Back
XXX
Intrarea
Mare
Liturghia
credinciosilor (euharistica), începuta odata cu rugaciunile pentru credinciosi,
a fost întotdeauna înteleasa si traita ca o actualizare a Cinei celei
de Taina prin împlinirea poruncii Mântuitorului. În seara Joii Mari, la
Cina cea de Taina, Fiul lui Dumnezeu "Însusi pe Sine S-a dat
pentru viata lumii" (anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur) împartasindu-i
pe apostoli cu Trupul si Sângele Sau si poruncindu-le "Sa faceti
aceasta întru pomenirea Mea" (I Cor. 11, 23-26).
Liturghia
credinciosilor este actualizarea celor patru acte împlinite de catre Mântuitorul
la Cina cea de Taina
O
analiza atenta a relatarilor scripturistice (Matei 26, 28; Marcu 14, 22-24;
Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-26) privind cele savârsite de Mântuitorul
Iisus Hristos la Cina cea de Taina în legatura cu instituirea Sfintei
Euharistii ne descopera sapte actiuni: a luat pâinea, a multumit si binecuvântat,
a frânt, a dat, a luat paharul, a multumit si a binecuvântat, a dat. Aceste
actiuni se concentreaza în patru acte fundamentale: a luat (pâinea si
paharul), a multumit si binecuvântat (pâinea si paharul), a frânt (pâinea)
si a dat ( Trupul si Sângele Sau). Recunoastem aceste acte la înmultirea
pâinilor în pustie (Matei 14, 19; 15, 36) când Euharistia a fost prefigurata.
Apoi le întâlnim la Euharistia savârsita de Mântuitorul dupa învierea
Sa din morti la Emaus cu cei doi ucenici Luca si Cleopa "când
a stat împreună cu ei la masa, luând El pâinea, a binecuvântat si, frângând,
le-a dat lor" (Luca 24, 30).
Liturghia credinciosilor, fiind o actualizare a Cinei celei de Taina,
este, implicit, în partile sale principale o actualizare a acestor patru
acte împlinite de catre Mântuitorul (1)
si anume: Intrarea Mare (a luat), Anaforaua (a multumit si a binecuvântat),
Frângerea (a frânt) si Împartasirea (a dat).
Intrarea
Mare a ajuns astazi, de la un ritual simplu, la o solemnitate deosebita
Intrarea Mare, actualizarea luarii pâinii si a paharului (cu vin) de catre
Mântuitorul, consta în aducerea darurilor de pâine si vin si asezarea
lor pe Sfânta Masa. La origine era un act extrem de simplu împlinit de
catre diaconi fara un ceremonial special.
În urma studiului sistematic al documentelor si vestigiilor arheologice
din primele secole crestine, Robert Taft, profesor de Liturgica la Institutul
Pontifical Oriental din Roma, a demonstrat netemeinicia opiniei, curente
pâna de curând, potrivit careia credinciosii îsi aduceau darurile individuale
de pâine si vin la altar într-o forma mai mult sau mai putin ritualizata,
numai dupa plecarea catehumenilor. El a aratat ca practica ortodoxa actuala
a aducerii de catre credinciosi a darurilor însotite de pomelnice înca
de la începutul Liturghiei este cea originara, fiind prezenta întotdeauna
în Orient. Deosebirea fata de primele secole crestine consta în aceea
ca, daca acum darurile sunt aduse la proscomidiarul care este alaturi
de altar, la început ele erau aduse în skevofilakion, o încapere distincta
de restul bisericii situata de obicei în apropierea intrarii. Aici darurile
erau primite de catre diaconi, erau selectate cele destinate Sfintei Jertfe
iar dupa încheierea Liturghiei catehumenilor erau duse tot de catre diaconi
pe Sfânta Masa. Se pare chiar ca darurile erau aduse în timp ce credinciosii
îsi dadeau sarutul pacii (2).
Începând din secolul al IV-lea ritualul Intrarii Mari se amplifica tot
mai mult pe masura ce i se atribuie o simbolistica tot mai complexa ajungând
în cele din urma la o solemnitate deosebita fiind cel mai dezvoltat ritual
din punct de vedere ceremonial al Sfintei Liturghii (3).
