Back

XXX

Intrarea Mare

Liturghia credinciosilor (euharistica), începuta odata cu rugaciunile pentru credinciosi, a fost întotdeauna înteleasa si traita ca o actualizare a Cinei celei de Taina prin împlinirea poruncii Mântuitorului. În seara Joii Mari, la Cina cea de Taina, Fiul lui Dumnezeu "Însusi pe Sine S-a dat pentru viata lumii" (anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur) împartasindu-i pe apostoli cu Trupul si Sângele Sau si poruncindu-le "Sa faceti aceasta întru pomenirea Mea" (I Cor. 11, 23-26).

Liturghia credinciosilor este actualizarea celor patru acte împlinite de catre Mântuitorul la Cina cea de Taina

O analiza atenta a relatarilor scripturistice (Matei 26, 28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 23-26) privind cele savârsite de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina în legatura cu instituirea Sfintei Euharistii ne descopera sapte actiuni: a luat pâinea, a multumit si binecuvântat, a frânt, a dat, a luat paharul, a multumit si a binecuvântat, a dat. Aceste actiuni se concentreaza în patru acte fundamentale: a luat (pâinea si paharul), a multumit si binecuvântat (pâinea si paharul), a frânt (pâinea) si a dat ( Trupul si Sângele Sau). Recunoastem aceste acte la înmultirea pâinilor în pustie (Matei 14, 19; 15, 36) când Euharistia a fost prefigurata. Apoi le întâlnim la Euharistia savârsita de Mântuitorul dupa învierea Sa din morti la Emaus cu cei doi ucenici Luca si Cleopa "când a stat împreună cu ei la masa, luând El pâinea, a binecuvântat si, frângând, le-a dat lor" (Luca 24, 30).
Liturghia credinciosilor, fiind o actualizare a Cinei celei de Taina, este, implicit, în partile sale principale o actualizare a acestor patru acte împlinite de catre Mântuitorul (1) si anume: Intrarea Mare (a luat), Anaforaua (a multumit si a binecuvântat), Frângerea (a frânt) si Împartasirea (a dat).

Intrarea Mare a ajuns astazi, de la un ritual simplu, la o solemnitate deosebita

Intrarea Mare, actualizarea luarii pâinii si a paharului (cu vin) de catre Mântuitorul, consta în aducerea darurilor de pâine si vin si asezarea lor pe Sfânta Masa. La origine era un act extrem de simplu împlinit de catre diaconi fara un ceremonial special.
În urma studiului sistematic al documentelor si vestigiilor arheologice din primele secole crestine, Robert Taft, profesor de Liturgica la Institutul Pontifical Oriental din Roma, a demonstrat netemeinicia opiniei, curente pâna de curând, potrivit careia credinciosii îsi aduceau darurile individuale de pâine si vin la altar într-o forma mai mult sau mai putin ritualizata, numai dupa plecarea catehumenilor. El a aratat ca practica ortodoxa actuala a aducerii de catre credinciosi a darurilor însotite de pomelnice înca de la începutul Liturghiei este cea originara, fiind prezenta întotdeauna în Orient. Deosebirea fata de primele secole crestine consta în aceea ca, daca acum darurile sunt aduse la proscomidiarul care este alaturi de altar, la început ele erau aduse în skevofilakion, o încapere distincta de restul bisericii situata de obicei în apropierea intrarii. Aici darurile erau primite de catre diaconi, erau selectate cele destinate Sfintei Jertfe iar dupa încheierea Liturghiei catehumenilor erau duse tot de catre diaconi pe Sfânta Masa. Se pare chiar ca darurile erau aduse în timp ce credinciosii îsi dadeau sarutul pacii (2).
Începând din secolul al IV-lea ritualul Intrarii Mari se amplifica tot mai mult pe masura ce i se atribuie o simbolistica tot mai complexa ajungând în cele din urma la o solemnitate deosebita fiind cel mai dezvoltat ritual din punct de vedere ceremonial al Sfintei Liturghii (3). Ca urmare, în evlavia populara Intrarea Mare este receptata ca unul dintre cele mai sacre si impresionante momente ale slujbei. Dupa iconoclasm a fost considerata un element atât de caracteristic si definitoriu al întregii slujbe încât, potrivit canonului iconografic, icoana Sfintei Liturghii ne prezinta procesiunea cu Cinstitele Daruri din cadrul Intrarii Mari (4).

