Back
XLII
Dialogul preanaforal (I)
Sărutul păcii şi rostirea
Crezului, ca acţiuni ce exprimă unitatea de iubire şi credinţă care
trebuie să caracterizeze Biserica, fac trecerea spre actualizarea celui
de al doilea act fundamental împlinit de Mântuitorul la Cina cea de
Taină şi anume: "a mulţumit şi a binecuvântat pâinea şi paharul
cu vin". Actualizarea acestui act al Mântuitorului se împlineşte
în mod concret prin rostirea de către protos către Dumnezeu Tatăl, în
numele întregii adunări euharistice, a unei lungi rugăciuni de mulţumire
pentru întreaga lucrare mântuitoare a Sfintei Treimi, rugăciune prin
care se aduce jertfa euharistică. Această rugăciune centrală a Sfintei
Liturghii poartă numele de anafora, termen preluat din limba greacă
αναφορά care înseamnă ridicare, înălţare,
ofrandă, jertfă.
Rostirea anaforalei este pregatită de un dialog între cler şi popor
cunoscut sub numele de dialogul preanaforal. Dialogul preanaforal este
prezent în Sfânta Liturghie încă din perioada primară, acest tip de
participare a poporului la slujbă prin scurte exclamaţii fiind specific
slujbelor de dinainte de secolul al IV-lea când, în afara de psalmi,
nu se cânta aproape nimic (1). Forma concretă
a dialogului a cunoscut o anumită evoluţie în decursul timpului fără
însă ca sensul să i se schimbe.
Să ne ridicăm mintea de
la daruri la jertfa ce va fi adusă
Dialogul începe cu o
puternică atenţionare pe care diaconul, sau în lipsa lui preotul, o
adresează tuturor participanţilor la slujbă: "Să stăm bine,
să stăm cu frică, să luam aminte, sfânta jertfa (2)
în pace a o aduce". Se apropie momentul cel mai important
al Sfintei Liturghii, aducerea Sfintei Jertfe prin rostirea anaforalei.
"Momentul este grav si solemn, arată Sfântul Ioan Gură de Aur.
Iată deci pentru ce ni se cere să stăm bine, precum se cuvine oamenilor
să stea înaintea lui Dumnezeu, cu frică şi cu cutremur, cu mintea trează
şi cu luare aminte"(3).
Forma veche a îndemnului diaconal este puţin diferită şi anume: "Să
stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte la sfânta jertfă",
doar din secolul al XII-lea începând să fie întâlnită forma de azi.
Această forma veche precum şi comentariile liturgice ale mai multor
autori răsăriteni arată că sensul îndemnului este de a atrage atenţia
asupra Cinstitelor Daruri şi a oferirii lor (4).
Dintr-o omilie a lui Theodor de Mopsuestia (428)
aflăm că în vremea lui diaconul spunea chiar "Priviţi către
jertfa (anafora)!" chemând pe toţi să privească cu atenţie
spre ofrandă deoarece întreaga comunitate va aduce sfânta jertfa care
nu este alta decât jertfa adusă o dată pentru totdeauna de Hristos (Evrei
7, 27) (5). Teodor de Andida (sec
XI) explica în acelaşi sens îndemnul diaconului de a lua aminte la sfânta
jertfă (anafora): "Care este jertfa (anafora)? Este limpede
că ea este privirea atentă către prototipurile simbolurilor ce se săvârşesc,
pentru ca şi numele de anafora însemnează ceva care serveşte la arătat
şi la asemănare şi, pentru aceasta, înfricoşându-ne şi, în acelaşi timp,
înlăcrimându-ne, ca unii care acum vedem pe Dumnezeu-Omul pătimind pentru
noi, aşa să stăm cu atenţie şi cu înţelepciune încât, proaducând sau
oferind aceste daruri în pace, surzi la gândurile pamânteşti, să fim
făcuţi vrednici să vedem învierea Sa şi să fim umpluţi de bucurie, în
special cei care primesc Sfântul Trup"(6).
Diaconul ne atrage aşadar atenţia asupra Cinstitelor Daruri, care în
acest moment al Sfintei Liturghii se află descoperite pe Sfânta Masa,
îndemnându-ne să ne ridicăm mintea la ceea ce ele reprezintă şi la jertfa
care va fi adusă. Lucrurile devin şi mai clare dacă ţinem cont de faptul
că, până prin secolul al XVI-lea, Sfântul Aer era ridicat de deasupra
Cinstitelor Daruri doar în momentul rostirii acestui îndemn al diaconului.