Ca urmare, în evlavia populara Intrarea Mare este receptata ca unul dintre
cele mai sacre si impresionante momente ale slujbei. Dupa iconoclasm a
fost considerata un element atât de caracteristic si definitoriu al întregii
slujbe încât, potrivit canonului iconografic, icoana Sfintei Liturghii
ne prezinta procesiunea cu Cinstitele Daruri din cadrul Intrarii Mari
(4).
Intrarea
Mare cuprinde o serie de ritualuri pregatitoare pentru aducerea sfintei
jertfe
În
prezent Intrarea Mare, ca parte principala a Liturghiei credinciosilor,
cuprinde o serie de ritualuri pregatitoare pentru anaforaua liturgica
care constau în pregatirea duhovniceasca a slujitorilor si credinciosilor
si pregatirea materiala a altarului si a darurilor pentru aducerea sfintei
jertfe. Vom prezenta în continuare aceste ritualuri asa cum sunt savârsite
ele astazi în Biserica Ortodoxa Româna (5)
urmând ca în articolele urmatoare sa ne oprim asupra fiecaruia.
Dupa ecfonisul celei de a doua rugaciuni pentru credinciosi ("Ca
sub stapânirea ta totdeauna fiind paziti Tie slava sa înaltam ...")
cântaretii încep intonarea Imnului heruvic, o cântare ampla, patrunzatoare
în care melodia lina, dând putere cuvintelor, are un rol esential pentru
transpunerea credinciosilor într-o stare sufleteasca potrivita aducerii
sfintei jertfe:"Noi care pe heruvimi cu taina închipuim si facatoarei
de viata Treimi întreit sfânta cântare aducem, toata grija cea lumeasca
acum sa o lepadam".
În acest timp preotul rosteste în taina, pentru sine, rugaciunea "Nimeni
nu este vrednic ..." marturisindu-si nevrednicia pentru slujirea
ce îi sta înainte si încredintându-se cu smerenie lui Hristos "Cel
ce aduce si Cel ce se aduce, Cel ce primeste si Cel ce se împarte".
Apoi, închinându-se, spune împreuna cu diaconul de trei ori textul complet
al cântarii heruvimice. Protosul cadeste în continuare altarul, iconostasul
si credinciosii pregatind intrarea Cinstitelor Daruri. Buna mireasma a
tamâiei se adauga astfel cântarii line, icoanelor si luminii discrete
a candelelor si lumânarilor creând o atmosfera care sa stimuleze si simturile
pentru o participare totala la slujba "lepdând toata grija cea
lumeasca". De altfel în slujba ortodoxa, ca în nici un alt rit
liturgic, impresia, impactul estetic al ceremonialului sau impunator,
hieratic este de o importanta fundamentala (6).
Clericii se închina înaintea Sfintei Mese, saruta antimisul, crucea si
Sfânta Masa si îsi cer iertare unii de la altii si de la popor. Merg la
proscomidiar, preotul îi pune diaconului care are cadelnita Sfântul Aer
pe umeri, îi da Sfântul Disc si, luând el însusi Sfântul Potir, pornesc
în procesiune prin biserica precedati de paracliseri cu lumânari în mâna.
Cântarea heruvicului se întrerupe si preotul si diaconul se roaga, asemenea
tâlharului de pe cruce, ca Domnul Dumnezeu sa-i pomeneasca întru împaratia
sa pe cei ce au adus si pe cei pentru care s-au adus acele cinstite daruri,
pe episcop, pe clerici, pe conducatori, pe ctitori, pe cei adormiti si
pe toti cei prezenti la slujba. Apoi intra în altar si aseaza cinstitele
daruri pe Sfânta Masa în timp ce cântarea continua cu putere: "Ca
pe Împaratul tuturor sa-l primim, pe Cel, de cetele îngeresti, nevazut
înconjurat. Aliluia. Aliluia. Aliluia!".
La Liturghia arhiereasca episcopul nu iese în procesiune ci, dupa ce da
Sfântul Disc diaconului iar Sfântul Potir celui dintâi dintre preoti,
trece în dreptul usilor împaratesti pentru a primi Cinstitele Daruri,
a face pomenirile si a le aseza pe Sfânta Masa.
Dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa ele sunt acoperite cu Sfântul Aer
si cadite iar protosul (episcop sau preot) rosteste rugaciunea punerii
înainte în timp ce diaconul începe ectenia cererilor cu cererea speciala
pentru darurile puse înainte.
