunii.
Epicleza fiind o invocare a Duhului Sfânt, cea mai potrivită poziţie
a preotului, în prima ei parte, este aşadar a sta în picioare, cu mâinile
şi privirea ridicate în sus, poziţia care, potrivit Sfintei Scripturi
şi Sfinţilor Părinţi, exprimă în cel mai înalt grad starea de rugăciune.
De altfel, potrivit mărturiei Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica
primară întreaga adunare, clerici şi credincioşi, stăteau în picioare,
cu mâinile ridicate, de-a lungul întregii anaforale, aducând Sfânta
Jertfă .
"Încă aducem
Ţie această slujbă cuvântătoare şi fără de sânge…".
La Sfânta Liturghie, prin punerea înainte a darurilor şi rostirea anaforalei
euharistice, noi aducem Sfânta Jertfă, jertfa cea fără de sânge a Legii
celei noi. Această jertfă o aducem cu ajutorul cuvântului prin care
mulţumim Tatălui pomenind lucrarea mântuitoare a Fiului şi invocăm Duhul
Sfânt asupra noastră şi a darurilor. De aceea jertfa euharistică şi
întreaga Liturghie este numită slujbă cuvântătoare (λογική λατρία),
adică o slujbă purtată de către cuvânt.
Aducerea Sfintei Jertfe la Liturghie nu este o repetarea a jertfei unice
şi atotcuprinzătoare adusă o dată pentru totdeauna de Hristos, prin
care a mântuit neamul omenesc, ci actualizarea acesteia. Slujind Sfânta
Liturghie preotul şi comunitatea nu Îl răstignesc din nou pe Hristos
ci, după cum explică Sfântul Nicolae Cabasila, Duhul Sfânt preface darurile
puse înainte în Trupul răstignit al Domnului şi astfel jertfa se împlineşte
prin însăşi sfinţirea darurilor .
"Şi te chemăm,
Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste
noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte".
Epicleza, ca împlinire a ofrandei noastre şi a întregii creaţii, este
invocarea Duhului Sfânt asupra noastră, adică a comunităţii slujitoare,
şi asupra darurilor puse înainte spre a preface, atât darurile cât şi
comunitatea, în Trupul lui Hristos. Ne rugăm practic ca Duhul Sfânt
să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în sânul adunării euharistice,
aşa cum L-a făcut prezent în sânul Fecioarei Maria la Bunavestire şi
în sânul Bisericii în ziua Cincizecimii.
Pogorându-se asupra noastră şi asupra darurilor, Duhul Sfânt ne înalţă
în Împărăţia cerurilor, integrându-ne în Liturghia veşnică adusă de
Hristos, în Duhul Sfânt, Tatălui. "Cu toate că Duhul «se pogoară»
asupra adunării care trăieşte într-un timp istoric, prefacerea euharistică,
atât a oamenilor cât şi a Cinstitelor Daruri, are loc prin înălţarea
Duhului, prin «transferarea» oamenilor şi a Darurilor către jertfelnicul
ceresc, astfel încât celebrarea lor să fie una cu unica şi veşnica Euharistie
a lui Hristos" .
"Şi fă, adică,
pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Amin. Iar ceea ce este
în potirul acesta Cinstit Sângele Hristosului Tău. Amin. Prefăcându-le
cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin". Minunea
prefacerii euharistice a Cinstitelor Daruri nu este o minune fizică,
perceptibilă simţurilor, ci trebuie primită cu credinţă. Noi credem
că ea se petrece cu adevărat, fără să depindă de vrednicia preotului,
căci, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, "nu un om e
cel ce face ca darurile să devină Trupul şi Sângele lui Hristos, ci
El Însuşi" , "Hristos este aici prezent şi lucrează…
Slujba preotului este să deschidă gura; totul se lucrează de către Dumnezeu".
Anaforaua este rostită de către preot în numele Bisericii, a Trupului
tainic al Domnului, de aceea prin El vorbeşte Hristos ca împreună rugător
cu comunitatea. "Tocmai pentru că este o supremă întâlnire
a slujirii cuvântătoare a omului cu slujirea cuvântătoare a Cuvântului
prin Duhul, rugăciunea epiclezei are suprema ei eficienţă. Prefacerea
se face cu voia Tatălui prin Cuvântul şi prin Duhul".