Intrarea Mare cuprinde o serie de ritualuri pregatitoare pentru aducerea sfintei jertfe

În prezent Intrarea Mare, ca parte principala a Liturghiei credinciosilor, cuprinde o serie de ritualuri pregatitoare pentru anaforaua liturgica care constau în pregatirea duhovniceasca a slujitorilor si credinciosilor si pregatirea materiala a altarului si a darurilor pentru aducerea sfintei jertfe. Vom prezenta în continuare aceste ritualuri asa cum sunt savârsite ele astazi în Biserica Ortodoxa Româna (5) urmând ca în articolele urmatoare sa ne oprim asupra fiecaruia.
Dupa ecfonisul celei de a doua rugaciuni pentru credinciosi ("Ca sub stapânirea ta totdeauna fiind paziti Tie slava sa înaltam ...") cântaretii încep intonarea Imnului heruvic, o cântare ampla, patrunzatoare în care melodia lina, dând putere cuvintelor, are un rol esential pentru transpunerea credinciosilor într-o stare sufleteasca potrivita aducerii sfintei jertfe:"Noi care pe heruvimi cu taina închipuim si facatoarei de viata Treimi întreit sfânta cântare aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam".
În acest timp preotul rosteste în taina, pentru sine, rugaciunea "Nimeni nu este vrednic ..." marturisindu-si nevrednicia pentru slujirea ce îi sta înainte si încredintându-se cu smerenie lui Hristos "Cel ce aduce si Cel ce se aduce, Cel ce primeste si Cel ce se împarte". Apoi, închinându-se, spune împreuna cu diaconul de trei ori textul complet al cântarii heruvimice. Protosul cadeste în continuare altarul, iconostasul si credinciosii pregatind intrarea Cinstitelor Daruri. Buna mireasma a tamâiei se adauga astfel cântarii line, icoanelor si luminii discrete a candelelor si lumânarilor creând o atmosfera care sa stimuleze si simturile pentru o participare totala la slujba "lepdând toata grija cea lumeasca". De altfel în slujba ortodoxa, ca în nici un alt rit liturgic, impresia, impactul estetic al ceremonialului sau impunator, hieratic este de o importanta fundamentala (6).
Clericii se închina înaintea Sfintei Mese, saruta antimisul, crucea si Sfânta Masa si îsi cer iertare unii de la altii si de la popor. Merg la proscomidiar, preotul îi pune diaconului care are cadelnita Sfântul Aer pe umeri, îi da Sfântul Disc si, luând el însusi Sfântul Potir, pornesc în procesiune prin biserica precedati de paracliseri cu lumânari în mâna. Cântarea heruvicului se întrerupe si preotul si diaconul se roaga, asemenea tâlharului de pe cruce, ca Domnul Dumnezeu sa-i pomeneasca întru împaratia sa pe cei ce au adus si pe cei pentru care s-au adus acele cinstite daruri, pe episcop, pe clerici, pe conducatori, pe ctitori, pe cei adormiti si pe toti cei prezenti la slujba. Apoi intra în altar si aseaza cinstitele daruri pe Sfânta Masa în timp ce cântarea continua cu putere: "Ca pe Împaratul tuturor sa-l primim, pe Cel, de cetele îngeresti, nevazut înconjurat. Aliluia. Aliluia. Aliluia!".
La Liturghia arhiereasca episcopul nu iese în procesiune ci, dupa ce da Sfântul Disc diaconului iar Sfântul Potir celui dintâi dintre preoti, trece în dreptul usilor împaratesti pentru a primi Cinstitele Daruri, a face pomenirile si a le aseza pe Sfânta Masa.
Dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa ele sunt acoperite cu Sfântul Aer si cadite iar protosul (episcop sau preot) rosteste rugaciunea punerii înainte în timp ce diaconul începe ectenia cererilor cu cererea speciala pentru darurile puse înainte.

