Back

XLIV

Dialogul preanaforal (III)

Dialogul preanaforal îşi atinge apogeul în ultimul îndemn al protosului de a mulţumi Domnului şi răspunsul credincioşilor prin care ei îşi exprimă deplina disponibilitate spre aceasta.

Mulţumirea faţă de Dumnezeu, care izvorăşte din cunoaştere şi libertate, este trăirea raiului

"Să mulţumim Domnului!" rosteşte protosul adresându-se tuturor celor prezenţi la slujba.
Mulţumirea este singurul răspuns deplin şi real al omului la darurile lui Dumnezeu: creaţia, răscumpararea şi Împărăţia.(1) În faţa a tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, a darurilor pe care le revarsă peste noi şi, mai ales, a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu prin care ne-a deschis porţile raiului, nu putem fi decât mulţumitori. "Într-adevar suntem datori să mulţumim, remarca Sfântul Chiril al Ierusalimului, pentru ca ne-a chemat la un har atât de mare deşi eram nevrednici, pentru că s-a împăcat cu noi deşi Îi eram vrăjmaşi (Romani 5, 10), pentru că am fost învredniciţi de înfierea Duhului (Romani 8, 15)". (2)
Sfântul Apostol Pavel arată că omul restaurat în Hristos, omul cel nou care "se înnoieşte, spre deplina cunoştinţa, după chipul Celui ce l-a zidit" (Coloseni 3, 15), este mulţumitor (Coloseni 3, 15). Faptul de a fi mulţumitor este dovada cunoaşterii lui Dumnezeu căci cel ce L-a cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi decât mulţumitor. Mulţumirea este plinătatea cunoaşterii lui Dumnezeu, a cunoaşterii Lui existenţiale care înseamnă întâlnire, comuniune şi unitate cu El. Mulţumirea faţă de Dumnezeu, care izvorăşte din cunoaşterea Lui, este trăirea raiului, este starea celor care au fost făcuţi părtaşi Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin mulţumirea faţă de Dumnezeu se restabileşte şi cunoaşterea integrală a lumii, recunoaşterea acesteia ca lume a lui Dumnezeu, ca darul iubirii Lui, ca chemarea de a cunoaşte în toate pe Dumnezeu, de a fi în comuniune cu El prin toate.(3) Mulţumirea fiind împlinirea cunoaşterii este şi împlinirea libertătii celei adevărate pe care ne-o dă cunoaşterea adevărului: "Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul va va face liberi" (Ioan 8, 32). Cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu acela îi mulţumeşte, iar cel care îi multumeşte lui Dumnezeu este liber.
Mulţumirea este starea omului desăvârşit care s-a îmbrăcat întru dragoste şi în inima căruia stăpâneşte pacea lui Hristos (Coloseni 3, 14-15). De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă ca "orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl" (Coloseni 3, 17).
"Să mulţumim Domnului!" este chemarea de a ne arăta calitatea de membri ai Trupului lui Hristos, Biserica, renăscuţi prin har şi îmbrăcaţi în omul cel nou, ajunşi la adevărata cunoaştere şi libertate în Hristos şi Duhul Sfânt. Este chemarea de a trăi împreună, ca Biserica, încă de acum, raiul, starea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Să ne unim în mulţumire prin rostirea anaforalei şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului

