Back
XXXVII
Ectenia
cererilor
Dupa
asezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masa diaconul, sau în lipsa
acestuia preotul, cheama poporul prezent în biserica la rugaciune
printr-o serie de îndemnuri cunoscute sub numele de ectenia cererilor.
Aceasta ectenie nu a fost de la început aici în forma de azi, dar
a patruns destul de devreme, marturiile din secolul al VIII-lea dovedind
prezenta ei.(1) Practic ectenia este
alcatuita, dupa formula introductiva, dintr-o cerere pentru daruri,
trei îndemnuri preluate din ectenia mare si ectenia cererilor propriu-zisa
la care poporul se asociaza cu raspunsul "Da Doamne!".
Sa
plinim rugaciunea noastra Domnului.
Ectenia precum si rugaciunea punerii înainte reprezinta o plinire
a ritualurilor Intrarii mari prin care ne pregatim pentru aducerea
sfintei jertfe. Formula introductiva ne atrage atentia asupra acestui
lucru si, de asemenea, ne îndeamna sa ridicam rugaciunea la desavârsire.
Pentru
Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului sa ne rugam.
Poporul din biserica este îndemnat sa se asocieze rugaciunii punerii
înainte rostita de catre protos în altar prin cererea ca Cinstitele
Daruri care au fost puse înaintea Domnului pe Sfânta Masa sa fie primite
de Acesta. Iar primirea lor înseamna salasluirea Sfântului Duh, în
urma invocarii Lui în timpul anaforalei, peste clerici, peste daruri
si peste tot poporul, prefacând darurile si adunarea în Trupul lui
Hristos.
Pentru
Sfânta Biserica aceasta si pentru cei ce cu credinta, cu evlavie si
cu frica lui Dumnezeu intra într-însa, Domnului sa ne rugam.
Pentru ca sa fim izbaviti noi de tot necazul,
mânia, primejdia si nevoia, Domnului sa ne rugam.
Apara, mântuieste, miluieste si ne pazeste pre noi, Dumnezeule, cu
Harul Tau.
Prin aceste trei cereri preluate din ectenia mare rugaciunea pentru
primirea Cinstitelor Daruri continua în mod firesc cu rugaciunea pentru
poporul care este adunat în biserica, pentru cei care "cu
credinta, cu evlavie si cu frica lui Dumnezeu" au venit
sa primeasca Duhul Sfânt si sa se uneasca cu Hristos aducând sfânta
jertfa. Cunoscând dragostea nemarginita a lui Dumnezeu, ne încredintam
purtarii Lui de grija pentru a fi izbaviti de toata rautatea.
Ziua
toata desavârsita, sfânta, în pace si fara de pacat, la Domnul sa
cerem.
Într-unul din ultimele sale cuvinte (2)
adresate obstii mânastirii Sfântul Ioan Botezatorul din Essex, Anglia,
Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, sintetiza experienta
sa duhovniceasca si întreaga traditie filocalica aratând ca scopul
vietii noastre este de a cauta caile care duc la cunoasterea existentiala
a Dumnezeului personal facând experienta vietii în El. Depasind logica
noastra, în Hristos întelegem ca Dumnezeu ne-a creat spre a deveni
posesorii vietii Lui vesnice, fara de început, spre a deveni asemenea
Lui pâna la identitate, nu dupa fiinta ci în har, într-o comuniune
deplina cu El. Acest program al teologiei celei mai înalte îl putem
pune în practica începând chiar de astazi, facând ca în fiecare zi
preocuparea noastra sa fie a nu pacatui. Nefacând pacatul ne curatim
mintea, inima si întreaga noastra fiinta de întunericul pacatului,
devenind în stare sa simtim nemijlocit ce anume vine de la Dumnezeu.
Punând zilnic în rugaciune preocuparea noastra de a nu mai pacatui,
gasim calea cea adevarata care ne duce la cunoasterea existentiala
a lui Dumnezeu.
Biserica, prin slujbele sale, exprima acest adevar atât de simplu
si, în acelasi timp, atât de profund si anume ca calea spre cunoasterea
lui Dumnezeu consta în staruinta zilnica de a nu pacatui, rânduind
sa ne rugam în fiecare zi pentru aceasta. Rugaciunea "Învredniceste-ne
Doamne în ziua (seara, noaptea) aceasta fara de pacat sa ne pazim
noi" este un exemplu în acest sens. Ectenia cererilor exprima
acelasi lucru: rugaciunea ca ziua întreaga sa o petrecem fara de pacat,
în pace, facând astfel din ea o zi sfânta, desavârsita. E în acelasi
timp o atentionare asupra zilei de acum, acel astazi în care se lucreaza
mântuirea si asupra caruia Hristos ne îndeamna sa ne concentram toata
atentia: "ajunge zilei rautatea ei" (Matei 6, 24).
Este binecunoscuta viclenia diavolului care ne amageste sa amânam
mereu ("mâine nu astazi") momentul pocaintei. De aceea Biserica,
ne îndeamna ca ziua de astazi, sa-I cerem Lui Dumnezeu si sa ne straduim
noi însine, a o face sfânta, desavârsita, fara de pacat.
Înger
de pace, credincios îndreptator, pazitor sufletelor si trupurilor
noastre, la Domnul sa cerem.