Ca urmare, prin întreaga slujire cuvântătoare pe care o reprezintă Sfânta
Liturghie şi care culminează în rostirea epiclezei "darurile
s-au sfinţit şi Jertfa s-a săvârşit, iar marea Victimă, adică Mielul
cel junghiat pentru lume, se vede zăcând pe Sfânta Masă. Căci acum pâinea
nu mai este doar o închipuire a Trupului Domnului sau numai o icoană
a adevăratului Dar, care ar avea doar o întipărire a mântuitoarelor
patimi ca pe o tăbliţă, ci este însuşi Darul cel adevărat, însuşi Trupul
Stăpânului cel atotsfânt: Trupul care a primit cu adevărat toate acele
umiliri, ocări şi loviri, Trupul care a fost răstignit şi jertfit, care
a dat mărturia cea bună înaintea lui Pilat din Pont, Trupul care a fost
biciuit şi batjocorit, care a îndurat scuipări şi a gustat fiere. Aşişderea
şi vinul este acum însuşi Sângele care a ţâşnit din Trupul cel împuns
cu suliţa. Este Trupul şi Sângele care s-a zămislit de la Duhul Sfânt,
s-a născut din Sfânta Fecioară, a fost îngropat, a înviat a treia zi,
s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui".
"Pentru ca să
fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea
păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăţiei
cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau
spre osândă". Prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul
şi Sângele Domnului nu este un scop în sine. Ea este cerută în vederea
prefacerii persoanelor prin împărtăşirea cu ele. Finalitatea prefacerii
darurilor este împărtăşirea comunităţii cu Sfintele Taine de aceea epicleza
continuă cu evocarea roadelor cuminecării.
Ne rugăm mai întâi pentru trezirea sufletului, adică pentru dobândirea
acelei stări de trezvie, de veghe continuă împotriva ispitelor prin
care vrăjmaşul încearcă să ne piardă, potrivit îndemnului Sfântului
Petru: "Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul,
umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă,
tari în credinţă" (I Petru 5, 8-9). Ne rugăm apoi ca împărtăşirea
să ne fie spre iertarea păcatelor săvârşite, pentru ca Trupul şi Sângele
Domnului să ardă păcatul din noi şi să vindece rănile pe care acesta
ni le-a produs, după cum cerem şi în rugăciunea a treia de mulţumire
după împărtăşire: "intră în alcătuirea mădularelor mele şi
întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor
păcatelor mele".
Următoarea cerere ne arată că Duhul Sfânt pe care l-am invocat asupra
comunităţii ni se împărtăşeşte prin cuminecarea cu Sfintele Taine. De
aceea ne rugăm ca împărtăşirea cu Hristos să ne fie şi spre împărtăşirea
cu Duhul Sfânt şi spre plinirea Împărăţiei cerurilor, adică pentru ca
Împărăţia iubirii lui Dumnezeu să-i cuprindă pe toţi. Cererea Duhului
şi a Împărăţiei pentru cei ce se împărtăşesc sunt, în esenţa lor, sinonime,
descoperind esenţa eshatologică a Tainei, îndreptată spre viitor, spre
Împărăţia lui Dumnezeu, dar descoperită şi dăruită deja Bisericii. Prin
participare la Liturghie şi împărtăşire, Duhul Sfânt ne uneşte în Biserică
dăruindu-ne trăirea anticipată a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ne rugăm apoi
ca împărtăşirea cu Hristos şi cu Duhul Sfânt să trezească în noi acea
îndrăzneală filială către Tatăl despre care Sfântul Pavel arată că este
un rod al primirii Sfântului Duh: "Dar voi nu sunteţi în carne,
ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva
nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este
în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate…
Căci câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.
Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi
primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuşi
mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu.
Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori - moştenitori ai lui Dumnezeu
şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca
împreună cu El să ne şi preamărim" (Romani 8, 9-10; 14-17).
Sfântul Pavel ne avertizează că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului
poate să ne fie spre osândă dacă o facem fără pocăinţă. "Să
se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea
din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă
şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt
neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat
noi înşine, nu am mai fi judecaţi" (I Corinteni 28, 31). Avertismentul
Sfântului Pavel ne face ca, după enumerarea roadelor pe care le aşteptăm
prin împărtăşire, să ne rugăm ca aceasta să nu ne fie spre judecată
sau osândă, mărturisind astfel implicit că ne-am judecat noi înşine
şi ne-am aflat nevrednici dar, îndrăznim, pentru poruncă, să ne apropiem
cu pocăinţă de Sfintele Taine.
Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur (IV)
După invocarea Duhului Sfânt asupra comunităţii
şi darurilor spre a le preface în Trupul şi Sângele lui Hristos şi a
ne umple de viaţa Sa dumnezeiască prin împărtăşirea cu ele, anaforaua
continuă cu pomenirea întregii Biserici unită în Hristos prin aducerea
sfintei jertfe şi cu mijlocirea Bisericii pentru întreaga lume.
În timpul rostirii mijlocirilor
anaforalei de către protos diaconul citeşte dipticele
Mijlocirea pentru membri
Bisericii şi pentru lume a făcut parte încă de la începuturi din anafora.