Dacă toate cele făcute cu cuvântul sau cu lucrul trebuie să le facem în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumim Tatălui (Coloseni 3, 17), cu atât mai mult Sfânta Liturghie, care este Taina Tainelor, centrul vieţii Bisericii şi al vieţii creştinului, este săvârşită în numele Domnului Iisus şi este o mulţumire adusă Tatălui. De aceea Sfânta Liturghie este numită şi Euharistie, termen care în limba greacă înseamnă mulţumire. Această mulţumire se împlineşte mai ales în cea de a doua parte a Liturghiei, numită pentru aceasta Liturghia euharistică sau a credincioşilor, luând forma concretă a anaforalei (marea rugăciune prin care mulţumim Tatălui pentru creaţie şi mântuirea împlinită de Fiul şi îi cerem să trimită Duhul Sfânt pentru a preface Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Domnului) si a împărtăşirii cu Sfintele Taine. De aceea prin Euharistie, în sens strict, se înţelege Taina prefacerii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului şi împărtăşirea cu acestea. "Prin mulţumire se împlineşte sensul Sfintei Liturghii ca înălţare a Bisericii spre Prestolul (altarul) ceresc, ca Taina Împărăţiei lui Dumnezeu. Spre această înălţare este îndreptată şi duce întreaga Liturghie".(4)
"Să multumim Domnului!" este invitaţia făcută întregii adunări de către protos de a intra în inima Liturghiei, unindu-ne cu toţii în mulţumire prin rostirea anaforalei şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Să remarcăm că toţi cei care iau parte la slujbă, atât clericii cât şi credincioşii, sunt chemaţi să mulţumească Domnului prin anafora şi împărtăşire. Nu este forţată stabilirea unei legaturi între ajungerea la citirea în taină a anaforalei şi îndepărtarea credincioşilor de împărtăşanie, ambele obiceiuri reprezentând o îndepărtare de la practica Bisericii primare şi ducând la pierderea de către credincioşi a conştiinţei de împreună-slujitori la Sfânta Liturghie, datori de a aduce mulţumire alături de preot.

Credincioşii îşi afirmă participarea la mulţumire

"Cu vrednicie şi cu dreptate!" (Vrednic si drept!) este aclamaţia prin care poporul răspundea îndemnului protosului de a mulţumi Domnului. Această forma originară a răspunsului credincioşilor a fost păstrată până astăzi în Bisericile Ortodoxe de limba greacă.
De-a lungul istoriei, oamenii, adunaţi cu diverse prilejuri, şi-au arătat acordul sau dezacordul faţă de anumite stări de fapt, decizii politice etc. prin aclamatii. Sfânta Scriptură ne relatează că evreii l-au forţat pe Pilat, prin aclamaţia "Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!2 (Luca 23, 21), să-L condamne pe Iisus la moarte pe cruce. În Faptele Apostolilor citim că efesenii, incitaţi de argintarul Dimitrie care îşi vedea periclitată ocupaţia de făuritor de idoli, s-au adunat în teatru şi au aclamat în continuu, peste două ceasuri, "Mare este Artemisa efesenilor!" (Fapte 19, 28-34). Mărturiile Sfintei Scripturi alături de alte relatări istorice ne arată că atât în antichitatea păgână cât şi la evrei şi, mai apoi, în Imperiul bizantin, aclamaţiile poporului, în viaţa civilă sau în cult, erau un lucru comun. Mai mult decât în zilele noastre, în antichitate aceste aclamaţii nu erau simple izbugniri ale mulţimii ci aveau o bază juridică precisă ca afirmaţii publice ale actului comun - civil sau religios - împlinit public de comunitate,(5) adică erau forma prin care poporul participa la viaţa publică, civilă şi religioasă.
În Imperiul Roman una dintre aclamaţiile de aprobare ale poporului era "Cu vrednicie şi cu dreptate!"(6) (Vrednic si drept). Cu această aclamaţie poporul convocat în adunare ratifica deciziile Senatului, aproba alegerile de împăraţi etc. Aclamaţia a trecut din viaţa civilă şi în Sfânta Liturghie exprimând acordul deplin al credincioşilor cu îndemnul preotului de a mulţumi Domnului. Preluarea acestei aclamaţii în Sfânta Liturghie a fost favorizată folosirea în cultul iudaic a unei expresii asemănătoare ("emet wa-yazib", în traducere literală "adevarat şi bine stabilit") prin care poporul întărea rostirea rugăciunii de dimineaţa. (7)
La Sfânta Liturghie, prin acest răspuns credincioşii afirmă că a mulţumi Domnului este o datorie a noastră, un lucru care se cuvine şi este drept să-l facem. "Prin faptul că mulţumim, arată Sfântul Chiril al Ierusalimului, noi facem un lucru vrednic şi drept. Dumnezeu, în schimb, n-a facut numai ce era drept, ci ceva mai presus de dreptate atunci când ne-a facut atâta bine şi ne-a învrednicit de atâtea bunatati".(8)
Rostind "Cu vrednicie si cu dreptate!" ca răspuns la chemarea protosului, credincioşii îşi declara participarea la ceea ce va urma, adică la aducerea mulţumirii prin rostirea anaforalei şi la împărtăşire. Este o afirmare a împreunei-slujiri a preotului cu credincioşii în partea centrală a Liturghiei, spre care se îndreaptă întreaga slujba, o afirmare a faptului că rugăciunea de mulţumire nu este numai a preotului ci a întregii comunităţi.