(7)
Să stăm bine! Să stăm
cu frică! Să luam aminte!
În forma de astăzi, formula
de atenţionare a diaconului este formată practic din trei îndemnuri
distincte, fiecare referindu-se la aducerea "în pace"
a sfintei jertfe: "Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm
aminte!".
"Să stăm bine!" adică să stăm aşa cum se cuvine înaintea
lui Dumnezeu, în faţa măreţiei jertfei ce se va petrece. Îndemnurile
următoare ne învaţă ce înseamnă să stăm bine adică "să stăm
cu frică" şi "să luăm aminte". "Să
stăm cu frică" pentru că este cu adevărat înfricoşătoare jertfa
ce se aduce şi înfricoşător privilegiul de a fi făcuţi părtaşi ei. Este
frica în faţa tainei iubirii lui Dumnezeu Care se face Om pentru a se
aduce jertfa pentru noi, frica ce izvorăşte din conştiinţa păcătoşeniei
şi nevredniciei noastre. "Staţi cu frică în înfricoşătorul
ceas al anaforei (jertfei), subliniază Anastasie Sinaitul (sec VII-VIII),
căci cu acea dispoziţie şi cu acel cuget cu care se înfăţişează fiecare
din voi în acel ceas, cu acelaşi şi jertfeşte Stăpânului"(8).
"Să luăm aminte sfânta jertfa în pace a o aduce!"
lepădând orice altă preocupare şi tulburare sufletească, concentrându-ne
toată atenţia asupra a ceea ce se va întâmpla în timpul slujbei.
Întreaga adunare este
chemată să aducă sfânta jertfa
Formula diaconului de
atenţionare scoate cu putere în evidenţă împreună slujire a clerului
şi a credincioşilor, întreaga adunare liturgică şi nu numai preotul
aducând sfânta jertfa şi fiind chemată să ia aminte la ea. Credincioşii
participau în mod firesc la aducerea sfintei jertfe atât timp cât anforaua
se citea cu voce tare de către protos în numele tuturor şi întreaga
adunare lua aminte şi se identifica cu cele spuse, rostind cu deplină
conştiinţa Amin-ul final.
În condiţiile în care anaforaua, cu excepţia câtorva ecfonise, este
rostită în taină, participarea credincioşilor este afectată. Ei trebuie
să facă un efort de concentrare pentru a urmări cu mintea, pe baza celor
aflate din predici, cateheze sau lecturi proprii, ceea ce se întâmpla
la adăpost de privirile şi auzul lor. Ne întrebăm câţi din credincioşii
aflaţi în bisericile noastre cunosc şi urmăresc cu mintea ceea ce se
întâmpla în timpul anaforalei liturgice împlinind îndemnul de a aduce
în pace sfânta jertfă, cu frică şi luare aminte?
Aducem lui Dumnezeu mila
şi pacea ca jertfa de lauda
"Mila păcii,
jertfa laudei!" este răspunsul pe care îl dau astăzi credincioşii
proclamându-si consimţirea, asentimentul la îndemnul diaconului.
Sensul acestui răspuns este destul de greu de înteles. Analiza manuscriselor
vechi ale Sfintei Liturghii scoate însă în evidenţa faptul că forma
sa originară este: "Mila, pace, jertfa de laudă!"(9).
Forma "mila pacii" este o adaptare retorică pentru
a balansa stilistic cel de al doilea termen al răspunsului, "jertfa
de laudă", tradus în româneşte, probabil tot din raţiuni stilistice,
cu "jertfa laudei".
Prin răspunsul pe care îl dau îndemnului diaconului de a aduce în pace
sfântă jertfa, credincioşii afirma că aduc lui Dumnezeu mila şi pacea
ca dar, ca o jertfă de laudă (10). Aducem
mila potrivit cuvântului "Milă voiesc, iar nu jertfă!"
(Osea 6, 6; Matei 9, 13), cuvânt prin care sunt respinse jertfele sângeroase
şi ni se cere să fim milostivi faţă de aproapele pentru a ne asemăna
lui Dumnezeu: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este
milostiv" (Luca 6, 36). "Mila este roada păcii celei
trainice şi curate, căci dacă nici o patimă nu tulbura sufletul, nimic
nu-l împiedica să fie plin de milă"(11).
Mila o arătăm în facerea de bine care este socotită de Dumnezeu ca adevărata
jertfa de laudă: "Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu
le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu"
(Evrei 13, 16).