Intrarea Mare este actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vietii noastre si participare la jertfa lui Hristos

Actul aducerii darurilor la Sfântul Altar în cadrul Intrarii Mari a reprezentat înca de la început, cu toata simplitatea ritualului, actul jertfelnic al Bisericii de a-I oferi lui Dumnezeu ofranda vietii noastre. Dezvoltarea ritualului pâna la forma de azi a accentuat acest simbolism.
Hristos S-a jertfit pe Sine o data pentru totdeauna cuprinzându-ne pe toti în jertfa Sa. Jertfa este expresia fireasca a dragostei adevarate, însasi taina Sfintei Treimi fiind taina jertfei desavârsite pentru ca este taina dragostei desavârsite. Jertfa desavârsita a lui Hristos a facut posibila restaurarea noastra în starea de jertfelnicie. Noi suntem chemati ca, la rândul nostru, sa ne jertfim lepadându-ne cu totul de egoismul nostru si daruindu-ne în Hristos lui Dumnezeu pentru a învia împreuna cu El. Viata Bisericii, fiind viata Lui în noi si viata noastra în El este, in mod necesar, o viata jertfelnica, o îndreptare iubitoare eterna spre Dumnezeu. Jertfa lui Hristos implica asadar jertfa noastra ca atitudine esentiala si act esential al Bisericii, noua umanitate restaurata (7).
Prin pregatirea Cinstitelor Daruri la Proscomidie jertfele individuale ale fiecaruia, concretizate în darurile de pâine si vin, s-au unit în jertfa Bisericii si aceasta jertfa a Bisericii este aratata ca fiind împartasire din jertfa lui Hristos. Acum, prin aducerea cinstitelor daruri pe Sfânta Masa, Biserica se aduce pe sine însasi, ceea ce înseamna ca aduce pe Hristos, caci Biserica este Trupul Lui, iar El este Capul Bisericii. Dar Hristos însusi este "Cel ce aduce si Cel ce Se aduce". Astfel jertfa noastra, jertfa Bisericii, este jertfa lui Hristos (8). Prin ofranda euharistica noua ni se da nepretuita posibilitate de a participa la jertfa lui Hristos, la ofranda Sa unica, împlinindu-ne vocatia jertfitoare. Intrarea Mare ne constientizeaza ca cel ce a venit la Liturghie sa primeasca si nu sa daruiasca nu a înteles ca a fi madular al Bisericii înseamna, înainte de toate, participare la jertfa lui Hristos.
În decursul timpului Intrarii Mari i se adauga o simbolistica tot mai complexa, fapt care a influentat la rândul sau devoltarea ritualului. Astfel, la sfârsitul secolului al IV-lea, Teodor de Mopsuestia vede în Intrarea Mare purtarea solemna a trupului mort al Mântuitorului spre mormânt (9). Altii o considera o punere în scena liturgica a intrarii triumfale a Domnului în Ierusalim (10) sau chiar un simbol al celei de a doua veniri a Mântuitorului (11).

În încheierea acestei priviri sumare asupra istoricului, rânduielii si semnificatiei Intrarii mari putem spune împreuna cu Sfântul Maxim Marturisitorul ca acest ritual simbolizeaza "începutul si sfârsitul învataturii celei noi, care ni se va împartasi în cer, cu privire la iconomia lui Dumnezeu cea catre noi si descoperirea tainei mântuirii noastre, care se afla în adâncurile nepatrunse ale tainei dumnezeiesti"(12) .