Varianta extinsă deturnează sensul originar al răspunsului credincioşilor

Generalizarea, după secolul al VI-lea, a rostirii în taină a anaforalei liturgice şi a altor rugăciuni ale Liturghiei a făcut ca aceasta să se îndeparteze de sensul ei principal de împreună-slujire a preotului şi credincioşilor şi să ia înfaţişarea unui serviciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic săvârşit în tăcere de către liturghisitor în altar, iar altul exterior, perceptibil şi executat de către diacon şi popor (strană, cântăreţ, cor) în văzul şi auzul tuturor, făcând ca poporul să rămână din ce în ce mai străin şi mai opac faţă de ceea ce este esenţial şi fundamental în acţiunea Liturghiei. (9)
Acest lucru s-a reflectat şi în evoluţia răspunsului credincioşilor la îndemnul preotului de a mulţumi Domnului. Aclamaţia originară, care exprima acordul deplin al poporului şi participarea la aducerea mulţumirii, cunoaşte astfel o dezvoltare teologică: "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatalui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite".
Această variantă extinsă apare târziu, în secolul al XVI-lea, în câteva manuscrise şi ediţii tipărite greceşti ale Liturghierului (Roma, 1526 si Venetia, 1602), fiind preluată de către slavi, la care se generalizează treptat în secolele XVIII-XIX. De la slavi pătrunde şi la noi, grecii păstrând până azi forma originară.(10)
După cum s-a remarcat (11), varianta extinsă, deşi exprimă un adevar profund şi anume că este vrednic şi drept a ne închina Sfintei Treimi, deturnează sensul originar al răspunsului care este acela că este vrednic şi drept lucru a mulţumi Domnului prin anaforaua care va urma şi prin împărtăşire. Extinderea răspunsului se înscrie în tendinţa de dezvoltare a Sfintei Liturghii ca un serviciu dublu în care poporul execută anumite cântări, foarte frumoase şi adevărate, dar distincte de acţiunea principală săvârşita de către preot, în cazul de acum, rostirea anaforalei liturgice.

Acum suntem pregatiţi să mulţumim Domnului

Este foarte important ca să înţelegem cu toţii sensul principal al dialogului preanaforal de pregătire pentru aducerea sfintei jertfe, dialog care îşi atinge apogeul în îndemnul preotului de a mulţumi Domnului şi răspunsul credincioşilor ca vrednic şi drept este a face aceasta. Prin aceasta pregătirea este încheiată, suntem gata să aducem mulţumire prin rugăciune şi împărtăşire: "Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea. El se afla pe locul înalt, înaintea Prestolului lui Dumnezeu, sta în cer chiar în fata lui Dumnezeu şi în mod liber - în plinătatea iubirii şi a vederii - uneşte în sine întreaga lume, întreaga făptură, şi aduce mulţumire; şi întru el întreaga lume confirma ca aceasta mulţumire este "vrednică şi dreaptă" .
Dialogul preanaforal îsi atinge apogeul în ultimul îndemn al protosului de a mulţumi Domnului şi răspunsul credincioşilor prin care ei îşi exprimă deplina disponibilitate spre aceasta.(12)

