Back
XXXL
Crezul
(I)
Sarutul
pacii, actul care exprima unirea noastra în iubire prin îmbracarea în
iubirea lui Hristos, este, în acelasi timp, o marturisire de credinta
în Sfânta Treime si o premisa a marturisirii unitatii de credinta prin
rostirea Crezului. Numai uniti în iubire si marturisind aceeasi credinta
revelata ne aratam a fi cu adevarat Biserica lui Hristos si putem aduce
Sfânta Jertfa.
Credinta
este atât un dar al lui Dumnezeu cât si un raspuns al omului
Credinta
este întâlnirea omului cu Dumnezeu si cunoasterea Lui. Ea se naste în
suflet prin primirea cuvântului lui Dumnezeu: "credinta este
din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos" (Rom 10,
17). Sfânta Scriptura ne învata ca credinta este o lucrare a harului
dumnezeiesc vindecator si mântuitor în om: "Iar roada Duhului
este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-rabdarea, bunatatea, facerea
de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curatia" (Gal. 5,
22). Credinta este mântuitoare: "prin credinta se va îndrepta
omul" (Rom 3,28) caci "dreptul din credinta va fi
viu!" (Avacum 2, 4). Omul trebuie sa se deschida acestei lucrari
a harului prin împlinirea poruncilor adica credinta sa fie "lucratoare
prin iubire" (Gal. 5, 6). Astfel ajungem ca "Hristos
sa Se salasluiasca, prin credinta, în inimile noastre, înradacinati
si întemeiati fiind în iubire" (Efes 3, 17).
Sfintii Parinti fac distinctie între credinta din auzire care ne aduce
la Hristos si credinta care constituie însasi viata Bisericii si a membrilor
ei despre care Sfântul Pavel spune ca face ca Hristos sa se salasluiasca
în inimile noastre. Sfântul Maxim Marturisitorul o numeste pe prima
credinta simpla sau din cele auzite iar pe cea de a doua credinta desavârsita
sau din cele vazute, unitatea si partasia omului cu Dumnezeu.(1)
De la credinta simpla la cea desavârsita se ajunge prin primirea harului
în Sfintele Taine ale Bisericii (în special Botezul, Mirungerea si Euharistia)
si prin angajarea într-un efort ascetic care urmareste curatirea de
patimi si dobândirea virtutilor potrivit poruncilor dumnezeiesti.(2)
Credinciosul intra astfel, în Biserica, într-o relatie personala, în
permanenta crestere, cu Persoanele Sfintei Treimi care revarsa darul
duhovnicesc, inclusiv pe cel al credintei. (3)
Credinta este asadar atât un dar al lui Dumnezeu cât si un raspuns al
omului. Acest raspuns consta în supunerea iubitoare fata de adevarul
întrupat în Hristos, revelat de El si marturisit de Biserica. Supunerea
iubitoare fata de adevarul revelat presupune cunoasterea dogmelor Bisericii
si efortul ascetic personal. Cunoasterea dogmelor este esentiala deoarece
"orice abatere a cunostintei noastre intelectuale de la dreapta
întelegere a Revelatiei se va rasfrânge inevitabil asupra manifestarilor
duhului nostru. Cu alte cuvinte, o viata cu adevarat dreapta este conditionata
de adevaratele conceptii despre Dumnezeu, despre Sfânta Treime".
(4)
Dar, dupa cum arata si Sfântul Isaac Sirul (5),
nu ne putem opri la cunoasterea intelectuala a dogmelor deoarece aceasta
tine de credinta simpla sau din auzire. Noi suntem chemati ca, prin
lucrarea poruncilor, sa ajungem la credinta desavârsita, adevarul marturisit
prin credinta transformându-se astfel în mântuire si viata.
