Back

XLVI

Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur (I)

Deși anaforaua Sfântului Vasile cel Mare este mai veche, cea mai des rostită anafora de-a lungul anului este cea alcatuită de Sfântul Ioan Gură de Aur. De aceea o vom analiza mai întâi pe aceasta.
Înca de la început trebuie să reamintim faptul că anaforaua este o singură rugăciune iar împărțirea ei este relativă având doar scopul de a-i ușura înțelegerea. Aceasta face ca să nu existe o opinie unitară a teologilor în ceea ce privește părțile anaforalei. Dincolo de diversele împărțiri care au fost făcute, structura trinitară a anaforalei Sfântului Ioan Gură de Aur este evidentă. Anaforaua, fiind în întregime adresată Tatălui, începe cu o mulțumire adusă Sfintei Treimi pentru toate binefacerile revărsate asupra noastră, mulțumire care ne unește cu oștirile îngerești în slăvirea sfințeniei lui Dumnezeu. Ea continuă cu pomenirea recunoscătoare a lucrării mântuitoare a Fiului culminând în anaforaua propriu-zisa adică în ofranda darurilor de pâine și vin prin înălțarea lor de către protos. Anaforaua se împlinește prin invocarea Duhului Sfânt asupra noastră și a darurilor puse înainte pentru ca prin ele să primim plinătatea Împărăției și continuă firesc cu rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii pentru întreaga lume.
Anaforaua este rostită de către protos în numele întregii Biserici, deci și al credincioșilor. Ea exprimă dialogul făpturii, a Adamului total, cu Creatorul sau, dialog în care omul își regășește vocația originară de "a aduce lui Dumnezeu "slujba cuminte", de a-L cunoaste pe El, a-I multumi, a I se închina Lui "în Duh si adevar"; si cu aceasta cunoastere si multumire sa transforme lumea în a fi partasa la Viata care "era la Tatal si s-a arătat nouă" (I Ioan 1, 2) .(1)

"Cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti cânta Tie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lauda, Tie a-Ti multumi, Tie a ne închina în tot locul stapânirii Tale". Cântându-L, lăudându-L, binecuvântându-L, mulțumindu-I și închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât ceea ce este vrednic și drept, ceea ce se cuvine să facem, intrăm practic într-o normalitate a viețuirii noastre cu Dumnezeu și în Dumnezeu. Mulțumirea, trăsătura principală a anaforalei și a întregii Sfinte Liturghii, se înscrie în actul complex de îndreptare a întregii noastre ființe spre Dumnezeu.

"Căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind; Tu și Unul-Născut Fiul Tău, și Duhul Tău cel Sfânt". Rugăciunea ne inițiază în cunoașterea dumnezeiască și credința în Sfânta Treime (2) stăruind asupra caracterului apofatic, negrăit, necuprins al lui Dumnezeu Tatăl și al întregii Sfinte Treimi. "În accentul pus pe faptul necuprinderii lui Dumnezeu, dar ca un fapt trăit, nu simplu gândit, stă apofatismul trăit al Sfinților Părinți... Nu știu de El numai printr-un apofatism rece al gândirii ci îl experiez ca pe o realitate apofatică a cărei căldura iubitoare simt că mă învaluie".(3) Dumnezeul Cel necuprins și veșnic se coboară la noi și ni se face accesibil înconjurându-ne cu iubire: "duhul nostru se află în starea unei bucurii recunoscătoare când ni se descoperă Sfânta Taina care depașește mintea noastră: Dumnezeul cel Viu căruia i se poate spune "Tu". Măreția Lui ne înspaimântă, smerenia Lui ne uimește".(4)

"Tu din neființă la ființă ne-ai adus pre noi, și căzând noi, iarăși ne-ai ridicat, și nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit Împărăția Ta ce va să fie". În fața măreției lui Dumnezeu realizăm cine suntem cu adevărat și anume creatura lui Dumnezeu. Înțelegerea faptului că Dumnezeu ne-a adus pe noi și întreaga lume din neființă în ființă este, potrivit Sfintei Scripturi, începutul credinței: "Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd" (Evrei 11, 3). El ne-a adus din neființă întru ființă pentru a ne bucura de iubirea Lui dar noi am cazut de la aceasta cinste alegând păcatul. Păcatul, așadar, nu este propriu naturii umane ci reprezintă o cădere din care noi nu am mai fost în stare să ne ridicăm. Ne uimim de dragostea și smerenia lui Dumnezeu care nu S-a depărtat de noi dupa căderea noastră în păcat ci, luând asupra Lui osânda păcatului S-a jertfit pentru noi "toate făcându-le" și ne-a ridicat și ne-a deschis Împărăția cerurilor. Dumnezeu a făcut totul pentru noi. Urmează ca și noi să ne însușim această mântuire.