Note:
1. Pr. Prof. Alexander Schmemann, Pentru viata lumii. Sacramentele si Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 2001, p. 42
2. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza V mistagogica, 4, în Cateheze, Bucuresti, 2003, p. 360
3. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 181
4. Ibidem, p. 205
5. E. Peterson, ΕΙΣ ΘΕΟΣ. Epigraphische, formgeschichtliche und religionsgeschichtliche Untersuchungen, Gottingen, 1926, p. 177-178.
6. "άξιον και δίκαιον" (axion kai dikeon) în limba greaca, "dignum et iustum (est)" în limba latina.
7. G. Dix, Jew and Greek. A Study in the Primitive Church, Westminster, 1953, p. 105; J. A. Jungmann, The Mass of the Roman Rite. Missarum Sollemnia, vol. 2, New York, 1955, p. 111.
8. Cateheza V mistagogica, 4, op. cit., p. 361.
9. Pr. Prof. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, Editura România crestina, 1999, p. 27.
10. Robert Taft S.J., The Dialogue before the Anaphora in the Byzantine Eucharistic Liturgy. III: "Let us give thanks to the Lord - It is fitting and right", în OCP 55 (1989), p. 65
11. Archevęque Basile Krivocheine, Quelques particularités liturgiques chez les Grecs et chez les Russes et leur signification, în Liturgie de l'église particuličre et liturgie de l'église universelle. Conférences Saint Serge. XXIIe Semaine d'études liturgiques, Paris, 1975, Editzioni Liturgiche, Roma, 1976, p.214
12. Alexander Schmemann, Euharistia., p. 173

XLV

Anaforaua liturgica

Dialogul preanaforal, care îşi atinge apogeul în îndemnul protosului de a mulţumi Domnului si răspunsul credinciosilor ca este vrednic si drept a face aceasta, încheie pregatirea pentru rostirea rugăciunii centrale a Liturghiei credincioşilor, anaforaua, prin care se actualizează, în Duhul Sfânt, cel de al doilea act fundamental săvârşit de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina şi anume "a mulţumit şi a binecuvântat pâinea şi paharul cu vin". În cursul anaforalei (1) se aduce Sfânta Jertfa împlinindu-se obiectul Sfintei Liturghii şi anume prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi Sânge în scopul sfinţirii credincioşilor.(2)

Anaforaua este o singură rugăciune deşi este împărţită azi în mai multe fragmente de ecfonise şi imnele credincioşilor

Anaforaua este o lungă rugăciune pe care, în vechime, protosul o rostea cu voce tare, în auzul credincioşilor şi neîntrerupt de aceştia. Poporul se asocia doar la ecfonisul final prin răspunsul "Amin!", răspuns care, exprimând identificarea lor cu ceea ce protosul a rostit în numele întregii adunări liturgice, reprezenta exercitarea verbală a preoţiei universale a credincioşilor.(3) Acest răspuns rămâne până astăzi o expresie a participării credincioşilor la slujbă deşi, în decursul timpului, s-a ajuns ca cea mai mare parte a anaforalei să fie rostită în taină, credincioşii auzind doar câteva ecfonise disparate. În schimb au fost introduse o serie de imne liturgice intonate de credincioşi între aceste ecfonise. Cu toate că anaforaua este împărţită azi în mai multe fragmente de ecfonise şi imnele credincioşilor, ea îsi păstrează unitatea fiind o singură rugăciune care începe după dialogul preanaforal cu cuvintele "Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta..." şi se încheie cu ecfonisul; "Si ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tau, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Este foarte important să înţelegem faptul că anaforaua este o singură rugăciune pentru că "sensul si puterea anaforalei se descoperă numai în totalitatea ei, fiind actul Tainei care se săvârşeşte şi înfăptuieşte Euharistia".(4)