Sfântul Ioan Gura de Aur arata în omiliile sale (3)
ca acest înger de pace pe care îl cerem este chiar îngerul pazitor
care ne însoteste pretutindeni. Mântuitorul însusi ne încredinteaza
de existenta îngerului pazitor: "Vedeti sa nu dispretuiti
pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca îngerii lor, în ceruri,
pururea vad fata Tatalui Meu, Care este în ceruri." (Matei
18, 10). Îngerul pazitor este un ajutor de nadejde pe care Domnul
ni-l da în straduinta noastra de a nu pacatui. Ne rugam ca îngerul
pazitor sa ne fie "credincios îndreptator" adica
sa fie întotdeauna cu noi îndreptându-ne pe calea cea strâmta care
duce în Împaratia lui Dumnezeu. Ne rugam sa ne fie pazitor atât sufletului
cât si trupului, pazindu-ne de pacatele care ne duc la pierzare dar
si de tot raul care se poate abate asupra noastra. Si ne rugam ca
îngerul nostru pazitor sa fie un înger al pacii, un înger care sa
aduca pacea în sufletul si în jurul nostru eliberându-ne de razboiul
si tulburarea pe care o aduce diavolul.
Mila
si iertare de pacatele si de gresealele noastre, la Domnul sa cerem.
În nazuinta noastra de a nu pacatui, de a face din fiecare zi o zi
fara de pacat sub ocrotirea îngerului pazitor, ne gasim pe noi însine
pacatosi având nevoie de mila lui Dumnezeu. Îndraznim sa-i cerem iertarea
pacatelor stiind iubirea Lui nemasurata fata de oameni.
Cele
bune si de folos sufletelor noastre si pace lumii, la Domnul sa cerem.
Cerem pace lumii pentru ca "pacea este mama tuturor lucrurilor
bune, fundamentul bucuriei" (4) si
ne încredintam iubirii lui Dumnezeu, rugându-L sa rânduiasca El cele
bune si de folos sufletului, adica cele ce sunt spre mântuire.
Cealalta vreme a vietii noastre în pace
si întru pocainta a savârsi, la Domnul sa cerem.
Ne rugam ca "cealalta vreme a vietii noastre" sa
o petrecem în pocainta care aduce pacea în suflet. Aceasta petrecere
întru pocainta a vietii nu este o perspectiva sumbra ci, din contra,
îmbucuratoare daca avem o întelegere justa a pocaintei. Dupa cum arata
parintele Rafail Noica pocainta nu trebuie înteleasa la nivel moralist,
ca o "miorlaiala pentru boroboatele savârsite".
Pocainta este dinamica catre vesnicie, "zvâcul launtric al
unui suflet care întrezareste ceva din realitatile duhovnicesti si
tânjeste dupa ele" exprimat de luminânda Saptamânii Mari:
"Camara Ta Mântuitorule o vad împodobita si îmbracaminte
nu am ca sa intru întru dânsa
". (5)
Pocainta începe cu viziunea pacatului. Potrivit parintilor Bisericii
a-ti recunoaste pacatul este un mare dar al cerului, mai mare decât
vederea îngerilor. "Pocainta este un nepretuit dar ce s-a
dat omenirii. Pocainta este minunea lui Dumnezeu, care ne creeaza
din nou dupa cadere. Pocainta este revarsarea inspiratiei divine asupra
noastra, cu puterea careia noi ne înaltam la Dumnezeu, Tatal nostru,
pentru a trai împreuna cu El viata vesnica în lumina iubirii Sale.
Prin pocainta se savârseste îndumnezeirea noastra. Darul acesta a
devenit posibil prin rugaciunea lui Hristos din Ghetsimani, prin moartea
Lui pe Golgota si prin Învierea Lui". (6)
Sfârsit
crestinesc vietii noastre, fara durere, fara rusinare (7),
în pace, si raspuns bun la Înfricosata Judecata a lui Hristos, sa
cerem.
Ultima cerere ne pregateste pentru momentul trecerii din aceasta viata,
moment esential în existenta noastra pentru ca în starea în care ne
va afla sfârsitul, în aceea vom ramâne în veci. De aceea ne rugam
ca sfârsitul nostru sa fie crestinesc, împreuna cu Hristos si marturisind
credinta în El. Constienti de neputintele noastre cerem ca sfârsitul
sa ne fie fara durere, fara o durere fizica mai presus de puterea
noastra, dar mai ales fara durerea de a ne vedea lepadati de Dumnezeu.
Ne rugam apoi ca sa nu fim rusinati atunci când se vor deschide cartile
constiintei si toate faptele si gândurile noastre vor fi vadite, ci
sa dam un raspuns bun la înfricosatoarea judecata. Acest raspuns bun
nu e o dibacie avocateasca ci raspunsul unei vieti traite în pocainta
cu constiinta pacatoseniei proprii.
Pre
Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Slavita Stapâna noastra, de
Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria cu toti sfintii pomenindu-o,
pre noi însine si unii pre altii si toata viata noastra lui Hristos
Dumnezeu sa o dam.
Ectenia cererilor reprezinta un adevarat program de viata duhovniceasca
pentru fiecare credincios în vederea unui "raspuns bun la
înfricosatoarea judecata a lui Hristos" si pentru a putea
ramâne de-a pururi uniti cu El. Gândul la judecata finala este un
imbold ca, având exemplul si ajutorul Maicii Domnului si al tuturor
sfintilor "pre noi însine si unii pre altii si toata viata
noastra" sa o daruim lui Hristos prin pocainta.
Cu
îndurarile Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Carele bine esti cuvântat,
împreuna cu Preasfântul si Bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum
si pururea si în vecii vecilor.