Intrarea
Mare este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda
vietii noastre si participare la jertfa lui Hristos
Actul
aducerii darurilor la Sfântul Altar în cadrul Intrarii Mari a reprezentat
înca de la început, cu toata simplitatea ritualului, actul jertfelnic
al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vietii noastre. Dezvoltarea
ritualului pâna la forma de azi a accentuat acest simbolism.
Hristos S-a jertfit pe Sine o data pentru totdeauna cuprinzându-ne pe
toti în jertfa Sa. Jertfa este expresia fireasca a dragostei adevarate,
însasi taina Sfintei Treimi fiind taina jertfei desavârsite pentru ca
este taina dragostei desavârsite. Jertfa desavârsita a lui Hristos a facut
posibila restaurarea noastra în starea de jertfelnicie. Noi suntem chemati
ca, la rândul nostru, sa ne jertfim lepadându-ne cu totul de egoismul
nostru si daruindu-ne în Hristos lui Dumnezeu pentru a învia împreuna
cu El. Viata Bisericii, fiind viata Lui în noi si viata noastra în El
este, in mod necesar, o viata jertfelnica, o îndreptare iubitoare eterna
spre Dumnezeu. Jertfa lui Hristos implica asadar jertfa noastra ca atitudine
esentiala si act esential al Bisericii, noua umanitate restaurata (7).
Prin pregatirea Cinstitelor Daruri la Proscomidie jertfele individuale
ale fiecaruia, concretizate în darurile de pâine si vin, s-au unit în
jertfa Bisericii si aceasta jertfa a Bisericii este aratata ca fiind împartasire
din jertfa lui Hristos. Acum, prin aducerea cinstitelor daruri pe Sfânta
Masa, Biserica se aduce pe sine însasi, ceea ce înseamna ca aduce pe Hristos,
caci Biserica este Trupul Lui, iar El este Capul Bisericii. Dar Hristos
însusi este "Cel ce aduce si Cel ce Se aduce". Astfel
jertfa noastra, jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos (8).
Prin ofranda euharistica noua ni se da nepretuita posibilitate de a participa
la jertfa lui Hristos, la ofranda Sa unica, împlinindu-ne vocatia jertfitoare.
Intrarea Mare ne constientizeaza ca cel ce a venit la Liturghie sa primeasca
si nu sa daruiasca nu a înteles ca a fi madular al Bisericii înseamna,
înainte de toate, participare la jertfa lui Hristos.
În decursul timpului Intrarii Mari i se adauga o simbolistica tot mai
complexa, fapt care a influentat la rândul sau devoltarea ritualului.
Astfel, la sfârsitul secolului al IV-lea, Teodor de Mopsuestia vede în
Intrarea Mare purtarea solemna a trupului mort al Mântuitorului spre mormânt
(9). Altii o considera o punere
în scena liturgica a intrarii triumfale a Domnului în Ierusalim (10)
sau chiar un simbol al celei de a doua veniri a Mântuitorului (11).
În
încheierea acestei priviri sumare asupra istoricului, rânduielii si semnificatiei
Intrarii mari putem spune împreuna cu Sfântul Maxim Marturisitorul ca
acest ritual simbolizeaza "începutul si sfârsitul învataturii
celei noi, care ni se va împartasi în cer, cu privire la iconomia lui
Dumnezeu cea catre noi si descoperirea tainei mântuirii noastre, care
se afla în adâncurile nepatrunse ale tainei dumnezeiesti"(12)
.
Note:
1. Gregory Dix, The
Shape of the Liturgy, London, 1945, p.48
2.
Robert Taft, Great Entrance. A history of the Transfer of Gifts and other
Preanaforal Rites of the Liturgy of St. John Chrysostom, second edition,
Roma, 1978, p. 11-50
3. Ibidem, p. 3
4. Dionisie de Furna, Erminia picturii bizantine,
Bucuresti, 2001, p. 183, 5. G. Millet, Monuments de l’Athos, Paris, 1927,
p. 64
5. Desi în partile esentiale ritualul este
acelasi, totusi exista diferente în ceea ce priveste practica diferitelor
Biserici Ortodoxe distingându-se un ritual grec, unul slav si chiar unul
românesc care a suportat influente din ambele parti
6. Robert Taft, Great Entrance, p. 10
7. Alexander Schmemann, Liturgy and Life,
New York, 1983, p. 50
8. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina
Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p. 126
9. Cateheza XV baptismala, la Pr. Ene Braniste,
Liturgica speciala, p. 356.
