Back

XLVI

Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur (I)

Deşi anaforaua Sfântului Vasile cel Mare este mai veche, cea mai des rostită anafora de-a lungul anului este cea alcatuită de Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea o vom analiza mai întâi pe aceasta.
Înca de la început trebuie să reamintim faptul că anaforaua este o singură rugăciune iar împărţirea ei este relativă având doar scopul de a-i uşura înţelegerea. Aceasta face ca să nu existe o opinie unitară a teologilor în ceea ce priveşte părţile anaforalei. Dincolo de diversele împărţiri care au fost făcute, structura trinitară a anaforalei Sfântului Ioan Gură de Aur este evidentă. Anaforaua, fiind în întregime adresată Tatălui, începe cu o mulţumire adusă Sfintei Treimi pentru toate binefacerile revărsate asupra noastră, mulţumire care ne uneşte cu oştirile îngereşti în slăvirea sfinţeniei lui Dumnezeu. Ea continuă cu pomenirea recunoscătoare a lucrării mântuitoare a Fiului culminând în anaforaua propriu-zisa adică în ofranda darurilor de pâine şi vin prin înălţarea lor de către protos. Anaforaua se împlineşte prin invocarea Duhului Sfânt asupra noastră şi a darurilor puse înainte pentru ca prin ele să primim plinătatea Împărăţiei şi continuă firesc cu rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii pentru întreaga lume.
Anaforaua este rostită de către protos în numele întregii Biserici, deci şi al credincioşilor. Ea exprimă dialogul făpturii, a Adamului total, cu Creatorul sau, dialog în care omul îşi regăşeşte vocaţia originară de "a aduce lui Dumnezeu "slujba cuminte", de a-L cunoaste pe El, a-I multumi, a I se închina Lui "în Duh si adevar"; si cu aceasta cunoastere si multumire sa transforme lumea în a fi partasa la Viata care "era la Tatal si s-a arătat nouă" (I Ioan 1, 2) .(1)

"Cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti cânta Tie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lauda, Tie a-Ti multumi, Tie a ne închina în tot locul stapânirii Tale". Cântându-L, lăudându-L, binecuvântându-L, mulţumindu-I şi închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât ceea ce este vrednic şi drept, ceea ce se cuvine să facem, intrăm practic într-o normalitate a vieţuirii noastre cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Mulţumirea, trăsătura principală a anaforalei şi a întregii Sfinte Liturghii, se înscrie în actul complex de îndreptare a întregii noastre fiinţe spre Dumnezeu.

"Căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind; Tu şi Unul-Născut Fiul Tău, şi Duhul Tău cel Sfânt". Rugăciunea ne iniţiază în cunoaşterea dumnezeiască şi credinţa în Sfânta Treime (2) stăruind asupra caracterului apofatic, negrăit, necuprins al lui Dumnezeu Tatăl şi al întregii Sfinte Treimi. "În accentul pus pe faptul necuprinderii lui Dumnezeu, dar ca un fapt trăit, nu simplu gândit, stă apofatismul trăit al Sfinţilor Părinţi... Nu ştiu de El numai printr-un apofatism rece al gândirii ci îl experiez ca pe o realitate apofatică a cărei căldura iubitoare simt că mă învaluie".(3) Dumnezeul Cel necuprins şi veşnic se coboară la noi şi ni se face accesibil înconjurându-ne cu iubire: "duhul nostru se află în starea unei bucurii recunoscătoare când ni se descoperă Sfânta Taina care depaşeşte mintea noastră: Dumnezeul cel Viu căruia i se poate spune "Tu". Măreţia Lui ne înspaimântă, smerenia Lui ne uimeşte".(4)

"Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pre noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat, şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie". În faţa măreţiei lui Dumnezeu realizăm cine suntem cu adevărat şi anume creatura lui Dumnezeu. Înţelegerea faptului că Dumnezeu ne-a adus pe noi şi întreaga lume din nefiinţă în fiinţă este, potrivit Sfintei Scripturi, începutul credinţei: "Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd" (Evrei 11, 3). El ne-a adus din nefiinţă întru fiinţă pentru a ne bucura de iubirea Lui dar noi am cazut de la aceasta cinste alegând păcatul. Păcatul, aşadar, nu este propriu naturii umane ci reprezintă o cădere din care noi nu am mai fost în stare să ne ridicăm. Ne uimim de dragostea şi smerenia lui Dumnezeu care nu S-a depărtat de noi dupa căderea noastră în păcat ci, luând asupra Lui osânda păcatului S-a jertfit pentru noi "toate făcându-le" şi ne-a ridicat şi ne-a deschis Împărăţia cerurilor. Dumnezeu a făcut totul pentru noi. Urmează ca şi noi să ne însuşim această mântuire.

"Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate ce s-au făcut nouă". Contemplarea măreţiei Dumnezeului cel necuprins şi veşnic care se apleacă cu gingăşie asupra noastră scoţându-ne din rătăcirea păcatului "toate făcând" pentru a ne duce în Împărăţia Sa, face ca din inimile noastre să izbucnească mulţumirea pentru aducerea noastră întru fiinţă şi pentru mântuirea noastră, pentru toate binefacerile ştiute şi neştiute revărsate peste noi. Mulţumirea este singurul răspuns bun pe care omul îl poate da lui Dumnezeu. Mulţumirea este puterea care împlineşte totul în lume, care transformă cele date nouă de Dumnezeu în cunoaşterea Lui şi comuniunea cu El. Mulţumirea demasca păcatul ca fiind lipsa mulţumirii.(5) Mulţumindu-I lui Dumnezeu prin anafora recunoaştem că purtarea lui de grijă pentru noi depăşeste puterea noastră de înţelegere şi ne încredinţăm voii Sale.

"Mulţumim Ţie si pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind". Îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru faptul că ne îngăduie să-I mulţumim dăruindu-ne marea cinste de a sluji Sfânta Liturghie deşi El este neîncetat lăudat de oştirile îngereşti care îi înalţă cântarea de biruinţă. "Ce biruinţă celebrează şi proslăveşte în cântare oastea îngerească? - se întreabă Sfântul Ioan de Kronstadt şi răspunde: Biruinţa asupra şarpelui celui vechi, ucigător de oameni, asupra diavolului şi satanei care s-a ridicat împotriva Creatorului sau şi a alcătuirii lui: neamul omenesc. Cine a obţinut aceasta biruinţă şi cum? Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii, a biruit prin sângele Său vărsat pentru lume, prin patimile şi moartea Sa pentru noi, prin învierea şi înălţarea Sa la cer, fiindcă împreună cu El s-a înălţat întreaga făptură omenească pe care a învrednicit-o să şada împreună cu El de-a dreapta Tatălui". (6)

"Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus". Acest imn cântat de credincioşi cunoscut sub numele de Trisaghionul serafimic sau Sanctus ne face părtaşi cântării oştilor celor mai presus de lume.(7) La început, adică în Vechiul Testament, remarca Sfântul Ioan Gură de Aur, imnul nu a fost cântat decât în cer. Acum el este atât al nostru cât şi al serafimilor deoarece Hristos a înlăturat zidul care despărţea cele două lumi.(8) Cântarea acestui imn reprezintă apogeul jertfei de laudă care umple cerul şi pământul, jertfa adusă de oamenii uniţi cu îngerii, creaturile pământesti şi cereşti stând înaintea lui Dumnezeu şi lăudându-L.
Deşi în prezent Trisaghionul serafimic (Sanctus) este o parte componentă a anaforalelor rasaritene, el nu a fost aici de la început ci a fost introdus în secolele II-IV, forma sa evoluând până în secolul al V-lea când se generalizează.(9) Imnul este format practic din două părţi.
Prima parte este o adaptare a imnului serafimic auzit de prorocul Isaia: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia 6, 3). Acest imn a fost interpretat de Biserica ca având un sens trinitar: "Căci sfinţii serafimi ne indică în chip precis, prin repetarea cuvântului Ťsfântť de trei ori, pe cele trei ipostase ale dumnezeirii suprafiinţiale. Prin o singură domnie ei indică o singură fiinţă şi Împărăţia Treimii tearhice".(10) În acelaşi timp rostirea întreită a cuvântului sfânt înseamnă şi nesfârşirea cântării, potrivită cu nesfârşirea sfinţeniei lui Dumnezeu . Expresia "Domnul Savaot" tradusă prin Domnul oştirilor (îngereşti) este folosită de prorocul Isaia pentru a scoate în evidenţă atotputernicia lui Dumnezeu.(11)
În imnul liturgic, prelucrat de Biserica, adresarea este directă (slava Ta în loc de slava Lui) şi se arată că nu numai pământul ci şi cerul este plin de slava lui Dumnezeu. Prin intonarea acestui imn noi ne alăturăm serafimilor slăvind sfinţenia lui Dumnezeu şi mărturisind Sfânta Treime. "Omul se simte el însuşi transportat în cer, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. El se află lânga tronul slavei. El zboară cu serafimii. El cântă cântarea întreit sfântă".(12) Liturghia ne-a înălţat în cer, Biserica se arată a fi cu adevărat cerul pe pământ.
Cea de a doua parte a cântării preia aclamaţiile mulţimii adresate Mântuitorului la intrarea Sa triumfală în Ierusalim (Matei 21, 9). Prin acele aclamaţii mesianice preluate din psalmi (Ps. 117, 25-26) mulţimea şi în special copiii mărturiseau credinţa ca Iisus este Hristosul, Mântuitorul cel aşteptat. Osana este un cuvânt ebraic care înseamnă, în traducere, "O, Doamne, mântuieşte". În limbaj liturgic a căpătat un accent de bucurie, de triumf, de salutare.(13)
Noi, împletind cântarea serafimilor cu aclamaţiile copiilor din Ierusalim mărturisim că Iisus este Hristosul, Mântuitorul lumii şi, de asemenea, că El este Dumnezeu adevărat, Unul din Sfânta Treime, care este lăudat de serafimi. Precum a venit în Ierusalim Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, vine şi acum în Sfânta Liturghie ca un biruitor al morţii ca să ni se dăruiască cu Trupul şi Sângele Sau şi să biruiască şi în noi moartea. De aceea, înainte de pomenirea lucrării mântuitoare a lui Hristos şi de invocarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului, înălţăm cu bucurie cântarea întreit sfântă a serafimilor împletită cu aclamaţiile copiilor din Ierusalim.

Note:
1. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 185
2. Sfântul Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. de Pr. Prof. Nic. Petrescu, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2/1976, p. 66
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 263
4. Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Bucuresti, 1995, p. 35
5. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 193
6. Sf. Ioan de Kronstadt, Cerul pe pamânt. Cugetari mistice despre Biserica si Cultul Divin ortodox, Sibiu, 1996, p. 111
7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, 4, în Cateheze, Bucuresti, 2003, p. 361.
8. Omilia a VI-a la Ozea, 3 la Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 242.
vezi Robert Taft SJ, The Interpolation of the Sanctus into the Anaphora: When and Where? A
9. Review of the Dossier în OCP 57 (1991) p. 281-308 si OCP 58 (1992) p. 83-121.
10. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, III, X, trad. de Pr. D. Fecioru, editia a III-a, Editura Scripta, Bucuresti, 1993, p. 111
11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 266
12. apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 268
13. Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 244

XVII

Anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur (II)

Cântând imnul serafimic "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul si pamântul de slava Ta!" ne unim cu puterile îngereşti în slăvirea sfinţeniei lui Dumnezeu, expresie a faptului că slujirea Sfintei Liturghii ne-a înălţat la cer. Împletirea acestui imn cu exclamaţiile de bucurie ale copiilor din Ierusalim la întâmpinarea Mântuitorului este o mărturisire a faptului că înălţarea noastră la cer a devenit posibilă numai datorită întrupării Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut asemenea nouă pentru a ne deschide porţile Împărăţiei cerurilor şi Care vine şi acum la noi, în Sfânta Liturghie. Anaforaua, rostită în continuare de protos, dezvoltă aceste teme exprimate de cântare:

"Cu aceste fericite puteri şi noi, Iubitorule de oameni Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt; Sfânt eşti şi Preasfânt şi Slava Ta este plină de măreţie". Înălţaţi la cer împreună cu puterile îngereşti suntem copleşiţi de măreţia slavei dumnezeieşti şi mărturisim împreună cu acestea, sfinţenia dumnezeiască. Afirmând sfinţenia fiecărei persoane divine în parte mărturisim şi credinţa în Sfânta Treime, iar exprimând uimirea noastră în faţa sfinţeniei Lui, Îl recunoaştem cu bucurie pe Dumnezeu ca Stăpân al nostru, ştiind că este un Stăpân iubitor de oameni.

"Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul Născut Fiul Tău L-ai dat ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară ci să aibă viaţa veşnică". Preluând cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu Nicodim (Ioan 3, 16), rugăciunea ne constientizeaza de faptul ca maretia slavei dumnezeiesti s-a aratat în negraita Sa iubire de oameni care a culminat în iconomia mântuitoare a Fiului. "Din iubire Fiul Cel Unul Născut iar nu făcut -deci Cel ce nu moare, cum nu moare nici Tatăl, şi e Unul-Născut nu făcut dintre cele multe ce se fac şi se desfac - umple de viaţa Sa nesupusă facerii şi desfacerii pe toţi cei ce cred în El şi se unesc cu El".

"Şi Acesta venind, şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viata lumii ...". Apocalipsa ni-L descoperă pe Fiul lui Dumnezeu în stare de jertfă ca Miel înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8). Această jertfă Fiul o aduce Tatălui prin ascultarea pe care o face plinind toată rânduiala (iconomia) mântuirii noastre (Filipeni 2, 6-11). Expresie a iubirii neţărmurite a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa, opera de mântuire a Fiului culminează la Cina cea de Taină când Hristos Se dă pe Sine Însuşi ca Unul care este însăşi Iubirea, descoperind acea Împărăţie a iubirii pentru care a fost creată lumea şi în care lumea îşi află scopul şi împlinirea sa. Această dăruire s-a împlinit în noaptea în care lumea a căzut înrobită păcatului şi morţii lepădându-se de Hristos, noaptea în care Cina cea de Taină a descoperit lumina cea dumnezeiască a Împărăţiei lui Dumnezeu .

"Luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli zicând ...".
Ne aducem aminte de cele savârşite de Hristos la Cina cea de Taină când a luat pâinea şi vinul, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi le-a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli Trupul şi Sâgele Sau ca adevărată mâncare şi băutura instituind Taina Sfintei Euharistii. A luat pâinea şi vinul, alimente esenţiale care simbolizează întreaga noastră hrană pentru a ne arăta că hrana cea adevărată este El Însuşi, Hristos, pâinea care s-a pogorât din cer (Ioan 6, 32-35). A mulţumit şi a binecuvântat arătând ca pâinea, dar şi Trupul în care se va preface, le are de la Tatăl. A frânt pâinea arătând că în Trupul Său sunt imprimate permanent semnele jertfei. A dat ucenicilor spre împărtăşire Trupul şi Sângele Său arătând ca astfel El va rămâne pururea cu noi, în Biserica Sa, dăruindu-ne Împărăţia cerurilor care înseamnă cunoaşterea Lui şi unirea cu El. Transfigurarea în adânc a pâinii anticipează veacul viitor când trupurile înduhovnicite de Trupul lui Hristos îşi vor pune pecetea pe toate lucrurile înduhovnicite şi prin toate se vor vedea ca trupuri unite cu Hristos ca izvor al puterii de înviere şi transfigurare a tuturor .

"Luati mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Amin.
Asemenea şi paharul dupa cină zicând:
Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Amin".
Protosul rosteşte cu voce tare cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat apostolilor la Cina cea de Taina când le-a dat spre împărăşire Trupul şi Sângele Sau, cuvinte la care credincioşii răspund cu "Amin" manifestându-şi astfel participarea activă la slujbă şi mărturisind credinţa în cuvintele Mântuitorului şi în Taina care se săvârseşte.
"În cuvintele <luaţi, mâncaţi, beţi>este cuprins adâncul iubirii lui Dumnezeu pentru omenire, remarca Sfântul Ioan de Kronstadt. O, dragoste desavârşită! O, dragoste atot-cuprinzătoare! O, dragoste irezistibilă! Ce îi vom da Domnului ca mulţumire pentru aceasta?". Cuvintele Mântuitorului ne atrag atenţia asupra jertfei permanente a Fiului lui Dumnezeu pentru noi şi a faptului că roadele acestei jertfe, iertarea pacatelor şi viaţa veşnică, le dobândim prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. "Dumnezeu Cel Iubitor, devenit ocean interior al Celui ce S-a jertfit ca om şi rămânând în stare permanentă de jertfa, inundă cu viaţa Lui şi transfigurează şi da viaţa veşnică tuturor celor ce voiesc să o primească, înnoind şi transfigurând şi unind deplin cu El" .