Ecfonisul care încheie ectenia subliniaza faptul ca împlinirea tuturor
cererilor noastre este posibila numai cu îndurarile Fiului lui Dumnezeu,
Care Si-a dovedit dragostea fata de noi prin Întruparea si Crucea
Sa.
1.
Vezi S. Parenti, Nota sull'impiego del termine ΠΡΟΣΚΟΜΙΔΗ nell' Eucologio
Barberini gr. 336 (VIII sec.), Ephemerides liturgicae 103 (1989),
p. 413
2. Arhimandritul Sofronie, Cum se ajunge
la cunoasterea lui Dumnezeu?, în Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui!
Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, Sibiu,
2000, p.299-304
3.
Omilii la Coloseni, 3, 4
4. Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilii la
Coloseni, 3, 4
5. Criza Bisericii daca ea exista, Conferinta
sustinuta la Alba Iulia la 17.04.2003
6. Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii
lui Dumnezeu, Bucuresti, 1995, p. 33
7. ανεπαίσχυντος,ον - care nu are de
ce sa se rusineze, neacoperit de rusine, tradus în editiile mai vechi
ale Liturghierului cu nerusinat, termen care a capatat ulterior sensul
principal de obraznic si ca urmare a fost înlocuit în editiile mai
noi cu neînfruntat, care, însa, se îndeparteaza mult de întelesul
originar. Ca o traducere care sa exprime sensul originar propunem
fara rusinare.
XXXVIII
Sarutarea
pacii (I)
Biserica
este umanitatea restaurata în Hristos, chemata sa ajunga la unitate
în iubire dupa chipul Sfintei Treimi si marturisind credinta în Sfânta
Treime. În Biserica omul se împlineste ca persoana în comuniune cu
Dumnezeu si cu semenii. De aceea participarea fiecarui credincios
la Sfânta Liturghie, slujba în care Biserica se înalta, ca Trup al
lui Hristos, în Împaratia lui Dumnezeu, nu poate fi un act individual
ci trebuie sa fie un act personal, în comuniune cu Dumnezeu si cu
întreaga umanitate. "În Sfânta Liturghie umanitatea toata,
rascumparata de Dumnezeu, se unifica si devine o icoana. Si aceasta
icoana exprima doua aspecte: iubirea si credinta în Dumnezeu"
(1). Aceasta unitate în credinta si în
dragoste care, dupa cum remarca înca din secolul al II-lea d.H. Sfântul
Ignatie al Antiohiei (2), caracterizeaza
Biserica, se înfaptuieste în Sfânta Liturghie, în mod concret, înainte
de aducerea Sfintei Jertfe, prin doua acte: sarutarea pacii si marturisirea
credintei prin rostirea Crezului.
Sarutarea
pacii a fost prezenta înca de la început în rânduiala Sfintei Liturghii
Sarutul
pacii este unul dintre cele mai vechi ritualuri crestine, mentionat
înca din Noul Testament. Astfel Sfântul Apostol Pavel îsi încheie
patru epistole cu un îndemn la îmbratisare cu "sarutare sfânta"
(Rom 16, 16; I Cor 16, 20; II Cor 13, 12; I Tes 5, 26) iar Sfântul
Apostol Petru îndeamna la îmbratisare cu "sarutarea dragostei"
(I Pt 5, 14). Aceasta "sarutare sfânta" sau a "dragostei"
este înteleasa ca o modalitate concreta de dobândire a pacii dupa
cum vedem în finalul celei de a doua epistole catre Corinteni unde,
înainte de îndemnul "îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare
sfânta", Sfântul Pavel scrie: "traiti în pace si
Dumnezeul dragostei si al pacii va fi cu voi" (II Cor. 13,
11).
Majoritatea exegetilor considera ca, epistolele fiind citite în cult,
sarutarea sfânta avea statutul unui ritual liturgic înca din perioada
apostolica: "Ne gasim la Corint, în timpul unei adunari a
comunitatii. O epistola a apostolului este citita ascultatorilor atenti;
ea se încheie; înca un îndemn la bine, unitate, dragoste si pace.
Apoi rasuna solemn invitatia: "Îmbratisati-va unul pe altul cu
sarutare sfânta! Toti sfintii schimbati sarutul comuniunii crestine!"
- si corintenii se îmbratiseaza. Harul Domnului nostru Iisus Hristos
si dragostea lui Dumnezeu si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu
voi cu toti!". "Si cu Duhul tau!" - raspunde comunitatea.
Epistola se încheie si Cina Domnului începe". (3)
Desi nu exista documente din perioada apostolica care sa descrie desfasurarea
Sfintei Liturghii, încercarea de reconstituire de mai sus reuseste
probabil sa surprinda destul de bine realitatea acelor timpuri. În
orice caz sarutarea pacii face parte din ceea ce cercetatorii numesc
"primul strat" (4)
(first stratum) al Sfintei Liturghii (adica ritualurile care au fost
prezente înca de la început în rânduiala slujbei) fiind atestata cu
claritate la mijlocul secolului al II-lea de Sfântul Iustin Martirul
si Filozoful. (5)
În Biserica primara sarutarea pacii era un ritual important al slujirii
divine întâlnit si în afara Sfintei Liturghii. (6)
Potrivit lucrarii Traditia apostolica, atribuita Sfântului Ipolit
Romanul (sec. II-III), si Constitutiilor Apostolice (7)
(sec. IV) episcopul saruta noii botezati dupa mirungere ca semn al
primirii în Biserica iar la hirotonia unui nou episcop acesta era
sarutat de întreaga comunitate ca semn al primirii lui ca pastor.