Note:
1. Gregory Dix, The Shape of the Liturgy, London, 1945, p.48

2. Robert Taft, Great Entrance. A history of the Transfer of Gifts and other Preanaforal Rites of the Liturgy of St. John Chrysostom, second edition, Roma, 1978, p. 11-50
3. Ibidem, p. 3
4. Dionisie de Furna, Erminia picturii bizantine, Bucuresti, 2001, p. 183, 5. G. Millet, Monuments de l’Athos, Paris, 1927, p. 64
5. Desi în partile esentiale ritualul este acelasi, totusi exista diferente în ceea ce priveste practica diferitelor Biserici Ortodoxe distingându-se un ritual grec, unul slav si chiar unul românesc care a suportat influente din ambele parti
6. Robert Taft, Great Entrance, p. 10
7. Alexander Schmemann, Liturgy and Life, New York, 1983, p. 50
8. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p. 126
9. Cateheza XV baptismala, la Pr. Ene Braniste, Liturgica speciala, p. 356.
10. Sf. Gherman al Constantinopolului, Nicolae Cabasila
11. Sfântul Simeon al Tesalonicului
12. Mystagogia, XVI

Back to top

XXXI

Nimeni nu este vrednic...

Unul dintre scopurile principale ale ritualurilor Intrarii mari este pregatirea duhovniceasca a slujitorilor pentru aducerea Sfintei Jertfe. Un loc important în acest sens îl ocupa rostirea în taina de catre preot a rugaciunii "Nimeni nu este vrednic" dupa ecfonisul "Ca sub stapânirea ta totdeauna fiind paziti, Tie slava sa înaltam, Tatalui si Fiului si Sfântului Duh ..." al celei de a doua rugaciuni pentru credinciosi, în timp ce credinciosii intoneaza Heruvicul.

Rugaciunea este rostita de catre preot pentru sine

Rugaciunea din timpul cântarii heruvimice, desi apare în cele mai vechi manuscrise liturgice, nu face parte din structura originara a Liturghiei. Este probabil o rugaciune de origine monastica, adoptata la Marea Biserica (Sfânta Sofia) din Constantinopol în a doua jumatate a secolului al X-lea . Ea dubleaza oarecum atât rugaciunea punerii înainte spusa dupa asezarea darurilor pe Sfânta Masa cât si rugaciunile pentru credinciosi, subliniind si dezvoltând ideile cuprinse în acestea. Cuprinzând numeroase citate si aluzii scripturistice, se distinge de celelalte rugaciuni ale Sfintei Liturghii atât prin faptul ca este adresata lui Hristos si nu lui Dumnezeu Tatal cât si prin faptul ca este rostita de catre preot pentru sine, la persoana I singular, si nu în numele comunitatii.

Raspunderea personala a preotului pentru plinatatea vietii bisericesti

Înainte de aducerea darurilor pe Sfânta Masa si savârsirea jertfei fara de sânge, rugaciunea "Nimeni nu este vrednic", de o frumusete si profunzime aparte, exprima cutremurul cu care preotul trebuie sa-si împlineasca mareata slujire, constiinta nevredniciei sale si a nevoii de a primi ajutorul de sus.
În acelasi timp ea îi atrage atentia preotului asupra raspunderii personale pe care o are, caci numai hirotonia nu îl face în mod automat un slujitor vrednic. "Biserica nu neaga validitatea tainelor savârsite de orice popa, fie bun, fie rau, însa Biserica totodata cunoaste si toata înfricosatoarea realitate a dependentei vietii bisericesti de demnitatea sau nedemnitatea acelora carora le este încredintata iconomia tainelor lui Dumnezeu»" . Asadar, ceea ce trebuie sa cautam nu este minimul, validitatea, ci plinatatea vietii în Hristos traita în Biserica în slujbe si, în mod deosebit, în Sfânta Liturghie.
E nevoie ca fiecare, preot sau laic, sa se straduiasca ca, în puterea Sfântului Duh, sa se ridice la înaltimea slujirii sale. De aceea rugaciunea preotului pentru sine se completeaza în mod fericit cu cântarea heruvimica ce ne îndeamna pe toti sa lepadam toata grija cea lumeasca pentru a-L putea primi pe Hristos.