Anaforalele ortodoxe au fost alcătuite, pe baza tradiţiei vechi, de sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur

Anaforaua îsi are originea în rugaciunea de mulţumire şi binecuvântare rostită de Hristos la Cina cea de Taină, fiind o actualizare a acestui act savârşit de Mântuitorul la instituirea Sfintei Liturghii. Ca urmare anaforaua a fost întotdeauna miezul Sfintei Liturghii, deşi nu a fost pusă în scris în mod sistematic decât din secolul al IV-lea. În Biserica primară întâi-stătătorul slujbei improviza textul anaforalei dându-i o redactare personală, cu respectarea unei scheme comune tuturor liturghisitorilor. Principala condiţie pe care trebuia să o îndeplinească anaforaua era ortodoxia credinţei exprimate. Cu timpul au devenit cunoscute unele anaforale redactate de mari personalităţi ale Bisericii. Ele au fost fixate în scris pentru a servi mai degrabă ca modele şi nu ca texte obligatorii, în primul rând în interesul păstrării uniformităţii credinţei şi nu atât pentru o uniformitate liturgică.(5) Adoptarea tot mai largă a anumitor anaforale în zonele de influenţă ale principalelor centre creştine ale vremii (Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Constantinopol, Roma) a dus la generalizarea utilizării unor anaforale specifice diferitelor rituri liturgice conturate în aceasta perioadă. În ritul liturgic constantinopolitan sau bizantin, ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe, s-au impus anaforalele redactate de Sfântul Vasile cel Mare († 379) şi Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), anaforale specifice celor două liturghii ortodoxe slujite până astăzi.
Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscop al Cezareei Capadociei a alcătuit, pe baza tradiţiei capadociene, o amplă anafora liturgică, de mare profunzime teologică, o adevărată sinteză a învăţăturii de credinţă exprimată într-o formă doxologică. Autenticitatea ei nu a fost contestată având în vedere existenţa mai multor mărturii istorice în acest sens şi similitudinile cu celelalte opere ale Sfântului Vasile cel Mare, în special cu Tratatul despre Sfântul Duh.
În ceea ce priveşte anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur, teologii contemporani au crezut mult timp că ea nu îi aparţine acestui sfânt părinte ci este doar pusă sub numele lui. Ultimele cercetări au dovedit însă autenticitatea anaforalei Sfântului Ioan Gură de Aur, redactată de acesta probabil la Constantinopol în anii 388-404, pe baza unui text mai vechi de origine antiohiană cunoscut sub numele de anaforaua apostolilor.(6)