"Pentru toate acestea mulțumim Ție și Unuia-Născut Fiului Tău și Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm; pentru binefacerile Tale cele arătate și cele nearătate ce s-au făcut nouă". Contemplarea măreției Dumnezeului cel necuprins și veșnic care se apleacă cu gingășie asupra noastră scoțându-ne din rătăcirea păcatului "toate făcând" pentru a ne duce în Împărăția Sa, face ca din inimile noastre să izbucnească mulțumirea pentru aducerea noastră întru ființă și pentru mântuirea noastră, pentru toate binefacerile știute și neștiute revărsate peste noi. Mulțumirea este singurul răspuns bun pe care omul îl poate da lui Dumnezeu. Mulțumirea este puterea care împlinește totul în lume, care transformă cele date nouă de Dumnezeu în cunoașterea Lui și comuniunea cu El. Mulțumirea demasca păcatul ca fiind lipsa mulțumirii.(5) Mulțumindu-I lui Dumnezeu prin anafora recunoaștem că purtarea lui de grijă pentru noi depășeste puterea noastră de înțelegere și ne încredințăm voii Sale.

"Mulțumim Ție si pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, care se înalță zburând cântarea de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind". Îi mulțumim lui Dumnezeu și pentru faptul că ne îngăduie să-I mulțumim dăruindu-ne marea cinste de a sluji Sfânta Liturghie deși El este neîncetat lăudat de oștirile îngerești care îi înalță cântarea de biruință. "Ce biruință celebrează și proslăvește în cântare oastea îngerească? - se întreabă Sfântul Ioan de Kronstadt și răspunde: Biruința asupra șarpelui celui vechi, ucigător de oameni, asupra diavolului și satanei care s-a ridicat împotriva Creatorului sau și a alcătuirii lui: neamul omenesc. Cine a obținut aceasta biruință și cum? Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii, a biruit prin sângele Său vărsat pentru lume, prin patimile și moartea Sa pentru noi, prin învierea și înălțarea Sa la cer, fiindcă împreună cu El s-a înălțat întreaga făptură omenească pe care a învrednicit-o să șada împreună cu El de-a dreapta Tatălui". (6)

"Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus". Acest imn cântat de credincioși cunoscut sub numele de Trisaghionul serafimic sau Sanctus ne face părtași cântării oștilor celor mai presus de lume.(7) La început, adică în Vechiul Testament, remarca Sfântul Ioan Gură de Aur, imnul nu a fost cântat decât în cer. Acum el este atât al nostru cât și al serafimilor deoarece Hristos a înlăturat zidul care despărțea cele două lumi.(8) Cântarea acestui imn reprezintă apogeul jertfei de laudă care umple cerul și pământul, jertfa adusă de oamenii uniți cu îngerii, creaturile pământesti și cerești stând înaintea lui Dumnezeu și lăudându-L.
Deși în prezent Trisaghionul serafimic (Sanctus) este o parte componentă a anaforalelor rasaritene, el nu a fost aici de la început ci a fost introdus în secolele II-IV, forma sa evoluând până în secolul al V-lea când se generalizează.(9) Imnul este format practic din două părți.
Prima parte este o adaptare a imnului serafimic auzit de prorocul Isaia: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia 6, 3). Acest imn a fost interpretat de Biserica ca având un sens trinitar: "Căci sfinții serafimi ne indică în chip precis, prin repetarea cuvântului «sfânt» de trei ori, pe cele trei ipostase ale dumnezeirii supraființiale. Prin o singură domnie ei indică o singură ființă și Împărăția Treimii tearhice".(10) În același timp rostirea întreită a cuvântului sfânt înseamnă și nesfârșirea cântării, potrivită cu nesfârșirea sfințeniei lui Dumnezeu . Expresia "Domnul Savaot" tradusă prin Domnul oștirilor (îngerești) este folosită de prorocul Isaia pentru a scoate în evidență atotputernicia lui Dumnezeu.(11)
În imnul liturgic, prelucrat de Biserica, adresarea este directă (slava Ta în loc de slava Lui) și se arată că nu numai pământul ci și cerul este plin de slava lui Dumnezeu. Prin intonarea acestui imn noi ne alăturăm serafimilor slăvind sfințenia lui Dumnezeu și mărturisind Sfânta Treime. "Omul se simte el însuși transportat în cer, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. El se află lânga tronul slavei. El zboară cu serafimii. El cântă cântarea întreit sfântă".(12) Liturghia ne-a înălțat în cer, Biserica se arată a fi cu adevărat cerul pe pământ.
Cea de a doua parte a cântării preia aclamațiile mulțimii adresate Mântuitorului la intrarea Sa triumfală în Ierusalim (Matei 21, 9). Prin acele aclamații mesianice preluate din psalmi (Ps. 117, 25-26) mulțimea și în special copiii mărturiseau credința ca Iisus este Hristosul, Mântuitorul cel așteptat. Osana este un cuvânt ebraic care înseamnă, în traducere, "O, Doamne, mântuiește". În limbaj liturgic a căpătat un accent de bucurie, de triumf, de salutare.(13)
Noi, împletind cântarea serafimilor cu aclamațiile copiilor din Ierusalim mărturisim că Iisus este Hristosul, Mântuitorul lumii și, de asemenea, că El este Dumnezeu adevărat, Unul din Sfânta Treime, care este lăudat de serafimi. Precum a venit în Ierusalim Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, vine și acum în Sfânta Liturghie ca un biruitor al morții ca să ni se dăruiască cu Trupul și Sângele Sau și să biruiască și în noi moartea. De aceea, înainte de pomenirea lucrării mântuitoare a lui Hristos și de invocarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului, înălțăm cu bucurie cântarea întreit sfântă a serafimilor împletită cu aclamațiile copiilor din Ierusalim.

Note:
1. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 185
2. Sfântul Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. de Pr. Prof. Nic. Petrescu, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2/1976, p. 66
3.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 263
4. Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Bucuresti, 1995, p. 35
5. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 193
6. Sf. Ioan de Kronstadt, Cerul pe pamânt. Cugetari mistice despre Biserica si Cultul Divin ortodox, Sibiu, 1996, p. 111
7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, 4, în Cateheze, Bucuresti, 2003, p. 361.
8. Omilia a VI-a la Ozea, 3 la Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 242.
vezi Robert Taft SJ, The Interpolation of the Sanctus into the Anaphora: When and Where? A
9. Review of the Dossier în OCP 57 (1991) p. 281-308 si OCP 58 (1992) p. 83-121.
10. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, III, X, trad. de Pr. D. Fecioru, editia a III-a, Editura Scripta, Bucuresti, 1993, p. 111
11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 266
12. apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 268
13. Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 244

XVII

Anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur (II)

Cântând imnul serafimic "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul si pamântul de slava Ta!" ne unim cu puterile îngerești în slăvirea sfințeniei lui Dumnezeu, expresie a faptului că slujirea Sfintei Liturghii ne-a înălțat la cer. Împletirea acestui imn cu exclamațiile de bucurie ale copiilor din Ierusalim la întâmpinarea Mântuitorului este o mărturisire a faptului că înălțarea noastră la cer a devenit posibilă numai datorită întrupării Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut asemenea nouă pentru a ne deschide porțile Împărăției cerurilor și Care vine și acum la noi, în Sfânta Liturghie. Anaforaua, rostită în continuare de protos, dezvoltă aceste teme exprimate de cântare:

"Cu aceste fericite puteri și noi, Iubitorule de oameni Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt; Sfânt ești și Preasfânt și Slava Ta este plină de măreție". Înălțați la cer împreună cu puterile îngerești suntem copleșiți de măreția slavei dumnezeiești și mărturisim împreună cu acestea, sfințenia dumnezeiască. Afirmând sfințenia fiecărei persoane divine în parte mărturisim și credința în Sfânta Treime, iar exprimând uimirea noastră în fața sfințeniei Lui, Îl recunoaștem cu bucurie pe Dumnezeu ca Stăpân al nostru, știind că este un Stăpân iubitor de oameni.

"Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul Născut Fiul Tău L-ai dat ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară ci să aibă viața veșnică". Preluând cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu Nicodim (Ioan 3, 16), rugăciunea ne constientizeaza de faptul ca maretia slavei dumnezeiesti s-a aratat în negraita Sa iubire de oameni care a culminat în iconomia mântuitoare a Fiului. "Din iubire Fiul Cel Unul Născut iar nu făcut -deci Cel ce nu moare, cum nu moare nici Tatăl, și e Unul-Născut nu făcut dintre cele multe ce se fac și se desfac - umple de viața Sa nesupusă facerii și desfacerii pe toți cei ce cred în El și se unesc cu El".

"Și Acesta venind, și toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut și mai vârtos Însuși pe Sine S-a dat pentru viata lumii ...". Apocalipsa ni-L descoperă pe Fiul lui Dumnezeu în stare de jertfă ca Miel înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8). Această jertfă Fiul o aduce Tatălui prin ascultarea pe care o face plinind toată rânduiala (iconomia) mântuirii noastre (Filipeni 2, 6-11). Expresie a iubirii nețărmurite a lui Dumnezeu față de făptura Sa, opera de mântuire a Fiului culminează la Cina cea de Taină când Hristos Se dă pe Sine Însuși ca Unul care este însăși Iubirea, descoperind acea Împărăție a iubirii pentru care a fost creată lumea și în care lumea își află scopul și împlinirea sa. Această dăruire s-a împlinit în noaptea în care lumea a căzut înrobită păcatului și morții lepădându-se de Hristos, noaptea în care Cina cea de Taină a descoperit lumina cea dumnezeiască a Împărăției lui Dumnezeu .

"Luând pâinea cu sfintele și preacuratele și fără prihană mâinile Sale, mulțumind și binecuvântând, sfințind și frângând, a dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli zicând ...".
Ne aducem aminte de cele savârșite de Hristos la Cina cea de Taină când a luat pâinea și vinul, a mulțumit și a binecuvântat, a frânt și le-a dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli Trupul și Sâgele Sau ca adevărată mâncare și băutura instituind Taina Sfintei Euharistii. A luat pâinea și vinul, alimente esențiale care simbolizează întreaga noastră hrană pentru a ne arăta că hrana cea adevărată este El Însuși, Hristos, pâinea care s-a pogorât din cer (Ioan 6, 32-35). A mulțumit și a binecuvântat arătând ca pâinea, dar și Trupul în care se va preface, le are de la Tatăl. A frânt pâinea arătând că în Trupul Său sunt imprimate permanent semnele jertfei. A dat ucenicilor spre împărtășire Trupul și Sângele Său arătând ca astfel El va rămâne pururea cu noi, în Biserica Sa, dăruindu-ne Împărăția cerurilor care înseamnă cunoașterea Lui și unirea cu El. Transfigurarea în adânc a pâinii anticipează veacul viitor când trupurile înduhovnicite de Trupul lui Hristos își vor pune pecetea pe toate lucrurile înduhovnicite și prin toate se vor vedea ca trupuri unite cu Hristos ca izvor al puterii de înviere și transfigurare a tuturor .

"Luati mâncați, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Amin.
Asemenea și paharul dupa cină zicând:
Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Amin".

Protosul rostește cu voce tare cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat apostolilor la Cina cea de Taina când le-a dat spre împărășire Trupul și Sângele Sau, cuvinte la care credincioșii răspund cu "Amin" manifestându-și astfel participarea activă la slujbă și mărturisind credința în cuvintele Mântuitorului și în Taina care se săvârsește.
"În cuvintele <luați, mâncați, beți>este cuprins adâncul iubirii lui Dumnezeu pentru omenire, remarca Sfântul Ioan de Kronstadt. O, dragoste desavârșită! O, dragoste atot-cuprinzătoare! O, dragoste irezistibilă! Ce îi vom da Domnului ca mulțumire pentru aceasta?". Cuvintele Mântuitorului ne atrag atenția asupra jertfei permanente a Fiului lui Dumnezeu pentru noi și a faptului că roadele acestei jertfe, iertarea pacatelor și viața veșnică, le dobândim prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. "Dumnezeu Cel Iubitor, devenit ocean interior al Celui ce S-a jertfit ca om și rămânând în stare permanentă de jertfa, inundă cu viața Lui și transfigurează și da viața veșnică tuturor celor ce voiesc să o primească, înnoind și transfigurând și unind deplin cu El" .