Tâlcuirea rugaciunii

Nimeni dintre cei legati cu pofte si cu desfatari trupesti nu este vrednic sa vina, sa se apropie, sau sa slujeasca Tie, Împaratul Slavei (Psalm 23, 7-10); caci a sluji Tie este lucru mare si înfricosator chiar pentru puterile cele ceresti.
Rugaciunea debuteaza cu afirmarea neputintei oricarei fapturi omenesti de a se ridica la vrednicia slujirii lui Dumnezeu "caci este lucru mare si înfricosator" chiar si pentru îngeri. De altfel Heruvicul ne avertizeaza ca, participând la Sfânta Liturghie, noi închipuim puterile îngeresti. Titlul de Împarat al slavei este preluat din Psalmul 23, 7-10 unde se precizeaza ca Împaratul slavei este "Domnul (Yahve) Cel tare si puternic, Domnul Cel tare în razboi". Aplicând lui Hristos, caruia îi este închinata rugaciunea, aceasta titulatura, noi afirmam implicit dumnezeirea sa.

Dar totusi, pentru iubirea Ta de oameni cea negraita si nemasurata, nemutat si neschimbat Te-ai facut om, si Arhiereu Te-ai facut noua, si, ca un Stapân a toate, ne-ai dat slujba sfânta a acestei jertfe liturgice si fara de sânge.
Cunoscând neputinta omeneasca, "Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Potrivit învataturilor formulate la sinoadele III si IV ecumenice (431 respectiv 451), Fiul lui Dumnezeu s-a facut om adevarat însa a ramas si Dumnezeu adevarat, firea omeneasca unindu-se cu cea dumnezeiasca în persoana Mântuitorului Iisus Hristos neamestecat si neschimbat, neîmpartit si nedespartit. Rugaciunea noastra preia termenul atreptos (neschimbat) al acestei definitii dogmatice pentru a sublinia unirea celor doua firi în persoana Mântuitorului.
Hristos, aducându-se pe Sine însusi ca jertfa unica si atotcuprinzatoare, S-a aratat a fi Arhiereu desavârsit: "sfânt, fara de rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi, si mai presus decât cerurile" (Evrei 7, 26). El este Arhiereul nostru cel mare care a strabatut cerurile (Evrei 4, 15) si care, fiind Dumnezeu adevarat si om adevarat, poate suferi cu noi în slabiciunile noastre, ispitit întru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat (Evrei 4, 16). Preotia lui Hristos se împlineste vesnic în Biserica fiindca El "a dat preotului sfânta slujire vazuta a jertfei liturgice fara de sânge, adica l-a facut organ constient prin care El însusi Îsi actualizeaza jertfa de pe Golgota în mod nesângeros spre împartasirea credinciosilor cu ea sub chipuri vazute".


Ca singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stapânesti cele ceresti si cele pamântesti (I Paral 29, 11), Care Te porti pe scaunul cel de heruvimi, Domn al serafimilor si Împaratul lui Israel (Sofonie 3, 15; Ioan 1, 49), Cel ce singur esti Sfânt si întru sfinti Te odihnesti (Isaia 57, 15).
Rugaciunea insista asupra faptului ca Arhiereul nostru, Cel care este alaturi de noi în slabiciunile noastre si a încredintat preotului slujirea vazuta a jertfei celei fara de sânge, este Dumnezeul cel Atotputernic, Cel singur Sfânt. Pentru a exprima cu cât mai multa putere acest lucru sunt preluate sau parafrazate o serie de expresii biblice care ni-l descopera pe Dumnezeu. Ne alaturam lui David care îl slaveste pe Dumnezeu spunând: "Toate câte sunt în cer si pe pamânt sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împaratia si Tu esti mai presus de toate, ca unul ce împaratesti peste toate" (I Paral 29, 11). Iar proorocul Sofonie Îl numeste Împaratul lui Israel (Sofonie 3, 15), expresie preluata de Natanael pentru a-L numi pe Hristos (Ioan 1, 49).