Origen (sec. II-III) consemneaza obiceiul ca, în încheierea rugaciunii,
credinciosii sa-si dea sarutarea pacii pe care Tertulian (sec. II-III)
o numeste "pecetea rugaciunii"(De oratione, 18),
autentificarea unei rugaciuni adevarate.
Mult
timp sarutarea se dadea pe gura
Un
aspect destul de socant pentru omul modern este faptul ca sarutul
pacii se dadea pe gura, fara a avea însa nimic senzual sau necurat
în el. În mediul iudaic si greco-roman se sarutau pe gura doar membrii
de familie si prietenii foarte apropiati. Sarutarea crestina pe gura
era o practica neconventionala, atestând constiinta puternica a apartenentei
la Biserica ca madulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos. De aceea
catehumenii si penitentii nu aveau dreptul sa dea sarutul pacii, ei
nefiind în Biserica si sarutul lor nefiind sfânt (Traditia apostolica,
cap. XVIII). Sfântul Ioan Gura de Aur justifica sarutarea pe gura:
"Noi suntem templul lui Hristos. De aceea ceea ce sarutam
este intrarea, vestibulul acestui templu (...) Prin aceste usi Hristos
intra în noi (...) când ne împartasim (...) Nu este o cinste oarecare
cea pe care gura o primeste atunci când primeste Trupul Domnului.
Acesta este principalul motiv pentru care dam sarutarea aici".
(8)
Practica sarutarii pe gura a supravietuit mult timp în Biserica. La
sfârsitul secolului al XI-lea Sfântul Teofilact al Bulgariei este
întrebat de fratele sau Dimitrie de ce în Postul Mare sarutarea pacii
se da pe umeri si nu pe gura ca în restul anului (9),
de unde întelegem ca practica curenta era ca clericii sa-si dea sarutarea
pacii pe gura. De altfel editiile slave ale Liturghierului mentioneaza
pâna prin secolul al XVII-lea ca sarutarea pacii se da pe gura. Treptat
s-a generalizat însa practica sarutarii pe umeri, asa cum am vazut
ca se proceda la sfârsitul secolului al XI-lea în Postul Mare.
Pâna
în secolul al XI-lea atât clericii cât si credinciosii îsi dadeau
sarutarea pacii
Sarutarea
pacii îsi arata întreaga sa valoare în cadrul Sfintei Liturghii ca
moment esential în care întreaga comunitate, clerici si laici, îsi
manifesta unitatea de iubire, conditie a aducerii sfintei jertfe potrivit
cuvintelor Mântuitorului: "daca îti vei aduce darul tau la altar
si acolo îti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta,
lasa darul tau acolo, înaintea altarului, si mergi întâi si împaca-te
cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24).
La îndemnul diaconului "Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare
sfânta!" pâna prin secolele IV-V, "Sa
ne iubim unii pe altii!" mai târziu) toti participantii
la Sfânta Liturghie îsi dadeau sarutarea pacii, fiecare în rândul
treptei sale: preotii cu episcopul si între ei, diaconii cu diaconii,
laicii cu laicii. În cazul laicilor ritualul se savârsea între vecinii
din biserica astfel încât nu se producea tulburare la slujba si nici
nu lua timp mult. La început, când crestinii stateau amestecati în
biserica, sarutul se dadea si între barbati si femei. La scurt timp,
datorita smintelilor care puteau sa apara, barbatii si femeile au
fost separati în locas, sarutul dându-si-l de acum încolo barbatii
cu barbatii si femeile cu femeile. (10)
Sarutarea
pacii înseamna îmbracarea fiecaruia si a tuturor în iubirea lui Hristos
Din
secolul al XI-lea sarutarea pacii se restrânge în general la clericii
din altar. Ca urmare îndemnul diaconului la dragoste reciproca nu
se mai concretizeaza într-un act, chemarea la o actiune devenind chemarea
la o stare sufleteasca. Aceasta actiune avea însa o importanta deosebita
fiind "o lucrare sfânta a iubirii, semnul si ritualul vazut
prin care - în chip nevazut dar real - se savârsea revarsarea iubirii
lui Dumnezeu în inimile credinciosilor, era îmbracarea fiecaruia si
a tuturor laolalta în iubirea lui Hristos"(11).
A te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna a primi harul dumnezeiesc
care te face sa-ti depasesti limitele egoismului si sa te asemeni
lui Dumnezeu îmbratisând pe toti în iubire, chiar si pe dusmani. A
te îmbraca în iubirea lui Hristos înseamna sa nu mai vezi în aproapele
tau, începând chiar cu cel ce se întâmpla sa fie lânga tine în biserica,
un strain sau chiar un dusman, ci un frate. Înseamna sa constientizezi
faptul ca Hristos ne uneste pe toti în Biserica, ca madulare ale Trupului
Sau, prin participare la Sfânta Liturghie. Daruindu-si sarutul pacii
crestinii marturisesc credinta ca se împartasesc de iubirea celui
ce este prezent în mijlocul lor precum a promis: "unde sunt doi
sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor"
(Matei 18, 20). De aceea îmbratisându-se ei spun "Hristos
în mijlocul nostru"."Este
si va fi!" -"Totdeauna, acum si pururea si în vecii
vecilor!".