Această mijlocire este numită uneori, oarecum impropriu, şi rugăciunea
dipticelor (1). Denumirea de diptice
vine de la obiectele alcătuite din două coperte de lemn, de fildeş,
de aur, de argint sau de alt metal, unite între ele prin două balamale
astfel încât să se poată închide şi deschide una peste alta (δίπτυχα
= îndoitură în două). Pe feţele interioare ale acestor coperte se înscriau
numele de pomenit, iar când şirul numelor era prea lung se adăugau una
sau mai multe foi de pergament sau papirus (2).
Ultima parte a anaforalei este numită impropriu diptice deoarece, potrivit
opiniei a numeroşi liturgişti, trebuie făcută distincţie între mijlocirile
anaforalei rostite de protos şi dipticele propriu-zise care sunt pomenirile
de nume şi categorii de persoane făcute de diaconi în timpul anaforalei
(3). Se pare că până prin secolele IV-V protosul făcea şi pomenirile
nominale dar, ca urmare a înmulţirii numelor, acestea au fost preluate
de către diacon care, până prin secolul al XI-lea le rostea cu voce
tare. În prezent Liturghierul prevede ca diaconul să facă pomenirea,
atât a celor adormiţi cât şi a celor vii, în taină, la proscomidiar,
în paralel cu rostirea mijlocirilor anaforalei de către protos.
Importanţa mijlocirilor
decurge din prezenţa lui Hristos pe Sfânta Masă
Mijlocirile anaforalei sunt o expresie a rugăciunii
Bisericii care îmbrăţişează întreaga lume, corespunzând ecteniei mari
şi reluând în mare măsură cererile acesteia. Sfântul Ioan Gură de Aur
ne atrage atenţia asupra importanţei deosebite a acestor mijlociri care
decurge din faptul că însuşi Hristos Împăratul se află acum pe Sfânta
Masă cu Trupul şi Sângele Său: "Ce spui? Jertfa este săvârşită
şi totul este pus în bună ordine. Îngerii sunt prezenţi, arhanghelii;
Fiul lui Dumnezeu este prezent; toţi stau cu atâta teamă. Şi când toţi
păstrează tăcerea, când împăratul este aşezat - acesta este timpul pentru
ca cineva să primească ceea ce doreşte"(4)
.
"Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare
pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, proroci,
apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici
şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă.
Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpâna
noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria. Pentru Sfântul
Ioan Prorocul, pentru sfinţii, măriţii şi întru tot lăudaţii apostoli,
pentru Sfântul (N) a cărui pomenire o săvârşim, şi pentru toţi sfinţii
Tăi; cu ale căror rugăciuni cercetează-ne pe noi, Dumnezeule".
Pomenirea începe cu drepţii adormiţi întru credinţă, cu Maica Domnului
şi toţi sfinţii a căror rugăciuni le cerem şi pentru care se afirmă
să se aduce sfânta jertfă. Deşi unii au interpretat această aducere
pentru sfinţi ca o mijlocire pentru ei (5),
Sfântul Nicolae Cabasila arată că sfinţii nu au nevoie de mijlocirea
noastră pentru că ei sunt slăviţi şi desăvârşiţi, sensul aducerii jertfei
pentru ei fiind mulţumirea pentru slava cu care Dumnezeu i-a slăvit.
Jertfa este adusă din pricina lor şi astfel devine şi a lor făcându-i
şi pe ei părtaşi la slujbă (6).
Fiecare jertfă euharistică le aduce astfel un spor de slavă şi ne dă
şi nouă o încredere mai mare în rugăciunile lor pentru noi (7).
Axionul este
cântarea prin care credincioşii îşi exprimă cinstirea faţă de Maica
Domnului
Pomenirea Maicii Domnului, cu afirmarea calităţii
ei de Născătoare de Dumnezeu, este făcută cu glas mare prin ecfonisul:
„Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata,
mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara
Maria”, antrenând şi credincioşii în slăvirea ei prin intonarea
„Axionului”. Se pare că acest ecfonis a fost introdus de patriarhul
Ghenadie al Constantinopolului (458-471) în semn de cinstire a Maicii
Domnului şi de afirmare a ortodoxiei credinţei, pe fondul disputelor
cu ereticii nestorieni care refuzau să o numească Născătoare de Dumnezeu
(8).
Axionul este Denumirea de axion pentru imnul în cinstea Maicii Domnului
intonat de credincioşi după acest ecfonis vine de la începutul, în limba
greacă, a imnului folosit de obicei la Liturghia Sfântului Ioan Gură
de Aur, şi anume „Αξιον έστιν” (vrednică eşti). La sărbătorile
mari se cântă, irmosul cântării a noua de la canonul sărbătorii din
slujba Utreniei.
Axionul este una dintre cele mai recente piese introduse în Liturghie.