Deci pe Tine Te rog, Cel ce Singur esti bun (Matei 19, 17) si bine-ascultator, cauta spre mine pacatosul si netrebnicul robul Tau (Luca 17, 10) si îmi curateste sufletul si inima de cugete viclene (Evrei 10, 22); si învredniceste-ma (II Corinteni 3, 6), cu puterea Sfântului Tau Duh, pe mine, cel ce sunt îmbracat cu harul preotiei, sa stau înaintea Sfintei Tale Mese acesteia, si sa jertfesc Sfântul si Preacuratul Tau Trup si Sfântul Sânge. Caci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei si ma rog Tie: sa nu întorci fata Ta de la mine (Psalm 142, 7), nici sa ma lepezi dintre slujitorii Tai (Înt 9, 4), ci binevoieste sa-ti fie aduse darurile acestea de mine, pacatosul si nevrednicul robul Tau.
În fata lui Dumnezeu, despre Care Însusi Hristos ne spune ca este Cel singur bun (Matei 19, 17), preotul se vede asa cum este adica pacatos, plin de cugete viclene, sluga netrebnica ce încearca sa faca ceea ce este dator sa faca (Luca 17, 10). Realizând cât este de nevrednic îsi pune nadejdea în Cel care l-a chemat la slujirea aceasta îmbracându-l în harul preotiei cerând sa-l învredniceasca, precum pe Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 3, 6), sa fie slujitor al Sau si sa aduca Sfânta Jertfa.


Ca Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci (esti adus), Cel ce primesti si Cel ce Te împarti (esti împartit), Hristoase Dumnezeul nostru, si Tie slava înaltam, împreuna si Celui fara de început al Tau Parinte si Preasfântului si Bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
Încheierea rugaciunii ni-L descopera pe Hristos în mijlocul Bisericii Sale ca adevarat slujitor al Sfintei Liturghii, în acelasi timp jertfitor, jertfa si primitor al jertfei. Pentru a exprima aceasta sunt folosite patru participii preluate dintr-o omilie a lui Teofil al Alexandriei (atribuita initial Sfântului Chiril al Alexandriei) rostita în Joia Mare a anului 400: "Cel ce aduci si Cel ce Te aduci (esti adus), Cel ce primesti si Cel ce Te împarti (esti împartit)". Folosirea celui de al treilea participiu (Cel ce primesti) a dat nastere la mijlocul secolului al XII-lea, la o puternica controversa teologica ca urmare a contestarii calitatii de primitor a jertfei a lui Hristos de catre un oarecare Soterikhos Panteugenes, candidat pentru scaunul de patriarh al Antiohiei. Doua sinoade tinute la Constantinopol în 1156 si 1157 au exprimat învatatura ortodoxa potrivit careia Iisus Hristos în Euharistie si pe Cruce ca om se aduce lui Dumnezeu iar ca Dumnezeu primeste aceasta jertfa în unire cu Tatal si cu Duhul .

Preotul nu se separa de credinciosi

Preotul este organul vazut prin care Hristos aduce si este adus ca jertfa de unde se vede înca o data responsabilitatea lui înfricosatoare. Dar preotul nu monopolizeaza slujirea. El devine organ vazut prin care lucreaza Hristos în virtutea hirotoniei prin care primeste preotia Mântuitorului pe care Acesta a încredintat-o Bisericii, Trupul Sau. Toti slujesc la Liturghie, fiecare însa în rândul treptei sale si fara ca slujirile sa se confunde. Preotul nu se separa de credinciosi în aducerea Sfintei Jertfe ci este întâi-statatorul adunarii euharistice afirmând prin aceasta unirea tuturor, clerici si laici, în slujirea Sfintei Liturghii.

Note:
1. Robert Taft, Great Entrance. A history of the Transfer of Gifts and other Preanaforal Rites of the Liturgy of St. John Chrysostom, second edition, Roma, 1978, p. 120-134
2. Doar înca trei rugaciuni ale Liturghiei sunt adresate lui Hristos: rugaciunea antifonului al III-lea, Rugaciunea de dinainte de Evanghelie si rugaciunea înaltarii Sfântului Agnet
3. Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împaratiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p. 121
4. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 227

5. M. Richard, Une homelie de Theophile d’Alexandrie sur l’institution de l’Eucharistie în Revue d’Histoire Ecclesiastique XXXIII (1937), p. 46-56
6. Pentru amanunte vezi Roman Zuzec, Cristologie et soteriologique de la priere de l’hymne de cherubins în Le Christ dans la liturgie. Conferences Saint-Serge, Roma, 1981, p. 363-376

Copyright © 2002-2003, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.