Sfânta jertfa e mila şi
pacea lui Dumnezeu dăruita nouă şi jertfa de laudă adusă Tatălui prin
Fiul în Duhul Sfânt
Inima noastra deschisă
spre unirea cu ceilalţi prin mila primeşte mila lui Dumnezeu care ne
împacă cu Sine prin jertfa lui Hristos: "Fericiţi cei milostivi,
că aceia se vor milui" (Matei 5, 7). Astfel răspunsul credincioşilor
este şi o mărturisire ca sfânta jertfa pe care sunt chemaţi să o aducă
este expresia milei lui Dumnezeu arătată în mântuirea dăruită de Hristos
prin jertfa Sa, mila care se revarsă asupra noastră în Sfânta Liturghie.
Este pacea lui Hristos pe care lumea nu o poate da (Ioan 14, 27; 16,
33), pacea care înseamnă părtăşie la plenitudinea vieţii treimice, urmare
a împăcării omului cu Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Este jertfa
de laudă adusă Tatălui prin Fiul în puterea Duhului Sfânt potrivit cuvântului
Scripturii: "Prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă
de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui"
(Evrei 13, 15). "Care este deci holocaustul nostru spiritual,
se întreabă Sfântul Vasile cel Mare. Este jertfa de lauda. În care loc
o aducem? În locul Duhului, aşa cum spune Domnul: "Adevăraţii închinători
se vor închina Tatălui în Duh şi adevăr (Ioan 4, 21)"(12).
Această jertfă de laudă, holocaustul nostru spiritual, o aducem în primul
rând în Sfânta Liturghie, în timpul anaforalei liturgice, când ne rugăm
Tatălui să trimită Duhul Sfânt peste noi şi peste daruri, prefacându-le
în Trupul şi Sângele Fiului.
Note:
1. Robert Taft,
The Dialogue before the Anaphora in the Byzantine Eucharistic Liturgy.
I: The Opening Greeting, în "Orientalia Christiana Periodica",
53 (1986), p. 301.
2. În originalul grec pentru jertfa este
folosit termenul (anafora).
3. Omilia IV contra anomeilor. Despre necuprinsa
natura a lui Dumnezeu, 5, P.G. 48, 734.
4. Vezi Robert Taft, Textual Problems in
the Diaconal Admonition before the Anaphora in the Byzantine Tradition,
în "Orientalia Christiana Periodica", 49 (1983), p.340-365
5. Omilia 15, 44-45.
6. Protheoria, 19, P.G. 140, 144.
7. Robert Taft, Great Entrance. A history
of the Transfer of Gifts and other Preanaforal Rites of the Liturgy
of St. John Chrysostom, second edition, Roma, 1978, p. 418.
8. Oratio de sacra sinaxis, P.G. 89, 836D-837A.
9. Vezi Robert Taft, Textual Problems
,
p.351-357.
10. Protheoria, 20, P.G. 140, 145.
11. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii
Liturghii, XXVI, Bucuresti, 1989, p. 67
12. Despre Sfântul Duh, XXVI, în Scrieri,
partea a treia, PSB 12, p. 77
XLIII
Dialogul preanaforal
(II)
După îndemnul diaconului
de a aduce în pace sfânta jertfă şi răspunsul credincioşilor urmează
un dialog în trei părţi între protos şi credincioşi, dialog întâlnit,
în diferite forme, în toate tradiţiile liturgice vechi, fapt care dovedeşte
prezenta lui în rânduiala Sfintei Liturghii încă dinainte de secolul
al IV-lea.
Protosul cere de la Sfânta
Treime toata darea cea buna si tot darul desavârsit
"Harul Domnului
nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!" rosteşte protosul, în
practica liturgică românească stând în faţa Sfintelor Uşi cu faţa către
credincioşi şi binecuvântându-i cu Sfânta Cruce. Formula este preluată
cu mici adaptări (evidenţiate mai sus cu litere italice) de la Sfântul
Apostol Pavel (II Corinteni 13, 13) exprimând concentrat darurile care
ne vin de la Dumnezeu.