Începând din secolul al X-lea manuscrisele prevăd, după ecfonisul în
care e pomenită Maica Domnului, recitarea de către clerici a unor imne
în cinstea ei cum ar fi „Născătoare de Dumnezeu …”, „Cuvine-se
cu adevărat..” etc. După secolul al XIV-lea se generalizează, la
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, utilizarea imnului „Cuvine-se
cu adevărat” care, din secolul al XVI-lea începe să fie cântat
de credincioşi (9).
„Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare
de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului
nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii, şi mai slăvită, fără
de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul
ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.”
Axionul este format practic din două cântări de origine diferită. Cea
de a doua parte, „Ceea ce eşti mai cinstită…”, este irmosul
cântării a noua a triodei din Joia Mare, compusă de Cosma de Maiuma
la jumătatea secolului al VIII-lea. Potrivit tradiţiei, prăznuită în
data de 11 iunie, prima parte a axionului a fost descoperită în mod
minunat de arhanghelul Gavriil unui călugăr de la Muntele Athos în a
doua jumătate a secolului al X-lea (10)
.
Axionul este o cântare adresată Maicii Domnului, făptura aflată în cea
mai intimă comuniune cu Hristos. În această cântare este expusă, în
formă doxologică, învăţătura Bisericii despre ea, arătându-se motivele
pentru care ea este vrednică să fie fericită şi mărită de noi. Maica
Domnului L-a născut în chip de negrăit pe Hristos, rămânând pururea
Fecioară. Ea este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, este scara ce
uneşte cerul cu pământul, pe care Iacov a văzut-o în vis (Fac. 28, 12),
pentru că din ea Dumnezeu a luat firea noastră umană. Acceptând să-L
nască pe Hristos, Fecioara Maria S-a făcut primitoare din partea neamului
omenesc a mântuirii pe care ne-a adus-o Întruparea Domnului. Făcându-se
vrednică de această naştere datorită curăţiei şi smereniei ei ea a fost
sfinţită prin sălăşluirea Cuvântului devenind izvor de curăţie şi nestricăciune.
Ea este sfântă mai presus decât toţi sfinţii „mai cinstită decât heruvimii
şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, ea este acoperitoarea,
apărătoarea, mijlocitoarea şi ajutătoarea credincioşilor.
Mijlocirile continuă cu pomenirea generală
a credincioşilor adormiţi
"Şi pomeneşte
pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci
şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina
slavei Tale". Pomenirea
drepţilor adormiţi este urmată de rugăciunea pentru ca Dumnezeu să-i
pomenească şi să-i odihnească pe toţi cei care nu au ajuns la sfinţenie
dar au adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci”.
„Însăşi pomenirea lor de către Dumnezeu este o odihnă a lor în atenţia
sau în lumina feţei lui Hristos, care-i scapă de chinul întunericului
sau al non-sensului unei existenţe nefericite golite de substanţă prin
uitarea lor de către toţi. Căci uitarea lor de către Dumnezeu, răsfrântă
în uitarea lor de către toţi, îi lipseşte de comunicarea de viaţă pe
care nimeni nu o are numai din sine"(11).
Note:
1. Pr.
P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 269-284
2. H. Leclerq, Diptyques,
în Dictionnaire d’Archéologie chrétienne et de Liturgie, t. IV, partea
I, col. 1045-1170.
3. Vezi Robert F, Taft, S. J. A History
of the Liturgy of St. John Chrysostom. Volume IV. The Diptychs, OCA
238, Roma, 1991, p. 1-21; Elie Melia, Les diptyques liturgiques et leur
signification ecclésiologique, în L’église dans la liturgie. Conférences
Saint-Serge. XXVI Semaine d’études liturgiques, Paris, 1979, Roma, 1980,
p. 209-229.
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 21
la Faptele Apostolilor, 4, PG 60, 170.
5. Teodor de Andida, Comentariu liturgic,
XXVIII, trad. de Pr. Prof. Nic. Petrescu, în «Biserica Ortodoxă Română»,
nr. 3-4/1971, p. 316.
6. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii
Liturghii, XLIII, Bucureşti, 1989, p. 101.
7. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate
şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 303.
8. Vezi Robert F, Taft, S. J. A History
of the Liturgy of St. John Chrysostom. Volume IV. The Diptychs, OCA
238, Roma, 1991, p. 101.
9. Robert F, Taft, S. J. A History of the
Liturgy of St. John Chrysostom. Volume IV. The Diptychs, OCA 238, Roma,
1991, p. 118-119; Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică în
cărţile de ritual şi cântarea bisericească, Bucureşti, 1937, p. 175-177;
Vezi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială pentru institutele
teologice, ediţia a II-a, Bucureşti, 1985, p. 310.
10. Vezi sinaxarul din 11 iunie, Mineiul
pe iunie.
11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate
şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 304.
Pr. Florin Botezan
|