Ritualul sarutarii pacii, asezat înaintea anaforalei si a împartasirii,
scoate în evidenta faptul ca nu putem sa intram în comuniune cu Dumnezeu
daca nu suntem uniti în iubire cu ceilalti membri ai Bisericii: "Daca
zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos
este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut,
pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta
porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe
fratele sau" (I Ioan 4, 20-21). "Nu se poate înfaptui
împreuna noastra înaltare spre Cel Unul si spre împartasirea de Unul
având despartiti pe aceia de unirea întru pace cu noi" scrie
Sfântul Dionisie Areopagitul. (12)
Sfânta
Liturghie presupune si angajarea trupeasca, în relatia cu Dumnezeu
prin împartasire si în relatia cu aproapele prin sarutarea pacii
Sarutarea
pacii este un act în care trupul exprima si transmite iubirea fata
de aproapele ca împartasire din iubirea lui Hristos. De la începutul
Bisericii s-a înteles faptul ca în Sfânta Liturghie relatia de iubire
fata de aproapele trebuie sa implice si trupul în actul sarutarii
pacii, asa cum relatia cu Dumnezeu angajeaza si trupul în actul împartasirii.
Omul este o fiinta dihotomica, trup si suflet. Trupul, care potrivit
învataturii Bisericii nu este rau în sine, participa alaturi de suflet
la rugaciune. Prin intermediul trupului daruim si primim: aducem darul
la altar, un dar material constând în pâine si vin dar cu o profunda
încarcatura simbolica, si primim în schimb însusi Trupul si Sângele
Domnului ca hrana trupeasca. Astfel printr-un act trupesc, mâncarea,
ne unim cu Dumnezeu si experiem iubirea Lui. Tot asa iubirea fata
de cel ce, împreuna cu mine este madular al Trupului lui Hristos,
Biserica, si participa la Sfânta Liturghie, nu poate sa se rezume
doar la o stare sufleteasca ci se exprima într-un act trupesc, sarutarea
pacii, ca o daruire si primire efectiva a iubirii. "Sa nu-ti
închipui ca sarutarea aceasta este o sarutare obisnuita, din acelea
ce-si dau prietenii pe strada sau în piata, arata Sfântul Chiril al
Ierusalimului. Sarutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele
si îndeparteaza din suflete orice vrajmasie. Sarutarea aceasta este
un semn al unirii sufletelor si al izgonirii oricarei vrajmasii.(...)
Sarutarea aceasta este deci împacare; pentru aceasta e sfânta".
(13)
Note:
1. Parintele Symeon în Celalalt Noica, marturii ale
monahului Rafail Noica însotite de câteva cuvinte de folos ale Parintelui
Symeon, Editura Anastasia, 1994, p. 137
2. Epistola. catre Magnezieni, I, , 2, în Scrierile Parintilor Apostolici,
Bucuresti, 1995, p. 198
3. H. Lietzmann, Messe und Herrenmahl, de Gruyter, Berlin, 1955, p.
229
4. vezi Gregory Dix, The Shape of the Liturgy, London, 1945, p. 105
s.u.
5. Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Apologia I, cap. 65 în Apologeti
de limba greaca, Buc., 1997, p. 93
6. vezi Paul de Clerk, Le geste de paix: usages et significations,
în Liturgie et charité fraternelle, Conférences Saint-Serge, XLVe
Semaine d'Etudes Liturgiques, Paris, 1998, Subsidia C.L.V. 105, Edizioni
Liturgiche, Roma, 1999, p. 102-111
7. Cea mai întinsa colectie canonico-liturgica din primele secole
crestine datând din a doua jumatate a secolului al IV-lea, foarte
probabil de origine siriaca, cuprinzând în general, cu unele modificari,
texte mai vechi. Este importanta pentru ca a pastrat cele 85 de canoane
apostolice si numeroase rânduieli liturgice printre care si textul
complet al Liturghiei numita clementina. Cu exceptia canoanelor apostolice,
opera a fost osândita de Sinodul II Trulan (692) ca "falsificata
de eretici" dar îsi pastreaza valoarea documentara în special
în ceea ce priveste practica liturgica din primele secole. Vezi Pr.
Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologia, vol. II, Bucuresti, 1985, p.520-521
8. Omilia 30 la II Corinteni, The Master Christian Library, Disk Two,
AGES Software, Rio, WI USA, Version 7, 1999, p. 901
9. la R. Bornert, Les commentaires byzantines de la Divine Liturgie
du VIIe au XVe siecle, Paris, 1966, p. 212
10. Vezi Robert Taft, Great Entrance. A history of the Transfer of
Gifts and other Preanaforal Rites of the Liturgy of St. John Chrysostom,
second edition, Roma, 1978, p. 389-390
11. A. Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, ed. Anastasia, p.
142
12. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericeasca, III,III,8
în Opere Complete, trad., introducere si note de Pr. Dumitru Staniloae,
Bucuresti 1996, p. 82
13. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a mistagogica, 3,
în Cateheze, trad si note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Bucuresti,
2003, p. 359.
XXXIX
Sarutarea
pacii (II)
Sarutarea
pacii este un ritual liturgic de mare forta în care omul se deschide
fata de aproapele si se îmbraca în iubirea lui Hristos printr-un act
al trupului care exprima împacarea si unirea sufletelor în iubirea
daruita reciproc. Importanta deosebita a acestui gest al pacii este
demonstrata de faptul ca este întâlnit în toate riturile liturgice,
facând parte din structura originara a Liturghiei. El scoate în evidenta
o trasatura fundamentala a cultului crestin si anume ca legatura cu
Dumnezeu nu se poate stabili fara o relatie iubitoare cu aproapele.