Prin această binecuvântare protosul învaţa poporul cunoştinta de Dumnezeu
Treimic pe care a învăţat-o prin harul lui Hristos (1)
şi, în acelaşi timp, "cere pentru noi, de la Sfânta Treime, toată
darea cea bună, tot darul desăvârşit, pe care îl numeşte felurit, după
fiecare din feţele treimice: de la Fiul cere har, de la Tatăl dragoste,
iar de la Duhul împărtăşire. Căci Fiul S-a jertfit pe Sine ca să mântuiască
pe oameni, care nu-i dădusera nimic în schimb, ba erau încă şi osândiţi:
"Că a murit pentru noi, care eram încă păcătoşi"(Romani
5, 8), zice Scriptura; de aceea, grija aceasta a Lui faţă de noi se
numeşte har (dar gratuit). Iar Tatăl S-a milostivit iarăşi de neamul
omenesc, datorită patimilor Fiului Său, şi a iubit pe cei ce-I erau
vrăjmaşi (Romani 5, 10); pentru aceea, îndurarea Lui faţă de noi se
numeşte dragoste. Apoi, fiindcă se cădea ca Cel bogat în îndurare (Efeseni
2, 4) să împărtăşeasca din ale Sale pe vrăjmasii preschimbaţi în prieteni,
lucrul acesta L-a îndeplinit Sfântul Duh, pogorându-Se peste Sfinţii
Apostoli; de aceea bunătatea Duhului faţă de oameni se numeşte împărtăşire"(2)
.
Protosul rosteşte binecuvântarea treimica binecuvântând credincioşii
cu Sfânta Cruce de pe care Hristos ne-a adus şi ne aduce din milă pacea
şi mântuirea şi tot darul ca Unul ce S-a jertfit şi rămâne în stare
de jertfă pentru noi, dându-ne şi nouă puterea de a aduce jertfa noastră
reprezentată de daruri(3). Observăm
că în această binecuvântare ordinea obişnuită în formulele liturgice
a Persoanelor Sfintei Treimi este schimbată fiind menţionat mai întâi
Domnul Iisus Hristos, Cel prin care ne-a venit mântuirea ca un dar gratuit,
Cel prin Care "avem apropierea către Tatăl într-un Duh"
(Efeseni 2, 18). Prin întruparea Fiului, dragostea Tatălui care se revarsă
din veci peste Fiul se îndreaptă şi asupra noastră ca asupra unor fii
deveniţi astfel prin harul lui Hristos. Unirea noastra în dragoste cu
Dumnezeu şi între noi se savârseşte de către Sfântul Duh.
Prin împărtaşirea Sfântului Duh are loc "restabilirea în paradis,
ridicarea în Împărăţia cerurilor, redobândirea înfierii, îndrăzneala
de a numi pe Dumnezeu Tatăl nostru, împărtăşirea de harul lui Hristos,
vieţuirea ca fii ai luminii, părtăşia la slava veşnică"(4).
Împărtăşirea Sfântului Duh înseamnă participare reală la viaţa dumnezeiască(5)
şi este condiţia unirii noastre în Trupul lui Hristos, Biserica.
Atât în anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur cât şi în cea a Sfântului
Vasile cel Mare ne rugăm ca împărtăşirea Sfântului Duh să fie rodul
cuminecării cu Trupul şi Sângele Domnului. Prin invocarea împărtăşirii
Sfântului Duh în binecuvântarea treimică, înainte de începerea anaforalei
liturgice se deschide perspectiva cuminecării cu Sfintele Taine ca scop
final al Liturghiei şi punct culminant al participării la ea. Prin cuminecare
ne facem părtaşi harului lui Hristos unindu-ne cu El, ne deschidem dragostei
lui Dumnezeu Tatăl şi ne împărtăşim cu Duhul Sfânt, participând la viaţa
dumnezeiască.
Credincioşii îsi exprimă
împreună slujire cu clerul
"Şi cu duhul
tău!" răspund credinciosii binecuvântarii protosului. Sfântul
Ioan Gura de Aur ne atrage atenţia că acest răspuns este o expresie
a împreunei slujiri a preotului şi credincioşilor. Este o rugăciune
a credincioşilor ca darurile dumnezeieşti invocate de protos să vină
şi peste el (6). În acelaşi timp
este o mărturisire a credinţei lor ca harul Sfântului Duh primit la
hirotonie de protos lucrează şi acum prin el. "Dacă n-ar fi
Duhul Sfânt în acest părinte şi învăţător obştesc al nostru nu i-aţi
fi răspuns cu toţii, într-un suflet, "Si duhului tau!"