10. Sf. Gherman al Constantinopolului, Nicolae
Cabasila
11. Sfântul Simeon al Tesalonicului
12. Mystagogia, XVI
Back
to top
XXXI
Nimeni
nu este vrednic...
Unul
dintre scopurile principale ale ritualurilor Intrarii mari este pregatirea
duhovniceasca a slujitorilor pentru aducerea Sfintei Jertfe. Un loc important
în acest sens îl ocupa rostirea în taina de catre preot a rugaciunii "Nimeni
nu este vrednic" dupa ecfonisul "Ca sub stapânirea
ta totdeauna fiind paziti, Tie slava sa înaltam, Tatalui si Fiului si
Sfântului Duh ..." al celei de a doua rugaciuni pentru credinciosi,
în timp ce credinciosii intoneaza Heruvicul.
Rugaciunea
este rostita de catre preot pentru sine
Rugaciunea din timpul cântarii heruvimice, desi apare în cele mai vechi
manuscrise liturgice, nu face parte din structura originara a Liturghiei.
Este probabil o rugaciune de origine monastica, adoptata la Marea Biserica
(Sfânta Sofia) din Constantinopol în a doua jumatate a secolului al X-lea
. Ea dubleaza oarecum atât rugaciunea punerii înainte spusa dupa asezarea
darurilor pe Sfânta Masa cât si rugaciunile pentru credinciosi, subliniind
si dezvoltând ideile cuprinse în acestea. Cuprinzând numeroase citate
si aluzii scripturistice, se distinge de celelalte rugaciuni ale Sfintei
Liturghii atât prin faptul ca este adresata lui Hristos si nu lui Dumnezeu
Tatal cât si prin faptul ca este rostita de catre preot pentru sine, la
persoana I singular, si nu în numele comunitatii.
Raspunderea
personala a preotului pentru plinatatea vietii bisericesti
Înainte de aducerea darurilor pe Sfânta Masa si savârsirea jertfei fara
de sânge, rugaciunea "Nimeni nu este vrednic", de o
frumusete si profunzime aparte, exprima cutremurul cu care preotul trebuie
sa-si împlineasca mareata slujire, constiinta nevredniciei sale si a nevoii
de a primi ajutorul de sus.
În acelasi timp ea îi atrage atentia preotului asupra raspunderii personale
pe care o are, caci numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor
vrednic. "Biserica nu neaga validitatea tainelor savârsite de orice
popa, fie bun, fie rau, însa Biserica totodata cunoaste si toata înfricosatoarea
realitate a dependentei vietii bisericesti de demnitatea sau nedemnitatea
acelora carora le este încredintata iconomia tainelor lui Dumnezeu»"
. Asadar, ceea ce trebuie sa cautam nu este minimul, validitatea, ci plinatatea
vietii în Hristos traita în Biserica în slujbe si, în mod deosebit, în
Sfânta Liturghie.
E nevoie ca fiecare, preot sau laic, sa se straduiasca ca, în puterea
Sfântului Duh, sa se ridice la înaltimea slujirii sale. De aceea rugaciunea
preotului pentru sine se completeaza în mod fericit cu cântarea heruvimica
ce ne îndeamna pe toti sa lepadam toata grija cea lumeasca pentru a-L
putea primi pe Hristos.
Tâlcuirea
rugaciunii
Nimeni
dintre cei legati cu pofte si cu desfatari trupesti nu este vrednic sa
vina, sa se apropie, sau sa slujeasca Tie, Împaratul Slavei (Psalm 23,
7-10); caci a sluji Tie este lucru mare si înfricosator chiar pentru puterile
cele ceresti.