"Pace
voua" este marturisirea si transmiterea pacii treimice
Principalele
momente ale Sfintei Liturghii (lecturile biblice ca împartasire cu
Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, aducerea sfintei jertfe si sfintirea
darurilor prin rostirea anaforalei, frângerea si împartasirea cu Sfintele
Taine) sunt precedate de daruirea pacii de catre întâi-statatorul
slujbei printr-un gest de binecuvântare însotit de cuvintele "Pace
tuturor", marturisind astfel de fiecare data ca Hristos
însusi este în mijlocul nostru.
"Pace voua" este salutul lui Hristos înviat, un
salut care nu e un simplu cuvânt de politete ci o daruire efectiva
a acelei paci (salom) mesianice care înseamna, potrivit Sfintei Scripturi,
plenitudine, împlinire, echilibru fericit, armonie. Este climatul
specific Noului Legamânt al lui Dumnezeu cu oamenii în Iisus Hristos
Înviat. Pacea lui Hristos este o pace jertfelnica, rodul eshatologic
al Crucii, semnul comuniunii regasite cu Dumnezeu si cu toti: "Caci
în El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Însul
toate cu Sine sa le împace, fie cele de pe pamânt, fie cele din ceruri,
facând pace prin El, prin sângele crucii Sale" (Coloseni
1, 19-20). "Pace voua" este marturisirea si transmiterea
pacii treimice, este o invitatie de a intra în plenitudinea vietii
treimice în masura primirii acesteia prin credinta. (1)
Rostind "Pace tuturor", protosul binecuvinteaza
adunarea în semnul crucii închipuind cu degetele literele grecesti
care prescurteaza numele Mântuitorului (IC XC), aratând astfel ca
prin Crucea lui Hristos s-a restabilit comuniunea între Dumnezeu si
om si noi putem fi facuti partasi pacii treimice. Prin acest gest
protosul, în puterea Duhului Sfânt, transmite, asemenea lui Hristos,
în mod efectiv pacea "de sus" celor ce sunt gata sa o primeasca:
"Si de va fi acolo un fiu al pacii, pacea voastra se va odihni
peste el, iar de nu, se va întoarce la voi" (Luca 10, 6).
Credinciosii raspund "Si duhului tau!" amintindu-si
lor însisi ca Duhul Sfânt este în protos si ca protosul nu face nimic
de la el ci harul Duhului este de fata si se pogoara peste toti. (2)
Duhul Sfânt face din fiecare participant la Sfânta Liturghie un fiu
al pacii, ne face partasi pacii Dumnezeului Treimic care este pace
tainica, adâncime linistita, plenitudine nedescrisa, reciprocitate
de iubire.
Numai atunci când primim pacea de "de sus" în sufletul nostru
putem sa ne deschidem cu iubire fata de aproapele si sa ne unim în
Trupul lui Hristos, Biserica. De aceea daruirea pacii de catre protos
înainte de anafora este si o inaugurare a ritualului sarutarii pacii.
Aceasta sarutare are ca semnificatie principala tocmai primirea si
transmiterea darului pacii lui Dumnezeu, "salom"-ul biblic
care este darul mesianic prin excelenta (Lc. 2, 14; 24, 36; In. 20,
19; 21, 26), darul eshatologic caracteristic Noului Israel, devenit
un ritual liturgic de mare forta. (3)
Iubirea
dintre noi este o marturisire de credinta în Sfânta Treime
"Sa
ne iubim unii pe altii ca într-un gând sa marturisim" îndeamna
diaconul la sarutarea pacii iar poporul raspunde "Pe Tatal,
pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita".
Nu se stie exact cum a evoluat aceasta formula liturgica deoarece
vechile manuscrise liturgice nu cuprind de obicei decât cele rostite
de episcop sau preot, partea ce revine diaconului fiind eventual indicata
de cuvintele începatoare. În orice caz în primele secole se folosea
expresia paulina: "Îmbratisati-va unul pe altul cu sarutare
sfânta" (I Cor. 16, 20). În secolul al X-lea întâlnim îndemnul
"Sa ne iubim unii pe altii!" caruia ulterior i
se adauga "ca într-un gând sa marturisim" (întâlnit în manuscrise
din secolul al XII-lea), completare care leaga îndemnul la iubire
de marturisirea credintei. Raspunsul "Pe Tatal, pe Fiul si
pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita"
apare tot din secolul al XII-lea fiind initial recitat numai de clerici
si apoi preluat de popor. (4)
În forma ei de azi formula liturgica ce introduce sarutarea pacii
scoate în evidenta faptul ca iubirea dintre noi este premiza marturisirii
credintei în Sfânta Treime. Chiar mai mult, însasi iubirea dintre
noi, ca împartasire din iubirea Sfintei Treimi, este o marturisire
de credinta în Sfânta Treime. "Daca n-am simti valoarea iubirii,
care nu ne poate veni decât de la Dumnezeu Cel în Treime, nu am lauda
si admira cu toata puterea Sfânta Treime si nu ne-am sili sa înaintam
în ea. Astfel marturisind credinta noastra în Dumnezeu cel în Treime
nu socotim pe Dumnezeu ca un adevar teoretic ci ne marturisim credinta
noastra într-un Dumnezeu al iubirii în Sine însusi si izvor al iubirii
din noi". (5)
Hristos
este în mijlocul nostru si ne da puterea sa ne iubim unii cu altii
În
timpul cântarii "Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, Treimea
cea de o fiinta si nedespartita" episcopul si preotii se
închina de trei ori în fata Sfintei Mese rostind "Iubi-Te-voi
Doamne, vârtutea mea, Domnul este întarirea mea si scaparea mea si
izbavitorul meu" (Ps. 17, 1) si saruta Cinstitele Daruri
si Sfânta Masa.