(...) nu numai când se urca pe acest scaun, nici numai când vă vorbeşte,
nici numai când se roagă pentru voi, ci şi când stă înaintea Sfintei
Mese, când are să aducă acea înfricoşată jertfă şi nu se atinge de cele
puse înainte mai înainte de a vă ura vouă har de la Domnul şi înainte
ca voi să-i raspundeţi: "Si cu duhul tau!"; prin
însuşi acest răspuns vă aduceţi aminte că cel ce este în faţa Sfintei
Mese nu face nimic de la el şi nici darurile puse înainte nu sunt fapte
ale firii omeneşti, ci harul Domnului este de faţă, deasupra lor, şi
se pogoară peste toţi, şi săvârşeşte acea jertfă tainică. Om este, e
drept, cel ce stă în faţa Sfintei Mese, dar Dumnezeu este Cel ce lucrează
prin El(7).
Protosul ne aminteşte
că Sfânta Liturghie înseamnă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu
"Sus sa avem inimile!" este
indemnul cu care protosul continuă dialogul cu credincioşii.
Inima, în înţelesul tradiţional ortodox, este centrul duhovnicesc al
fiinţei omeneşti, eu-ul nostru cel mai profund şi mai adevărat. Ce însemna
a avea inima sus? În limbajul biblic Împărăţia lui Dumnezeu este numită
şi Împărăţia cerurilor (în special în Evanghelia Sfântului Matei) dar
nu în sensul că ar fi identificată cu cerul fizic. Cerul luminos şi
curat este cea mai potrivită metaforă din lumea înconjurătoare pentru
Împărăţia lui Dumnezeu, locaşul lui Dumnezeu fiind numit cer în sens
duhovnicesc (Psalm 113, 11; Ecclesiast 5, 1). Ca urmare căutarea lui
Dumnezeu şi a Împărăţiei lui este exprimată metaforic ca o căutare a
celor de sus: "Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutati
cele de sus, unde se afla Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu;
cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ" ( Coloseni 3,
1-2). A avea inima sus înseamnă că eu-l nostru profund să fie îndreptat
spre Împărăţia lui Dumnezeu, ca principala noastra preocupare să fie
dobândirea acesteia.
Prin participare la Sfânta Liturghie noi intrăm încă din această viaţă
în Împărăţia lui Dumnezeu. "Pentru lumea aceasta Împărăţia
lui Dumnezeu cea cerească, cea de sus, urmează să vie, dar întru Hristos
ea este deja descoperită şi în Biserică ea vine, pentru cei ce se silesc,
încă de acum; spre Împărăţia lui Dumnezeu ne conduce şi ne înalţă Liturghia,
care se şi săvârseşte în Împărăţie"(8).
Rostind "Sus să avem inimile!" protosul aminteşte
adunării euharistice ca acţiunea reală a Sfintei Liturghii are loc dincolo
de timp, în "veacul ce va să fie", în Împărăţia lui
Dumnezeu (9).
Să lepădăm grija cea lumească
îndreptându-ne atenţia spre aducerea sfintei jertfe
Expresia "Sus
sa avem inimile!" este un îndemn ca, înaintea aducerii sfintei
jertfe, sa lepădăm toată grija cea lumească îndreptându-ne cu toata
fiinţa spre Dumnezeu: "În acest ceas înfricoşator trebuie să
avem inima sus, către Dumnezeu, şi nu jos, spre pământ şi spre lucrurile
pamânteşti. Prin urmare preotul liturghisitor porunceşte cu tărie să
lepădăm în ceasul acesta toate grijile cele lumeşti, toată grija ce-o
avem de casa noastră, şi să avem inima la cer, spre Dumnezeul cel iubitor
de oameni"(10). Preotul
adresează astfel tuturor un avertisment atenţionându-i asupra faptului
că participarea la aducerea sfintei jertfe este un privilegiu dar şi
o răspundere înfricoşatoare, şi de aceea nu poate fi făcuta oricum.
Inima fiind centrul duhovnicesc al nostru, îndreptarea ei spre Dumnezeu
înseamnă îndreptarea întregii noastre fiinţe inclusiv a minţii. De altfel
în primele secole întâlnim si formulele "Sus sa avem mintile!"
(la Antiohia) si "Sus sa avem inimile si mintile!"
(la Ierusalim)(11). A avea mintea
spre Dumnezeu în acest moment al Liturghiei înseamnă, potrivit Sfântului
Ciprian al Cartaginei, a urmări cu atenţie rostirea anaforalei lăsând
la o parte toate gândurile lumeşti, lucru pentru care ne pregăteşte
în mod direct preotul prin formula:"Sus să avem inimile!"(12).