Crezul,
desi introdus mai târziu, s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei
Primirea
credintei "din auzire" care consta în cunoasterea
dogmelor si înaintarea spre credinta desavârsita, "din cele
vazute", se împlineste în Biserica. Marturisirea credintei
este o parte integranta si indispensabila a slujirii Bisericii. Slujbele
în ansamblul lor sunt o marturisire a credintei, învatând si comunicând
adevarul mântuitor, ajutându-l pe fiecare madular al Bisericii sa participe
la acest adevar. (6)
Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este în întregime o marturisire de
credinta si o daruire a credintei mântuitoare ca cunoastere a lui Dumnezeu
si întâlnire cu El, având ca moment culminant împartasirea cu Trupul
si Sângele Domnului, de aceea dupa împartasire cântam cu bucurie: "Am
vazut Lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinta
cea adevarata, nedespartitei Treimi închinându-ne, ca aceasta ne-a mântuit
pre noi".
Cu toate ca marturisirea credintei este un aspect definitoriu al Sfintei
Liturghii, practica rostirii Crezului, ca moment al marturisirii comune
a credintei, nu face parte din structura originara a Liturghiei, fiind
introdusa la Antiohia la sfârsitul secolului al V-lea de patriarhul
Petru Fullos iar la Constantinopol la începutul secolului al VI-lea
de patriarhul Timotei (511-518).(7) Cei
doi patriarhi erau adepti ai ereziei monofizite si au introdus Crezul
în Liturghie în încercarea de a-si demonstra fidelitatea fata de credinta
Sfintilor Parinti. Patriarhii ortodocsi urmatori au pastrat practica
rostirii Crezului deoarece acesta s-a încadrat organic în rânduiala
Liturghiei, alaturându-se anaforalei liturgice care pâna atunci reprezenta
principala forma de exprimare a dogmelor.
Crezul
a fost formulat la primele doua sinoade ecumenice
Crezul
desemneaza, în sens general, o sinteza a învataturilor de credinta crestine
fundamentale. Crezul se mai cheama si simbol al credintei. Termenul
de simbol vine de la un cuvânt ce însemna parola în taberele militare.
Deci pentru crestinii din vechime crezul sau simbolul de credinta era
o parola ce îi arata a fi adevarati crestini. (8)
Desi în Noul Testament nu exista un crez formulat ca atare, înca de
la începutul Bisericii au circulat scurte formulari, amplificate ulterior,
care exprima continutul credintei, ferindu-o de erezii. Aceste crezuri
erau utilizate în legatura cu Botezul, atât pentru instruirea catehumenilor
cât si pentru marturisirea credintei de catre acestia în timpul slujbei.
În anul 325, la primul sinod ecumenic tinut la Niceea, pe baza crezurilor
baptismale folosite în Siria, Palestina si Cezareea, Sfintii Parinti,
insuflati de Duhul Sfânt, elaboreaza, ca raspuns la erezia lui Arie
care contesta dumnezeirea Fiului, prima parte a Crezului rostit astazi
la Sfânta Liturghie. Sinodul al II-lea ecumenic, tinut la Constantinopol
în anul 381, ca raspuns la erezia lui Macedonie care contesta dumnezeirea
Sfântului Duh, completeaza Crezul de la Niceea cu învatatura despre
Sfântul Duh, despre Biserica, Botez, învierea mortilor si viata vesnica.
Fiind elaborat la sinoadele ecumenice de la Niceea si Constantinopol,
acest Crez este cunoscut sub denumirea de Crezul niceo-constantinopolitan
si este "crezul prin excelenta al crestinismului"(9)
recunoscut la sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) ca expresie
autentica a credintei Bisericii universale. Acesta este Crezul introdus
în Liturghie la începutul secolului al VI-lea si pastrat pâna astazi.
Rostirea
Crezului este o expresie a unitatii de credinta
Marturisirea
credintei prin rostirea Crezului este o expresie a unitatii de credinta
a madularelor Bisericii prin marturisirea aceluiasi adevar mântuitor.