Anaforaua este alcatuită pentru a fi rostită cu voce tare

În primele secole creştine, inclusiv în perioada elaborării anaforalelor bizantine, această rugăciune era rostită cu voce tare, în auzul tuturor. O analiză a anaforalei ne arată oralitatea ei, faptul că este alcătuită nu pentru a fi citită individual ci pentru a fi proclamată în adunarea liturgică, în Biserică.(7) Oralitatea anaforalei era evidentă în primele secole când nici nu era fixată în scris, dar a rămas o caracteristică a acesteia şi în continuare. Anaforaua are factura unei cuvântări, naraţiuni sau vestiri solemne, a unei expuneri sau istorisiri publice despre slava lui Dumnezeu şi despre opera Lui, după cum ne arată însuşi textul ei: "Si cine este în stare să grăiasca puterile Tale, să facă auzite toate laudele Tale sau să spună toate minunile tale în toată vremea" (Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare).
Rostirea cu voce tare a anaforalei era, în primul rând, expresia împreunei-slujiri a clerului şi poporului în Sfânta Liturghie. Protosul nu rosteşte anaforaua doar în numele său sau al clerului ci în numele întregii biserici, anaforaua este ofranda tuturor celor prezenţi la slujba adusă prin preot. Sfântul Ioan Gură de Aur arată ca "poporul Φθέγγετε (grăieşte, laudă) împreună cu preotul atunci când acesta înalţă acele imne (laudele şi doxologiile euharistice) laolaltă chiar cu heruvimii şi cu puterile cele de sus".(8) Tot el spune ca "tot poporul binecredincios, laolaltă cu ceata preoţeasca, în picioare şi cu mâinile ridicate aduc înfricoşătoarea Jertfă".(9) La Sfânta Liturghie nu pot fi spectatori pasivi. Credincioşii slujesc alături de cler şi, pentru a sluji, este nevoie ca ei să audă şi să înţeleagă rugăciunile rostite de preot în numele lor.
Textul anaforalei are şi un pronunţat caracter catehetic fiind o adevărată mărturisire de credinţă ortodoxă exprimată sub formă de mulţumire. Prin citirea ei cu voce tare la fiecare Sfântă Liturghie se susţinea cunoştinţa tuturor credincioşilor în cele ale credinţei. Ei se rugau învăţând dreapta credinţă, învaţând să fie mulţumitori faţă de Dumnezeu. "Şi aceasta este adevărata noastră stare în faţa Lui. Hristos S-a întrupat şi se aduce ca jertfă euharistică pentru noi, pentru a ne învăţa şi a transforma şi existenţa, viaţa noastră, în Euharistie; pentru ca totul să devină euharistie în Hristos". (10)
Începând cu sec. V-VI s-a răspândit tot mai mult obiceiul citirii în taină a anaforalei. Acest obicei nu s-a impus datorită unor motive care să ţină de esenţa Liturghiei ci din dorinţa de a câştiga timp printr-o rostire mai grabită a anaforalei atunci când Liturghia s-a lungit ca urmare a introducerii imnelor cântate de credincioşi.(11) Nu exista nici o reglementare a autorităţii bisericeşti care să indice citirea în taină a anaforalei.(12) Din contră, Împăratul Justinian prin Novela 137, cap. VI din 25 martie 565 interzice citirea în taină a anaforalei. Dar măsura sa nu a putut opri răspândirea acestui obicei.
Din punct de vedere pastoral rostirea în taină a anaforalei reprezintă o mare pierdere pentru Biserica deoarece credincioşii sunt privaţi astfel, în mare măsura, de posibilitatea de a-şi împlini misiunea de împreună - slujitori ai Liturghiei. De asemenea semnificaţia Liturghiei nu mai este explicită pentru ei, făcând necesară o explicare speciala a acesteia. "Ar fi mult mai interesant şi mai folositor pentru mintea şi inima creştinului, remarca Sfântului Ioan de Kronstadt, ca el să cunoască întreg cuprinsul Liturghiei, toate rugăciunile şi laudele înălţate către Dumnezeu, Atotţiitorul şi Mântuitorul".(13)

Anaforaua este o anamneză în forma de mulţumire care se împlineşte în epicleză şi rugăciunea pentru lume