Rugaciunea debuteaza cu afirmarea neputintei oricarei fapturi omenesti
de a se ridica la vrednicia slujirii lui Dumnezeu "caci este
lucru mare si înfricosator" chiar si pentru îngeri. De altfel
Heruvicul ne avertizeaza ca, participând la Sfânta Liturghie, noi închipuim
puterile îngeresti. Titlul de Împarat al slavei este preluat din Psalmul
23, 7-10 unde se precizeaza ca Împaratul slavei este "Domnul
(Yahve) Cel tare si puternic, Domnul Cel tare în razboi". Aplicând
lui Hristos, caruia îi este închinata rugaciunea, aceasta titulatura,
noi afirmam implicit dumnezeirea sa.
Dar
totusi, pentru iubirea Ta de oameni cea negraita si nemasurata, nemutat
si neschimbat Te-ai facut om, si Arhiereu Te-ai facut noua, si, ca un
Stapân a toate, ne-ai dat slujba sfânta a acestei jertfe liturgice si
fara de sânge.
Cunoscând neputinta omeneasca, "Dumnezeu asa a iubit lumea, încât
pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara,
ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Potrivit învataturilor
formulate la sinoadele III si IV ecumenice (431 respectiv 451), Fiul lui
Dumnezeu s-a facut om adevarat însa a ramas si Dumnezeu adevarat, firea
omeneasca unindu-se cu cea dumnezeiasca în persoana Mântuitorului Iisus
Hristos neamestecat si neschimbat, neîmpartit si nedespartit. Rugaciunea
noastra preia termenul atreptos (neschimbat)
al acestei definitii dogmatice pentru a sublinia unirea celor doua firi
în persoana Mântuitorului.
Hristos, aducându-se pe Sine însusi ca jertfa unica si atotcuprinzatoare,
S-a aratat a fi Arhiereu desavârsit: "sfânt, fara de rautate,
fara de pata, osebit de cei pacatosi, si mai presus decât cerurile"
(Evrei 7, 26). El este Arhiereul nostru cel mare care a strabatut cerurile
(Evrei 4, 15) si care, fiind Dumnezeu adevarat si om adevarat, poate suferi
cu noi în slabiciunile noastre, ispitit întru toate dupa asemanarea noastra,
afara de pacat (Evrei 4, 16). Preotia lui Hristos se împlineste vesnic
în Biserica fiindca El "a dat preotului sfânta slujire vazuta
a jertfei liturgice fara de sânge, adica l-a facut organ constient prin
care El însusi Îsi actualizeaza jertfa de pe Golgota în mod nesângeros
spre împartasirea credinciosilor cu ea sub chipuri vazute".
Ca singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stapânesti
cele ceresti si cele pamântesti (I Paral 29, 11), Care Te porti pe scaunul
cel de heruvimi, Domn al serafimilor si Împaratul lui Israel (Sofonie
3, 15; Ioan 1, 49), Cel ce singur esti Sfânt si întru sfinti Te odihnesti
(Isaia 57, 15).
Rugaciunea insista asupra faptului ca Arhiereul nostru, Cel care este
alaturi de noi în slabiciunile noastre si a încredintat preotului slujirea
vazuta a jertfei celei fara de sânge, este Dumnezeul cel Atotputernic,
Cel singur Sfânt. Pentru a exprima cu cât mai multa putere acest lucru
sunt preluate sau parafrazate o serie de expresii biblice care ni-l descopera
pe Dumnezeu. Ne alaturam lui David care îl slaveste pe Dumnezeu spunând:
"Toate câte sunt în cer si pe pamânt sunt ale Tale; a Ta este,
Doamne, împaratia si Tu esti mai presus de toate, ca unul ce împaratesti
peste toate" (I Paral 29, 11). Iar proorocul Sofonie Îl numeste
Împaratul lui Israel (Sofonie 3, 15), expresie preluata de Natanael pentru
a-L numi pe Hristos (Ioan 1, 49).
Deci pe Tine Te rog, Cel ce Singur esti bun (Matei
19, 17) si bine-ascultator, cauta spre mine pacatosul si netrebnicul robul
Tau (Luca 17, 10) si îmi curateste sufletul si inima de cugete viclene
(Evrei 10, 22); si învredniceste-ma (II Corinteni 3, 6), cu puterea Sfântului
Tau Duh, pe mine, cel ce sunt îmbracat cu harul preotiei, sa stau înaintea
Sfintei Tale Mese acesteia, si sa jertfesc Sfântul si Preacuratul Tau
Trup si Sfântul Sânge. Caci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei si ma
rog Tie: sa nu întorci fata Ta de la mine (Psalm 142, 7), nici sa ma lepezi
dintre slujitorii Tai (Înt 9, 4), ci binevoieste sa-ti fie aduse darurile
acestea de mine, pacatosul si nevrednicul robul Tau.