Credinta crestina este cunoasterea si trairea mântuirii ca restabilire
a unitatii cu Dumnezeu si, întru El, cu ceilalti membri ai Bisericii
si cu întreaga faptura, dupa chipul unitatii Sfintei Treimi. Este cunoasterea
anticipata, în Biserica, a Împaratiei lui Dumnezeu ca unitate "de
sus": "Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si
pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toti sa fie una,
dupa cum Tu, Parinte, întru Mine si Eu întru Tine, asa si acestia în
Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care
Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem"
(Ioan 17, 20-22). Unitatea "de sus" este continutul
vietii dumnezeiesti treimice. Credinta înseamna asadar partasia la unitatea
"de sus" cu Dumnezeu si semenii, iar Biserica este tocmai
împlinirea credintei, este acea unitate care primeste, în care se intra
si la care devii partas prin credinta.(10)
De aceea credinta nu poate fi individualista. Nu poti avea credinta
mântuitoare în afara Bisericii. Credinta se dobândeste si se traieste
în Biserica, în comuniune cu ceilalti si exprimând unitatea cu ceilalti.
Sfânta Liturghie este Taina în care înaintam spre împlinirea desavârsita
de catre Duhul Sfânt a unitatii "de sus" a Bisericii
prin aducerea Sfintei Jertfe si împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului:
"Iar pe noi pe toti care ne împartasim dintr-o pâine si dintr-un
potir, sa ne unesti unul cu altul prin împartasirea Aceluiasi Sfânt
Duh" (Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). O conditie esentiala
pentru ca Duhul Sfânt sa ne uneasca în Biserica este marturisirea aceleiasi
credinte revelate. Legatura organica între unitatea credintei si împlinirea
Bisericii în Euharistie alcatuieste centrul vietii Bisericii. De aceea
numai cei uniti în marturisirea credintei ortodoxe se pot împartasi
la Sfânta Liturghie. Rostirea Crezului este dovada ortodoxiei credintei
si a unitatii de credinta, conditie pentru aducerea Sfintei Jertfe si
împartasirea cu Trupul si Sângele Domnului.
Rostirea
Crezul este o reînnoire a fagaduintei facute la Botez
Crezurile
au fost utilizate înca de la începutul Bisericii pentru instruirea catehumenilor
si marturisirea credintei la Botez. Din secolul al IV-lea, dupa formularea
lui la primele doua sinoade ecumenice, folosirea Crezul niceo-constantinopolitan
s-a impus în practica Bisericii mentinându-se pâna astazi. Astfel, fiecare
crestin ortodox, la Botez, s-a lepadat de satana si s-a unit cu Hristos
marturisindu-si credinta prin rostirea acestui Crez fie direct (daca
a fost botezat matur) fie indirect, prin intermediul nasului (daca a
fost botezat prunc).
La Sfânta Liturghie, rostirea Crezul înseamna pentru toti credinciosii
o reînnoire a fagaduintei facute la Botez, o afirmare a calitatii de
membru al Trupului lui Hristos, Biserica.
Rostirea
Crezului este si o proclamare a credintei
Marea
majoritate a crestinilor ortodocsi de astasi au fost botezati ca prunci,
nasii marturisind credinta pentru ei. Din pacate putini nasi îsi înteleg
responsabilitatea pe care si-o asuma atunci când boteaza un prunc de
a-l îndruma pe calea Bisericii, de a-l învata credinta. Ca urmare multi
ortodocsi nu cunosc dogmele credintei noastre. Rostirea Crezului la
Sfânta Liturghie este un prilej pentru acestia de a învata tainele credintei.
Asadar rostirea Crezului este si o proclamare a credintei pentru cei
"necunoscatori si neînvatati". (11)
Rostind
Crezul ne aratam multumirea fata de dragostea pe care Dumnezeu ne-a
dovedit-o lucrând mântuirea noastra
Contemplând
tainele mântuirii noastre exprimate de Crez nu putem decât sa fim multumitori,
ca anticipare a multumirii vesnice din veacul viitor. "Marturisirea
dumnezeiescului simbol al credintei, scrie Sfântul Maxim Marturisitorul,
arata multumirea tainica pentru ratiunile si modurile înteleptei providente
dumnezeiesti cu privire la noi, prin care ne-am mântuit, multumire care
va avea loc în veacul viitor".(12)
Raspunsul nostru la mântuirea daruita noua de Dumnezeu este credinta.