"Aducându-ne aminte, așadar, de aceasta poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de-a doua și slavită iarăși venire ...". Săvârșirea Sfintei Liturghii este pentru noi o poruncă, o poruncă mântuitoare. La Sfânta Liturghie este actualizată nu numai Cina cea de Taină ci întreaga lucrare mântuitoare săvârșita de Hristos. De aceea, dupa pomenirea dăruirii de Sine a Mântuitorului la Cina cea de Taina "în noaptea în care a fost vândut", ne aducem aminte de șirul de biruințe prin care Hristos ne-a deschis Împărăția cerurilor: crucea, groapa, învierea, înălțarea la ceruri, șederea de-a dreapta Tatălui. În mod paradoxal ne aducem aminte chiar și de a doua venire a lui Hristos ca și cum aceasta s-ar fi împlinit deja pentru ca Liturghia ne introduce în dimensiunea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu în care întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos este împlinită. Acest șir de biruințe, în care fiecare biruință se împlinește în cea următoare, se îndreaptă spre momentul final când "Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui ... ca Dumnezeu să fie toate în toți" (I Corinteni 15, 24-28). "Iubirea jertfelnică a lui Hristos este unica jertfă care unește toate aceste biruințe într-o singură unitate, le transformă intr-o unică biruință, toate fiind aduse în întregime de Hristos".

"Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate". Mântuitorul a biruit lumea (...) deschizându-ne Împărăția cerurilor prin Cruce, prin jertfa Lui izvorâtă din iubire. Calea noastră spre Împărăție este Crucea, jertfa care își trage puterea din jertfa lui Hristos: "Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine ăi eu pentru lume" (Galateni 6, 14). De aceea pomenirea jertfei lui Hristos se împlinește în ofranda noastră când protosul, în numele adunării liturgice și a întregii Biserici, înalță Cinstitele Daruri rostind: "Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate". Este momentul culminant al dăruirii noastre euharistice când ne oferim pe noi înșine și întreaga creație lui Dumnezeu. "Aceasta ofrandă liturgică totală adusă Domnului Celui junghiat pururea - un act de mulțumire și libertate - constituie centrul tainei, izvorul sfințirii omului și a Cinstitelor Daruri" .
"Ale Tale dintru ale Tale..." Nu avem nimic al nostru ca să-I dăm ca mulțumire, de aceea luăm toate ale Lui și I Le aducem plini de recunoștință. Îi dăm în mod concentrat toate cele ce susțin viața noastră biologică și prin aceasta ne dăruim pe noi înșine Lui.
"Tie Ti-aducem de toate si pentru toate" adica pâinea și vinul ca simboluri ale creației în locul tuturor și în folosul tuturor. Aducând lui Dumnezeu "de toate și pentru toate" ne împărtășim deja de viața cea nouă care este oferire și golire de sine. Ne golim de noi înșine pentru a primi darul suprem pe care ni-l face Dumnezeu, Însuși Trupul și Sângele Fiului Său.

Desi se pare ca forma originară a formulei ofrandei darurilor (anaforaua propriu-zisă) este cu verbul la indicativ prezent și anume "aducem", cele mai vechi manuscrise grecești ale Sfintei Liturghii precum și traducerea slavonă au verbul la participiu: "aducând", făcând legătura astfel cu imnul credincioșilor, introdus în slujbă cam din secolul al IV-lea: "Pe Tine Te lăudam, pe Tine Te binecuvântăm, Ție îți mulțumim Doamne și ne rugăm Ție Dumnezeul nostru". Dupa cum remarca și Părintele Petre Vintilescu, forma la indicativ prezent "aducem", întâlnită în edițiile contemporane grecești și românești ale Liturghierului, este mai potrivită deoarece în desfășurarea textului anaforalei acțiunea liturgică tinde să se finalizeze nu în imnul "Pe Tine Te lăudăm", introdus mai târziu în slujba, ci în oferirea și sfințirea darurilor.

Note:
1.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 269
2. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 206

3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 269
4. Sf. Ioan de Kronstadt, Cerul pe pamânt. Cugetari mistice despre Biserica si Cultul Divin ortodox, Sibiu, 1996, p. 159.
5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 270

6. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 213
7. Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăție, p. 60
8.
Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 250.

Pr. Florin Botezan

Copyright © 2002-2004, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.