"Aducându-ne aminte, aşadar, de aceasta poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi slavită iarăşi venire ...". Săvârşirea Sfintei Liturghii este pentru noi o poruncă, o poruncă mântuitoare. La Sfânta Liturghie este actualizată nu numai Cina cea de Taină ci întreaga lucrare mântuitoare săvârşita de Hristos. De aceea, dupa pomenirea dăruirii de Sine a Mântuitorului la Cina cea de Taina "în noaptea în care a fost vândut", ne aducem aminte de şirul de biruinţe prin care Hristos ne-a deschis Împărăţia cerurilor: crucea, groapa, învierea, înălţarea la ceruri, şederea de-a dreapta Tatălui. În mod paradoxal ne aducem aminte chiar şi de a doua venire a lui Hristos ca şi cum aceasta s-ar fi împlinit deja pentru ca Liturghia ne introduce în dimensiunea veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu în care întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos este împlinită. Acest şir de biruinţe, în care fiecare biruinţă se împlineşte în cea următoare, se îndreaptă spre momentul final când "Domnul va preda Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui ... ca Dumnezeu să fie toate în toţi" (I Corinteni 15, 24-28). "Iubirea jertfelnică a lui Hristos este unica jertfă care uneşte toate aceste biruinţe într-o singură unitate, le transformă intr-o unică biruinţă, toate fiind aduse în întregime de Hristos".

"Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate". Mântuitorul a biruit lumea (...) deschizându-ne Împărăţia cerurilor prin Cruce, prin jertfa Lui izvorâtă din iubire. Calea noastră spre Împărăţie este Crucea, jertfa care îşi trage puterea din jertfa lui Hristos: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine ăi eu pentru lume" (Galateni 6, 14). De aceea pomenirea jertfei lui Hristos se împlineşte în ofranda noastră când protosul, în numele adunării liturgice şi a întregii Biserici, înalţă Cinstitele Daruri rostind: "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate". Este momentul culminant al dăruirii noastre euharistice când ne oferim pe noi înşine şi întreaga creaţie lui Dumnezeu. "Aceasta ofrandă liturgică totală adusă Domnului Celui junghiat pururea - un act de mulţumire şi libertate - constituie centrul tainei, izvorul sfinţirii omului şi a Cinstitelor Daruri" .
"Ale Tale dintru ale Tale..." Nu avem nimic al nostru ca să-I dăm ca mulţumire, de aceea luăm toate ale Lui şi I Le aducem plini de recunoştinţă. Îi dăm în mod concentrat toate cele ce susţin viaţa noastră biologică şi prin aceasta ne dăruim pe noi înşine Lui.
"Tie Ti-aducem de toate si pentru toate" adica pâinea şi vinul ca simboluri ale creaţiei în locul tuturor şi în folosul tuturor. Aducând lui Dumnezeu "de toate şi pentru toate" ne împărtăşim deja de viaţa cea nouă care este oferire şi golire de sine. Ne golim de noi înşine pentru a primi darul suprem pe care ni-l face Dumnezeu, Însuşi Trupul şi Sângele Fiului Său.

Desi se pare ca forma originară a formulei ofrandei darurilor (anaforaua propriu-zisă) este cu verbul la indicativ prezent şi anume "aducem", cele mai vechi manuscrise greceşti ale Sfintei Liturghii precum şi traducerea slavonă au verbul la participiu: "aducând", făcând legătura astfel cu imnul credincioşilor, introdus în slujbă cam din secolul al IV-lea: "Pe Tine Te lăudam, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim Doamne şi ne rugăm Ţie Dumnezeul nostru". Dupa cum remarca şi Părintele Petre Vintilescu, forma la indicativ prezent "aducem", întâlnită în ediţiile contemporane greceşti şi româneşti ale Liturghierului, este mai potrivită deoarece în desfăşurarea textului anaforalei acţiunea liturgică tinde să se finalizeze nu în imnul "Pe Tine Te lăudăm", introdus mai târziu în slujba, ci în oferirea şi sfinţirea darurilor.

Note:
1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 269
2. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 206
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 269
4. Sf. Ioan de Kronstadt, Cerul pe pamânt. Cugetari mistice despre Biserica si Cultul Divin ortodox, Sibiu, 1996, p. 159.
5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 270
6. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 213
7. Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăţie, p. 60
8. Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 250.

Pr. Florin Botezan