Rostind Crezul, ca expresie concentrata a credintei, ne aratam multumirea
fata de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dovedit-o lucrând mântuirea
noastra. Ne pregatim astfel sa ducem, în unitate de credinta si iubire,
mai departe multumirea noastra prin aducerea Sfintei Jertfe si rostirea
anaforalei liturgice.
Note: 1.
apud Mitropolitul Hierotheus Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Bucuresti,
2000, p. 64
2. Petru Damaschin, Învataturi duhovnicesti,
II,1, în Filocalia, vol. V, trad., introd. si note de Pr. Prof. Dumitru
Staniloae, Bucuresti, 1976, p. 194
3. Pr. Prof. John Breck, Puterea cuvântului
în Biserica dreptmaritoare, Bucuresti, 1999, p. 129
4. Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii
lui Dumnezeu, Bucuresti, 1995, p. 8
5. La Petru Damaschin, op. cit., p. 194
6. Pr. Prof. John Breck, Puterea cuvântului
în Biserica dreptmaritoare, Bucuresti, 1999, p. 127
7. Theodor Lectorul, Historia Ecclesiastica,
II, 32. Lucrarea este scrisa în anul 528 dar pasajul privindu-l pe Patriarhul
Petru Fullo este interpolat, ceea ce nu înseamna ca cele relatate nu
ar putea fi adevarate. Vezi Robert Taft, Great Entrance, p. 398
8. Anthony M. Coniaris, Introducere în
credinta si viata Bisericii Ortodoxe, trad. de Constantin Fagetan, Bucuresti,
2001, p. 19
9. Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dictionar
de Teologie Ortodoxa, editia a II-a, Bucuresti, 1994, p. 11-113
10. A. Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei,
ed. Anastasia, p. 154
11. Sfântul Gherman al Constantinopolului,
Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. de Pr. Prof. Nic. Petrescu, în Mitropolia
Olteniei, nr. 1-2/1976, p. 64
12. Mystagogia. Cosmosul si sufletul, chipuri
ale Bisericii, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Bucuresti,
2000, p. 34
XLI
Crezul
(II)
Unitatea
Bisericii ca traire anticipata a Împaratiei cerurilor este atât o unitate
de credinta cât si de iubire.(1) De aceea
marturisirea unitatii de credinta prin rostirea Crezului este legata
de sarutul pacii, ritualul care exprima unitatea de iubire. "Propriu-zis
dreapta credinta este ratiunea de a fi a iubirii si temeiul neclintit
al unitatii. Iubirea nu e de conceput fara daruire deci fara dar. Iar
darul iubirii autentice este adevarul; în Biserica adevarul credintei.
Astfel unitatea deplina e posibila în credinta cea una, absoluta, revelata
a Prea Sfintei Treimi prin Hristos în Duhul Sfânt". (2)
Numai
uniti prin iubire putem sa marturisim dreapta credinta comuna
Invitatia
diaconului la daruirea sarutului pacii si raspunsul credinciosilor scoate
în evidenta faptul ca unitatea de iubire se împlineste în unitatea de
credinta: "Sa ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim!".
Numai uniti prin iubire putem sa marturisim "într-un gând"
dreapta credinta comuna: "Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh,
Treimea cea de o fiinta si nedespartita". Acest raspuns este
o prima marturisire sintetica a credintei în Sfânta Treime, întarita
de actul concret al sarutului pacii.
Usile
istoriei se închid si suntem facuti partasi ospatului de nunta al lui
Hristos
"Usile,
usile, cu întelepciune sa luam aminte!" rosteste diaconul
introducând rostirea Crezului. Initial prima parte (Usile, usile!) era
un îndemn adresat ipodiaconilor pentru a închide si pazi usile bisericii
si a nu lasa sa intre necredinciosii si catehumenii. Partea a doua (Cu
întelepciune sa luam aminte!) este o provocare a atentiei credinciosilor
asupra Crezului care urmeaza a fi rostit.
