Back

Explicarea Sfintei Liturghii (XXV)

Ectenia întreitã

Împãrtãsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt prin citirea si explicarea Sfintei Scripturi în cadrul primei pãrti a Sfintei Liturghii, numitã Liturghia Cuvântului, este urmatã de ectenia întreitã. Prin ectenia întreitã întelegem invocarea stãruitoare a milei lui Dumnezeu printr-un sir de cereri pe care diaconul (sau preotul) le adreseazã lui Dumnezeu, poporul continuând rugãciunea prin rãspunsul "Doamne miluieste!" rostit de câte trei ori.

O ectenie a milei

Limbajul liturgic românesc si slav a consacrat termenul de ectenie pentru orice succesiune de cereri sau îndemnuri la rugãciune adresate de cãtre diacon (sau de cãtre preot în lipsa acestuia) la care credinciosii rãspund cu "Doamne miluieste" sau "Dã Doamne". În limbajul liturgic grecesc termenul de ectenie, potrivit întelesului sãu (ectenie vine de la adjectivul ectenis, o, i care înseamnã insistent, prelung, stãruitor), se foloseste mai ales pentru ceea ce noi numim ectenia întreitã. Aceastã ectenie cuprinde un sir stãruitor de cereri prin care se invocã mila lui Dumnezeu si ajutorul Lui pentru trebuintele generale ale vietii îmbrãtisând întreaga comunitate bisericeascã, atât pe cei vii cât si pe cei adormiti. Pe drept cuvânt o putem numi o ectenie a milei deoarece este o invocare continuã a milei lui Dumnezeu culminând în ecfonis cu mãrturisirea lui Dumnezeu ca milostiv, ca Unul care se apleacã la noi coborând din necuprinderea si sfintenia lui neapropiatã si neatinsã de noi .
Mila lui Dumnezeu, ca expresie a iubirii Sale fatã de noi, se concretizeazã în tot felul de daruri stiute si nestiute pe cere le primim si culmineazã în dãrurirea lui Hristos însusi în Sfintele Taine, spre mântuirea noastrã si viata de veci. Mila lui Dumnezeu ne descoperã taina Dumnezeului Viu si personal cu care putem intra într-o relatie personalã. Cererea continuã a milei lui Dumnezeu creeazã în noi o stare de continuã dorintã dupã aceastã milã, simtirea permanentã a trebuintei milei Lui si cãutarea unei relatii personale cu Dumnezeu. Fiind o ectenie a milei, o invocare a milei lui Dumnezeu si constientizarea acestei mile, ectenia întreitã reprezintã un moment culminant al slujbei, continuând în mod firesc împãrtãsirea cu Dumnezeu prin cuvânt.

Rugãciunea Bisericii pentru nevoile fiecãruia

Spre deosebire de ectenia mare care este o rugãciune atotcuprinzãtoare ce îmbrãtiseazã întreaga creatie, ectenia întreitã reprezintã rugãciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului. "Antinomia crestinismului constã în aceea cã el este îndreptat asupra întregului - asupra întregii creatii, asupra întregii lumi, asupra întregii omeniri, dar, totodatã, este îndreptat integral si asupra fiecãrei persoane umane unice si de nerepetat" . În ectenia întreitã întreg putere rugãtoare a Bisericii se concentreazã asupra omului, asupra nevoilor lui.
Caracterul ei de rugãciune pentru nevoile particulare ale omului a fãcut ca cererile ecteniei întreite sã varieze în timp si de la o regiune la alta în functie de conditiile concrete, pânã la o relativã fixare a lor în zilele noastre. Pânã azi ecteniei întreite i se pot adãuga cereri speciale pentru diferite situatii si diverse categorii de credinciosi.

Sã zicem toti, din tot sufletul si din tot cugetul nostru, sã zicem. Manuscrisele vechi ale Sfintei Liturghii indicã faptul cã aceastã primã parte a ecteniei întreitã era initial despãrtitã . Diaconul rostea mai întâi îndemnul "Sã zicem toti!" la care credinciosii rãspundeau "Doamne miluieste!" Erau chemati astfel la rugãciune toti cei prezenti indicându-li-se si rãspunsul pe care îl vor da la cererile ce vor urma. Cel de-al doilea îndemn aratã starea lãuntricã cerutã de rugãciune, faptul cã este necesarã o angajare totalã a întregii noastre fiinte: "Din tot sufletul si din tot cugetul nostru sã zicem!". Unirea celor douã îndemnuri în unul singur explicã repetarea cuvintelor "sã zicem". În forma sa de astãzi începutul ecteniei întreite concentreazã semnificaþiile îndemnurilor initiale fiind oarecum similar cu începutul ecteniei mari unde, înainte de cererile propriu-zise, diaconul indicã credinciosilor cum trebuie sã se roage si anume "în pace".

Doamne, Atotstãpânitorule, Dumnezeul pãrintilor nostri, rugãmu-ne tie, auzi-ne si ne miluieste. Îl mãrturisim pe Dumnezeu ca Atotstãpânitor dar, în acelasi timp, si ca Dumnezeu al pãrinþilor nostri si de aceea îndrãznim sã-L rugãm sã ne audã si sã-si reverse mila Lui peste noi.