În fata lui Dumnezeu, despre Care Însusi Hristos ne spune ca este Cel
singur bun (Matei 19, 17), preotul se vede asa cum este adica pacatos,
plin de cugete viclene, sluga netrebnica ce încearca sa faca ceea ce este
dator sa faca (Luca 17, 10). Realizând cât este de nevrednic îsi pune
nadejdea în Cel care l-a chemat la slujirea aceasta îmbracându-l în harul
preotiei cerând sa-l învredniceasca, precum pe Sfântul Apostol Pavel (II
Corinteni 3, 6), sa fie slujitor al Sau si sa aduca Sfânta Jertfa.
Ca Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci (esti
adus), Cel ce primesti si Cel ce Te împarti (esti împartit), Hristoase
Dumnezeul nostru, si Tie slava înaltam, împreuna si Celui fara de început
al Tau Parinte si Preasfântului si Bunului si de viata facatorului Tau
Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
Încheierea rugaciunii ni-L descopera pe Hristos în mijlocul Bisericii
Sale ca adevarat slujitor al Sfintei Liturghii, în acelasi timp jertfitor,
jertfa si primitor al jertfei. Pentru a exprima aceasta sunt folosite
patru participii preluate dintr-o omilie a lui Teofil al Alexandriei (atribuita
initial Sfântului Chiril al Alexandriei) rostita în Joia Mare a anului
400: "Cel ce aduci si Cel ce Te aduci (esti adus), Cel ce primesti
si Cel ce Te împarti (esti împartit)". Folosirea celui de al
treilea participiu (Cel ce primesti) a dat nastere la mijlocul secolului
al XII-lea, la o puternica controversa teologica ca urmare a contestarii
calitatii de primitor a jertfei a lui Hristos de catre un oarecare Soterikhos
Panteugenes, candidat pentru scaunul de patriarh al Antiohiei. Doua sinoade
tinute la Constantinopol în 1156 si 1157 au exprimat învatatura ortodoxa
potrivit careia Iisus Hristos în Euharistie si pe Cruce ca om se aduce
lui Dumnezeu iar ca Dumnezeu primeste aceasta jertfa în unire cu Tatal
si cu Duhul .
Preotul
nu se separa de credinciosi
Preotul
este organul vazut prin care Hristos aduce si este adus ca jertfa de unde
se vede înca o data responsabilitatea lui înfricosatoare. Dar preotul
nu monopolizeaza slujirea. El devine organ vazut prin care lucreaza Hristos
în virtutea hirotoniei prin care primeste preotia Mântuitorului pe care
Acesta a încredintat-o Bisericii, Trupul Sau. Toti slujesc la Liturghie,
fiecare însa în rândul treptei sale si fara ca slujirile sa se confunde.
Preotul nu se separa de credinciosi în aducerea Sfintei Jertfe ci este
întâi-statatorul adunarii euharistice afirmând prin aceasta unirea tuturor,
clerici si laici, în slujirea Sfintei Liturghii.
Note:
1. Robert
Taft, Great Entrance. A history of the Transfer of Gifts and other Preanaforal
Rites of the Liturgy of St. John Chrysostom, second edition, Roma, 1978,
p. 120-134
2. Doar înca trei rugaciuni ale Liturghiei
sunt adresate lui Hristos: rugaciunea antifonului al III-lea, Rugaciunea
de dinainte de Evanghelie si rugaciunea înaltarii Sfântului Agnet
3. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina
Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p. 121
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate
si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 227
5. M. Richard, Une homelie de Theophile d’Alexandrie
sur l’institution de l’Eucharistie în Revue d’Histoire Ecclesiastique
XXXIII (1937), p. 46-56
6. Pentru amanunte vezi Roman Zuzec, Cristologie
et soteriologique de la priere de l’hymne de cherubins în Le Christ dans
la liturgie. Conferences Saint-Serge, Roma, 1981, p. 363-376
Copyright
© 2002-2003, Biserica
Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia
This
file may be copied on the condition to specify the copyright notice.
|