Sfintii Parinti ne atrag atentia asupra sensurilor duhovnicesti ale
acestui îndemn. "Închiderea usilor bisericii, scrie Sfântul
Maxim Marturisitorul, arata trecerea celor pamântesti si intrarea viitoare
a celor vrednici în lumea inteligibila sau la ospatul de nunta al lui
Hristos (...); de asemenea, lepadarea desavârsita a lucrarii ratacite
din simtiri".(3) Sfânta Liturghie
este înaltarea Bisericii în Împaratia lui Dumnezeu. Daca prima parte
a Liturghiei, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, exprima deschiderea
misionara a Bisericii catre lume, cea de a doua parte, Liturghia credinciosilor
(euharistica) reprezinta separarea Bisericii de lume, iesirea din timp
si intrarea în Împaratia lui Dumnezeu. Usile istoriei se închid si noi
suntem facuti partasi ospatului de nunta al lui Hristos. În Biserica
primara acest lucru era exprimat de închiderea efectiva a usilor bisericii
dupa ce au ramas înauntru numai cei credinciosi care se vor si împartasi.
Este un privilegiu înfricosator sa ramâi în biserica la Liturghia credinciosilor,
privilegiu pe care îl constientizam atât de putin astazi. Nu poti intra
la ospatul de nunta al lui Hristos fara haina de nunta pentru ca vei
fi aruncat afara (Matei 22, 1-14) de aceea, pentru a ne face vrednici
trebuie sa lepadam "lucrarea ratacita din simtiri"
adica sa ne curatam de toata pervertirea pe care patimile au lucrat-o
în noi. Cu nazuinta de a înainta astfel de la credinta simpla, din auzire,
la cea desavârsita, din vedere, sa lepadam toata grija cea lumeasca,
cum ne îndeamna si imnul heruvimic, si sa ne îndreptam toata atentia
spre marturisirea credintei prin rostirea Crezului.
Crezul
este o sinteza a dogmelor credintei noastre
Crezul niceo-constantinopolitan sintetizeaza învatatura Bisericii exprimând
"paradoxurile fundamentale"(4)
ale credintei noastre si anume unitatea de fiinta si deosebirea personala
între Tatal, Fiul si Duhul Sfânt si, pe de alta parte, unirea dumnezeirii
cu umanitatea în Persoana Fiului, paradoxuri la baza carora sta iubirea
nemasurata a lui Dumnezeu din sânul Sfintei Treimi revarsata asupra
omenirii. "Se întelege de la sine ca nici un crez finit nu
poate spune vreodata tot ce este de spus despre Dumnezeul cel infinit.
Crezul e mai curând o declaratie omeneasca dumnezeieste insuflata, spre
a ne ajuta la întelegerea lui Dumnezeu. Sfântul Pavel numea pe Hristos
"darul negrait" al lui Dumnezeu, ceea ce subliniaza faptul
ca nici un crez nu poate cuprinde vreodata sau sa ajunga la capatul
plinatatii întelesului lui Hristos. Cu toate acestea, recunoscându-ne
finitudinea, nu putem ascunde cele ce a facut Dumnezeu pentru noi. Trebuie
sa ne rostim credinta, oricât de nedesavârsit. Aceasta a încercat sa
faca Biserica prin Crez. Trebuie sa stim ce anume credem si în Cine
credem, daca vrem sa traim ca crestini."(5)
"Cred
într-Unul Dumnezeu".