Credincioşii mărturisesc
că sunt pregatiţi să aducă sfânta jertfa
"Avem către Domnul!" răspund
credincioşii mărturisind pregătirea lor pentru aducerea sfintei jertfe
urmând îndemnul protosului de a-şi înălţa inimile spre Dumnezeu. Este
esenţial ca acest răspuns să nu fie dat doar din vârful buzelor ci să
exprime trăirea interioară a fiecăruia: "Nimeni să nu stea în biserica,
atenţionează Sfântul Chiril al Ierusalimului, în aşa chip încât cu gura
să spună "Avem către Domnul!", iar cu mintea să ramână la
grijile cele lumeşti. Totdeauna trebuie să ne gândim numai la Dumnezeu.
Dacă lucrul acesta nu este cu putinţa să-l facem tot timpul din pricina
slăbiciunii noastre omeneşti, cel puţin în ceasul acesta să ne dăm silinţa
să-l împlinim"(13). Dupa
cum remarca Sfântul Ciprian, prin acest răspuns al credinciosilor protosul
este avertizat ca si el însusi nu trebuie sa se gândească la altceva
decât la Domnul(14). Întreaga
adunare este chemată astfel să se unească îndreptându-şi întreaga atenţie
spre aducerea sfintei jertfe prin rostirea anaforalei, înalţându-şi
inimile spre Dumnezeu.
Dar cine nu se străduieşte în toate zilele să se îndrepte spre Domnul
şi să-şi întemeieze viaţa pe poruncile Lui, nu poate nici în această
clipă să-şi înalţe inima la Dumnezeu şi mintea lui ramâne la cele lumeşti.
Răspunsul "Avem catre Domnul!" devine pentru acesta o auto-osândire:
"Ce spui? Ce faci? Mintea îti este "ridicata" la lucrurile
stricăcioase şi trecătoare şi tu spui "am catre Domnul"? Ia
aminte, te rog; ca nu cumva sa ai mintea nu sus la Domnul ci jos la
diavol"(15).
Se pare că în primele secole îndemnul protosului "Sus să avem inimile!"
avea şi un înţeles practic în sensul că poporul era invitat să ia poziţia
de rugăciune stând în picioare şi ridicându-şi mâinile şi privirea în
sus ca expresie a înălţării inimilor la Dumnezeu (16).
Poporul răspundea astfel nu numai prin cuvintele "Avem către Domnul!"
ci şi prin gesturi arătând disponibilitatea lui de a duce sfânta jertfa
oferindu-se el însuşi ca jertfa lui Dumnezeu. Înalţarea mâinilor în
biserica de către credincioşi este un gest care astăzi nu se mai practică,
dar a sta în picioare ramâne poziţia cea mai potrivită în timpul rostirii
anaforalei liturgice.
Note:
1. Sfântul
Gherman al Constantinopolului, Historia ecclesiastica, 41, P.G. 98,
428, trad. rom. de Pr. Prof. Nic. Petrescu, Tâlcuirea Sfintei Liturghii
în "Mitropolia Olteniei" , nr. 1-2/1976, p. 65
2. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii
Liturghii, XXVI, Bucuresti, 1989, p. 67
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate
si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 257
4. Despre
Sfântul Duh, XXV, în Scrieri, partea a treia, PSB 12, p. 50
5. Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Prezenta
reala si comuniune euharistica în Împartasirea Sfântului Duh, Bucuresti,
1999, p. 284
6. Omilia XVIII la II Corinteni, P.G. LXI,
5
7. Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia I la
Rusalii, 4, în Predici la sarbatori împaratesti si cuvântari de lauda
la sfinti, Bucuresti, 2002, p. 207-208
8. Alexander
Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, trad. Pr. Boris Raduleanu,
editura Anastasia, p. 172.
9. Gregory Dix, The Shape of the Liturgy,
London, 1945, p. 71.
10. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza
V mistagogica, 4, în Cateheze, Bucuresti, 2003, p. 360.
11. Robert Taft, The Dialogue before the
Anaphora in the Byzantine Eucharistic Liturgy. II: The Sursum corda,
în OCP 54 (1988), p. 53-62.
12. De dominica oratione, 31, la R. Taft,
The Dialogue
, p. 49.
13. Cateheza
V mistagogica, 4, în Cateheze, Bucuresti, 2003, p. 360.
14. De dominica oratione, 31, la R. Taft,
The Dialogue
, p. 49.
15. Anastasie Sinaitul, Oratio de sacra
sinaxis, P.G. 89, 836-837.
E. Fergurson, The Liturgical Function of the"Sursum corda",
Studia Patristica 13 (TU 116), 16. Berlin,
1975, p. 362
Pr. Florin Botezan
|