Anaforaua este o mulţumire adusă de către Biserica lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, mulţumire care izvorăşte din contemplarea tainei lui Dumnezeu şi a iconomiei Sale mântuitoare. Este o anamneză (aducere aminte) în formă de mulţumire a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, o mulţumire înalţată lui Dumnezeu-Tatăl pentru creaţie şi pentru opera Sa mântuitoare, înainte de Hristos şi în Hristos, care culminează în trimiterea Fiului Său şi instituirea Sfintei Liturghii de către Acesta. Mulţumirea se împlineşte în epicleză adică în invocarea Duhului Sfânt pentru actualizarea Cinei celei de Taina, urmată de rugăciunea pentru nevoile Bisericii şi ale lumii.
Fiind destinată să fie citită cu voce tare, anaforaua a constituit încă de la început o formă de mărturisire a credinţei. Începând cu cele mai vechi anaforale cunoscute se poate stabili un paralelism riguros între acestea şi simbolurile de credinţă mărturisite la Botez.(14) Anaforalele vechi, adaptate după binecuvântările ritualului iudaic, exprimau sobru mulţumirea în faţa slavei dumnezeieşti pentru creaţie şi pentru împlinirea în Hristos a iconomiei mântuirii, iconomie în care se manifesta dragostea lui Dumnezeu faţă de om, creat după chipul Său dar căzut prin voia proprie.(15) În această urzeală sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gura de Aur au încorporat roadele lămuririlor teologice din secolul al IV-lea elaborate ca răspuns la învăţăturile eretice, în special cele referitoare la Sfânta Treime. Aceşti părinţi au dat astfel anaforalei o structură trinitară: "Biserica îi multumeşte Tatălui, Izvorul Treimii, care Îl dă lumii pe Unicul Său Fiu şi care ne trimite Cincizecimea continuă, Duhul care Îl arată pe Fiul în jertfa nesângeroasă de pe Sfântul Altar. Treimea se descoperă în lucrarea întreită a însuşirilor ipostatice ale fiecărei Persoane".(16) Putem identifica astfel în cadrul anaforalei, trei părţi în care se face referire specială la lucrarea fiecărei Persoane treimice, urmate de rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii. Aceste patru părţi ale anaforalei, pe care le vom analiza mai amănunţit în articolele viitoare, sunt:
a) Marea rugăciune euharistică adresată Tatălui;
b) Anamneza - memorialul recunoscător al lucrării mântuitoare a Fiului;
c) Epicleza - invocarea Sfântului Duh;
d) Dipticele - rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii.

Note:
1. Αναφορά înseamna la origine ridicare, înaltare, si apoi ofranda, jertfa.
2. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, I, trad., studiu introductiv si note de Pr.Prof. Dr. Ene Braniste în Scrieri, Bucuresti, 1989, p. 27.
3. Gregory Dix, The Shape of the Liturgy, London, 1945, p. 126.
4. Alexander Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu, editura Anastasia, p. 176
5. Alan Bouley O.S.B., From Freedom to Formula. The Evolution of the Eucharistic Prayer from Oral Improvisation to Written Texts, The Catholic University of America Press, Washington DC, 1981, p. 57
6. Vezi Georg Wagner, Die Ursprung der Crysostomus - Liturgie, Liturgiewissenschaftliche Quellen und Forschungen (LWQF) 59, Berlin; Robert Taft, The Authenticity of the Chrisostom Anaphora Revisited. Determining the Authorship of Liturgical Texts by Computer, OCP 56 (1990), p. 5-51
7. Louis-Marie Chauvet, L'archi-oralité des textes liturgiques: L'exemple de la pričre eucharistique, în La Maison-Dieu, 226, 2001/2, p. 130.
8. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XVIII la Epistola a II-a catre Corinteni..
9. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia III la Epistola catre Filipeni.
10. Pr. Prof. Constantin Galeriu, Marturisirea dreptei credinte prin Sfânta Liturghie, în O, an XXXIII (1981), nr. 1, p. 37.
11. Vezi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1998, p. 238.
12. Corpus juris civilis, ed. Eduard Osendrugen, part. III, Lipsca, 1875, p. 628.
13. Sf. Ioan de Kronstadt, Cerul pe pamânt. Cugetari mistice despre Biserica si Cultul Divin ortodox, Sibiu, 1996, p. 159.
14. A. Hamman, Du symbole de la foi ŕ l'anaphore eucharistique, în Kyriakon. Festschrift Johannes Quasten, vol. II, Munster, 1970, p. 842
15. I.H. Dalmais, Quelques grand thčmes théologiques des anaphores orientales, în Eucharisties d'Orient et d'Occident. Semaine liturgique de l'Institut Saint-Serge, Les Editions du Cerf , Paris, 1970, p. 182 :
16. Paul Evdokimov, Rugaciunea în Biserica de Rasarit, trad. de Carmen Bolocan, Iasi, 1996, p. 91.

Pr. Florin Botezan