Crezul începe cu afirmarea unitatii de fiinta a Sfintei Treimi si continua
cu prezentarea însusirilor Persoanelor dumnezeiesti caci Dumnezeu este
Unul în fiinta dar întreit în persoane, Tatal Atottiitorul, Facatorul
Cerului si al pamântului, vazutelor tuturor, si nevazutelor. "Cei
318 Sfinti Parinti de la Niceea care au compus Crezul vostru, al tuturor
celor ce purtati imaginea lui Dumnezeu în sine, care sunteti alesi,
l-au numit mai întâi pe Dumnezeu "Tata", apoi "Atotputernic"
si "Facator".(6) Ei
au facut aceasta fiind luminati de catre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Si au facut-o în primul rând deoarece Cel Preaînalt este Tatal lui Hristos:
Domnul dinaintea timpului si a crearii lumii. În al doilea rând, deoarece
Fiul întrupat al lui Dumnezeu a adus ca prim dar oamenilor -acelora
care Îl urmeaza - adoptia; adica dreptul de a-L numi pe Tatal Sau, Tata
al lor. Tatal nostru! (...) Fericirea voastra consta si în faptul ca
Tatal vostru cel ceresc este si Atotputernic si Facator" al
tuturor celor vazute si nevazute.
Si
întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, carele
din Tatal s-a nascut mai înainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu
adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, Cel de o fiinta
cu Tatal, prin carele toate s-au facut.
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de o fiinta cu Tatal. Nasterea
din veci a Fiului din Tatal este mai presus de puterea noastra de întelegere.
O putem asemana cu nasterea luminii din lumina caci "Dumnezeu
este lumina si nici un întuneric nu este întru El" (I Ioan
1, 5). Sfintii Parinti au folosit patru expresii pentru a arata legatura
dintre Hristos si Tatal: "Lumina din lumina", "Dumnezeu
adevarat din Dumnezeu adevarat", "nascut"
si "de o fiinta cu Tatal". Prin alte doua expresii
se arata legatura între Hristos si creatie: "nu facut"
si "prin care toate s-au facut". Hristos nu face
parte din creatie, "toate prin El s-au facut; si fara El nimic
nu s-a facut din ce s-a facut"(Ioan 1, 3).
Carele
pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire, S-a pogorât din ceruri,
si S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a facut
om. Si s-a rastignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat, si a patimit,
si s-a îngropat. Si a înviat a treia zi, dupa Scripturi; Si s-a suit
la ceruri, si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu Slava
sa judece viii si mortii, a caruia Împaratie nu va avea sfârsit.
Opera mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu este prezentata în etapele ei
principale: asumarea firii omenesti prin întrupare în istorie, patimirea,
moartea, învierea, înaltarea la ceruri si a doua venire.
Si
întru Duhul Sfânt, Domnul de viata Facatorul, Carele din Tatal purcede,
cela ce împreuna cu Tatal si cu Fiul este închinat si slavit, Carele
au grait prin proroci. Duhul Sfânt este a treia Persoana a Sfintei Treimi,
Datatorul de viata.
Daca Fiul îsi ia fiinta din Tatal prin nastere, Duhul Sfânt si-o ia
prin purcedere din Tatal. Catolicii au adaugat în Crez afirmatia ca
Duhul purcede si de la Fiul (Filioque). Dar Biserica Ortodoxa pastreaza
Crezul în formula originara care reflecta învatatura Sfintei Scripturi
si a Sfintei Traditii potrivit careia Duhul purcede numai de la Tatal
iar Fiul îl trimite în lume: Iar când va veni Mângâietorul, pe
Care Eu Îl voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la
Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine (Ioan 15, 26).
Întru
una, sfânta, soborniceasca si apostoleasca Biserica.
Sunt enumerate însusirile Bisericii. Biserica fiind Trupul lui Hristos
este una pentru ca Hristos nu poate avea mai multe Trupuri. Este sfânta
pentru ca Duhul Sfânt împlineste în ea sfintenia lui Hristos sfintindu-i
pe membri ei. Este soborniceasca sau universala pentru ca este destinata
sa cuprinda toate popoarele, de peste tot si de totdeauna si pentru
ca este o comuniune de iubire. Este apostoleasca pentru ca pastreaza
învatatura Domnului asa cum a comunicat-o apostolilor si are succesiunea
apostolica a ierarhiei prin hirotonie.
Marturisesc
un Botez întru iertarea pacatelor.