Practica sarutarii, mai întâi numai a Sfintei Mese apoi si a Cinstitelor
Daruri, apare prin secolul al XIII-lea fiind introdusa probabil ca
un substitut al sarutului pacii la Liturghia savârsita de un singur
preot si ulterior generalizata. (6) Acest
act este o expresie a dragostei fata de Dumnezeu pe care o aratam
sarutând Cinstitele Daruri, care se vor preface în Trupul si Sângele
Domnului, si a Sfintei Mese, altarul pe care se aduce Sfânta Jertfa.
Dragostea si credinta în Dumnezeu o exprimam folosindu-ne de cuvintele
psalmistului: "Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este
întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu" (Ps. 17,
1). Ne aratam astfel dorinta de a împlini prima porunca a Domnului:
"Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din
tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta"
(Marcu 12, 30). Dumnezeul nostru e Cel ce ne-a iubit mai întâi: "Caci
Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a
dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica"
(Ioan 3, 16). El ne da si noua puterea sa-L iubim si sa ne iubim aproapele,
chiar si pe vrajmasi, el este "vârtutea, întarirea, scaparea
si izbavitorul" nostru. Liturghierul precizeaza ca, pentru
a sublinia solemnitatea momentului, acest verset poate fi cântat în
altar sau la strana.
În cazul slujbei în sobor episcopul si preotii, dupa sarutarea Cinstitelor
Daruri si a Sfintei Mese, îsi dau succesiv sarutul pacii pe umeri,
strângându-si mâna dreapta. Sarutarea se da de trei ori în numele
Sfintei Treimi, cel dintâi spunând: "Hristos în mijlocul
nostru", celalalt raspunde "Este si va fi"
iar cel dintâi încheie "Totdeauna, acum si pururea si în
vecii vecilor". Marturisim astfel ca Hristos este în mijlocul
nostru si ne da puterea sa ne iubim unii cu altii. În practica greceasca
si slava, dupa sarutarea umerilor, preotii îsi saruta reciproc mâinile
pentru ca Hristos lucreaza sfintenie prin aceste mâini. Sarutarea
umerilor, care în timpul lui se practica numai în Postul Mare, este
explicata de Sfântul Teofilact al Bulgariei prin aceea ca "umerii
sunt simbolul vietii active prin care putem purta crucea Domnului
pentru a fi rastigniti cu El, în masura în care ne e posibil".
(7) Nu putem sa ne iubim aproapele, inclusiv
dusmanii, decât lepadându-ne de egoism, asumându-ne crucea si urmându-i
lui Hristos (Matei 16, 24).
Practicarea
din nou a sarutarii pacii de catre credinciosi ar fi benefica
Timp
de peste zece secole toti participantii la Sfânta Liturghie, atât
clericii cât si credinciosii, îsi dadeau sarutul pacii. Dupa secolul
al X-lea acest ritual s-a restrâns la clericii din altar, dar restrângerea
nu a fost urmarea unei hotarâri a autoritatii bisericesti. În articolul
precedent si în cel de fata am încercat sa surprindem importanta deosebita
a acestui gest al pacii care face parte din structura originara a
Sfintei Liturghii. El nu poate fi redus la o stare sufleteasca ci
implica un act concret prin care iubirea si pacea dumnezeiasca este
primita si transmisa fratelui din biserica, unindu-ne cu totii în
iubirea lui Hristos si marturisirea Sfintei Treimi, structura supremei
iubiri.
Un gest al pacii este prezent în toate riturile liturgice crestine,
forma lui concreta de împlinire fiind diferita de la un rit la altul
si de la o epoca la alta, în functie de contextul cultural si traditiile
locale. Esential în ceea ce priveste sarutarea pacii nu este însa
forma concreta de împlinire ci faptul de a fi un gest trupesc care
sa exprime dragostea curata fata de aproapele.
Din fericire, daruirea sarutarii pacii între credinciosi nu a disparut
cu totul nici în Ortodoxie. În cazul tarii noastre, Parintele Dumitru
Staniloae da marturie despre practicarea sarutului pacii în unele
biserici din Transilvania într-o forma specifica: sarutarea mâinilor
credinciosilor mai în vârsta de catre cei mai tineri urmata de îmbratisarea
lor, barbati cu barbati si femei cu femei. (8)
Aceeasi practica se întâlneste si la sud de Carpati. (9)
Pastrarea pe alocuri în Ortodoxie a acestui gest al pacii între credinciosi
precum si lipsa unei hotarâri a autoritatii bisericesti care sa-l
interzica dovedeste ca nu exista nici un impediment canonic pentru
savârsirea lui. Din contra, importanta sa deosebita în angajarea participarii
efective a credinciosilor la slujba dovedeste importanta reintroducerii
lui, în ultimul timp întâlnind tot mai multe initiative în acest sens.
(10) Multi credinciosi au pierdut constiinta
împreunei slujiri la Sfânta Liturghie si tind sa devina simpli spectatori
pasivi: nu aduc darul de pâine si vin la altar, nu cânta, nu se împartasesc
decât rareori, nu-si dau sarutul pacii. Sigur, reintroducerea sarutului
pacii nu rezolva toate problemele, dar este un pas înainte spre o
participare deplina la slujba. Cei care l-au practicat pot da marturie
ca, atunci când e facut cu sinceritate, sparge efectiv "zidurile"
care ne despart de multe ori de cei ce se întâmpla sa fie lânga noi
în biserica, facându-ne sa ne simtim frati. Si sa nu uitam ca multi
din cei ce parasesc Ortodoxia pentru a merge la secte acuza faptul
ca nu au simtit comuniunea si iubirea în Biserica si nu au înteles
slujbele.
În mod concret sarutul pacii între credinciosi se poate da astazi
în timpul cântarii "Iubi-Te-voi Doamne" a carei
interpretare este permisa de Liturghier. Cântarea este foarte potrivita
pentru acest moment, marturisind ca iubirea aproapelui îsi ia puterea
din iubirea lui Dumnezeu. Sarutul se poate da între vecini, ca în
epoca primara, barbati cu barbati si femei cu femei, fara a se produce
tulburare în biserica. Ca forma concreta, adaptându-ne la contextul
de azi, nu se pune problema sarutului pe gura. Se poate opta pentru
forma traditionala româneasca, sarutarea mâinilor credinciosilor mai
în vârsta de catre cei mai tineri urmata de îmbratisarea lor, care
însa este greu de aplicat în mediile mai putin traditionale, sau pentru
simpla strângere a mâinii ca în ritul roman. Credem însa ca cea mai
potrivita forma este cea practicata de preoti în altar: strângerea
mâinii si sarutarea umerilor însotita de formula "Hristos
în mijlocul nostru" - "Este si va fi"
- "Totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor".
Când preotul slujeste singur îsi poate da sarutarea pacii cu paracliserul
asa cum se practica si în vechime. (11)
Sarutarea
pacii presupune respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii
O
conditie esentiala pentru ca acest gest sa fie lucrator este sinceritatea
lui, respingerea oricarei ipocrizii sau viclenii. Textele liturgice
si Sfintii Parinti atentioneaza în repetate rânduri asupra acestui
lucru. Astfel în Constitutiile Apostolice, dupa ce se relateaza ca
la momentul sarutarii pacii diaconul avertiza: "Nimeni sa
nu aiba ceva împotriva cuiva. Nimeni sa nu fie fatarnic!"
se adauga: nimeni sa nu o faca precum Iuda care l-a vândut pe Domnul
printr-un un sarut. (12) Sarutarea pacii
trebuie sa fie expresia iubirii sincere fata de aproapele (Origen)
(13) si sa nu fie data doar cu buzele
ca Iuda având ura si rautate fata de fratii în credinta (Theodor de
Mopsuestia) (14). Fiind simbolul împacarii
interioare despre care vorbeste Evanghelia, sarutarea pacii trebuie
sa fie o sarutare a sufletului, o îmbratisare a inimii si nu doar
a buzelor si al gurii (Sfântul Ioan Gura de Aur) (15).
În aceste conditii reactualizarea acestui gest si pentru credinciosi
nu constituie o abatere de la traditie ci din contra, o întoarcere
la aceasta, cu efecte benefice pentru slujirea si trairea ortodoxa.
Note:
1. Yves Fauquet, La formule liturgique "La paix avec vous",
"Paix a vous" est-elle un kérygme trinitaire?, în Trinité
et liturgie, Conférences Saint-Serge, XXXe Semaine d'Etudes Liturgiques,
Paris, 1983, Subsidia C.L.V. 32, Edizioni Liturgiche, Roma, 1984,
p. 99-102
2. Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia I la Rusalii, 4, în Predici la
sarbatori împaratesti si cuvântari de lauda la sfinti, Bucuresti,
2002, p. 207-208
3. Paul de Clerk, Le geste de paix: usages et significations, în Liturgie
et charité fraternelle, Conférences Saint-Serge, XLVe Semaine d'Etudes
Liturgiques, Paris, 1998, Subsidia C.L.V. 105, Edizioni Liturgiche,
Roma, 1999, p. 98
4. Robert Taft, Great Entrance. A history of the Transfer of Gifts
and other Preanaforal Rites of the Liturgy of St. John Chrysostom,
second edition, Roma, 1978, p. 380-383
5. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în
Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 244
6. Robert Taft, Great Entrance, p. 388
7. la R. Bornert, Les commentaires byzantines de la Divine Liturgie
du VIIe au XVe siecle, Paris, 1966, p. 212
8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în
Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 246
9. Pentru localitatea Salciile, Prahova vezi Virgil Maxim, Imn pentru
crucea purtata, ed. Antim, 2002, p. 447
vezi de exemplu precizarile Liturghierului în limba franceza editat
cu binecuvântarea 10. IPS Iosif Pop, Mitropolitul Europei Occidentale
si Meridionale, Monastere de la Theotokos, Villebazy, 2002, p. 152
11.vezi Robert Taft, Great Entrance, p. 388
12. Cartea a II-a, 57, 16-17, la Marcel Metzeger, La reconciliation
entre les fideles, comme condition du baiser de paix dominical dans
les "Constitutions Apostoliques", în Liturgie et charité
fraternelle, Conférences Saint-Serge, XLVe Semaine d'Etudes Liturgiques,
Paris, 1998, Subsidia C.L.V. 105, Edizioni Liturgiche, Roma, 1999,
p. 75
13. Comentariu la Romani, 10, 33 la R. Bornert, op. cit., p. 61
14. Omiliile catehetice, 15, 41la M. Metzger, op. cit, p. 75
15. De compuctione ad Demetrium, 1, 3 la R. Taft, op. cit., p. 390.