Botezul este Taina prin care primim mântuirea lucrata de Hristos, murind
si înviind împreuna cu El, este Taina prin intram în Biserica si dobândim
iertarea pacatelor. Fiecare om poate fi botezat o singura data dupa
cuvântul Sfântului Pavel: "un Domn, o credinta, un Botez"
(Efes. 4, 5).
Astept
învierea mortilor. Si viata veacului ce va sa fie. Amin.
Nadejdea în învierea mortilor sta în centrul credintei noastre. Hristos
a venit pentru ca sa ne daruiasca viata vesnica. El ne-a încredintat
de învierea mortilor prin învierile savârsite de el si mai ales prin
propria Sa înviere. "Daca se propovaduieste ca Hristos a înviat
din morti, cum zic unii dintre voi ca nu este înviere a mortilor? Daca
nu este înviere a mortilor, nici Hristos n-a înviat. Si daca Hristos
n-a înviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica este
si credinta voastra.(...) Iar daca nadajduim în Hristos numai în viata
aceasta, suntem mai de plâns decât toti oamenii. Dar acum Hristos a
înviat din morti, fiind începatura (a învierii) celor adormiti. Ca de
vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si învierea
mortilor. Caci, precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor
învia" (I Cor. 15, 12-22).
Crezul
trebuie rostit în comun de întreaga comunitate
Rostirea
Crezului are asadar o importanta deosebita: este o expresie a unitatii
de credinta, o dovada a ortodoxiei credintei si, prin aceasta, o pregatire
pentru împartasire; o multumire pentru mântuire si o reînnoire a fagaduintei
facute la Botez de a ne uni cu Hristos si a crede Lui; o proclamare
a credintei pentru cei nestiutori; o marturisire a iubirii lui Dumnezeu
pentru noi si a dragostei noastre fata de El si între noi. Având în
vedere toate acestea, atât din punct de vedere liturgic cât si pastoral,
se impune rostirea în comun a acestuia de catre întreaga comunitate.
Astfel ne aratam în mod concret unitatea în credinta si, pe de alta
parte, fiecare credincios va ajunge sa învete Crezul.
Clatinarea
Sfântului Aer simbolizeaza darul desavârsit si bogat al Sfântului Duh
În
timpul rostirii Crezului preotul clatina Sfântul Aer deasupra Sfintelor
Vase pâna la cuvintele "si a înviat a treia zi, dupa Scripturi"
dupa care îl împacheteaza, Cinstitele Daruri ramânând în continuare
descoperite. Este o practica atestata de patriarhul (monofizit) Sever
al Antiohiei (+ 538) care ne transmite interpretarea veche potrivit
careia aceasta clatinare aminteste de viziunea Sfântului Petru (Fapt.
Ap. 11, 5-10) si simbolizeaza darul desavârsit si bogat al Sfântului
Duh care i s-a descoperit lui Petru ca va cuprinde si neamurile si care
se va pogorî peste darurile puse înainte prefacându-le în Trupul si
Sângele Domnului. (7)
Note:
1. Sfântul Ignatie
al Antiohiei, Epistola. Catre Magnezieni, I, , 2, în Scrierile Parintilor
Apostolici, Bucuresti, 1995, p. 198
2. Pr. C. Galeriu, Marturisirea dreptei
credinte prin Sfânta Liturghie, Ortodoxia, an XXXIII (1981), nr.1, p.
36.
3. Mystagogia. Cosmosul si sufletul, chipuri
ale Bisericii, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Bucuresti,
2000, p. 33
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate
si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 244
5. Anthony M. Coniaris, Introducere în
credinta si viata Bisericii Ortodoxe, trad. de Constantin Fagetan, Bucuresti,
2001, p.21
6. Episcop Nicolae Velimirovici, Credinta
poporului lui Dumnezeu, trad. de Diana Potlog, Bucuresti, 2001, p. 24
7. E. W. Brooks, A Colection of Letters
of Severus of Antioch from Numerous Syriac Manuscripts, PO 14, fasc.
1, Paris, 1920, p. 257-258.
|