Miluieste-ne pe noi, Dumnezeule, dupã mare mila Ta, rugãmu-ne Tie, auzi-ne si ne miluieste. Inspiratã de începutul psalmului 50, aceastã cerere este o invocare a milei lui Dumnezeu si, în acelasi timp, o mãrturisire a marii Lui mile. Ne îndreptãm întreg sufletul si cugetul spre Dumnezeul cel Atotstãpânitor cunoscând marea Sa milã si având credinta cã nu-si va întoarce fata Lui de la noi ci ne va auzi si ne va milui.

Încã ne rugãm pentru Preafericitul Pãrintele nostru Patriarhul (N) [pentru (Înalt) Preasfintitul (Arhi-) Episcopul (si Mitropolitul) nostru (N)] si pentru toti fratii nostri cei întru Hristos. Ne rugãm pentru întâi-stãtãtãtorul Bisericii locale, cel pe care Dumnezeu l-a rânduit sã ne cãlãuzeascã spre Împãrãtia cerurilor învãtându-ne cuvântul adevãrului, cel de care depinde bunul mers al Bisericii si mântuirea noastrã.

Încã ne rugãm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuirea tãrii, pentru mai marii oraselor si ai satelor si pentru iubitoarea de Hristos oaste, pentru sãnãtatea si mântuirea lor. Conducãtorii si ostasii tãrii sunt cei de care depind conditiile externe în care îsi desfãsoarã Biserica activitatea. De aceea ne rugãm ca Domnul sã le lumineze mintea si inima, sã-i aducã la dreapta credintã si sã-i mântuiascã. Rugãciunea noastrã îmbrãtiseazã de asemenea întreg poporul român de pretutindeni, cerând mântuirea lui.

Încã ne rugãm pentru fratii nostri: preoti, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi si monahii si pentru toti cei întru Hristos frati ai nostri. Ne rugãm pentru clerul de mir, cel monahal si pentru toti monahii, cei care s-au consacrat slujirii lui Dumnezeu, fiecare în treapta sa, pentru mântuirea întregului popor al lui Dumnezeu.

Încã ne rugãm pentru fericitii si pururea pomenitii ctitori ai sfântului lãcasului acestuia si pentru toti cei mai înainte adormiti, pãrinti si frati ai nostri dreptslãvitori, care odihnesc aici si pretutindeni. Rugãciunea se îndreaptã spre cei adormiti, începând cu ctitorii lãcasului în care ne rugãm. Acestia, prin jertfa lor, au fãcut posibilã slujirea Sfintei Liturghii. Apoi, în virtutea dragostei fatã de toti, rugãciunea îi cuprinde pe toti dreptslãvitorii crestini adormiti întru Domnul.

Încã ne rugãm pentru mila, viata, pacea, sãnãtatea, mântuirea, cercetarea, lãsarea si iertarea pãcatelor robilor lui Dumnezeu, enoriasi, ctitori si binefãcãtori ai sfântului lãcaºului acestuia. Rugãciunea se îndreaptã acum spre cei vii care sunt legati în mod deosebit de lãcasul în care ne-am adunat spre sãvârsirea Sfintei Liturghii: enoriasii, adicã membrii comunitãtii parohiale, prezenþi sau nu la slujbã, ctitorii si binefãcãtorii, cerând ceea ce este esential pentru ei: mila lui Dumnezeu, viata cea adevãratã, pacea sufletului, sãnãtate, mântuire, cercetarea de cãtre Dumnezeu, lãsarea si iertarea pãcatelor. Învãtãm de aici ce ne este cu adevãrat folositor si ca urmare ce trebuie sã-i cerem lui Dumnezeu si în rugãciunile noastre particulare.

În continuare Liturghierul indicã posibilitatea adãugãrii unor cereri diferite în funcþie de contextul concret în care se slujeste Sfânta Liturghie. Spre sfârsitul Liturghierului gãsim tipãrite cereri la diferite trebuinþe: la vreme de neplouare si foamete, la vreme de necontenire a ploilor, pentru cei ce cãlãtoresc, pentru cei bolnavi, pentru vrãjmasii cei ce ne urãsc si ne asupresc, pentru cei ce sunt în închisori, pentru nãvãlirea vrãjmasilor, la boli molipsitoare, multumiri pentru facerea de bine a lui Dumnezeu, pentru cei ce sunt asupriti de vrãjmasi, pentru înmulþirea dragostei si dezrãdãcinarea urii si a toatã rãutatea, pentru cererea si câstigarea celor de trebuintã si de folos, pentru vreme de orice nevoie si primejdie omeneascã. De asemenea se pot adapta si alte cereri preluate din Molitfelnic (de exemplu pentru elevi si studenti) sau chiar pot fi alcãtuite, în anumite împrejurãri, unele cereri speciale.
Este bine sã se evite pomenirile nominale care lungesc în mod artificial slujba si o fragmenteazã, cu exceptia cazului în care anumite persoane binecunoscute de comunitate se aflã în situatii deosebite în care au nevoie de rugãciunile celorlalti.

Încã ne rugãm pentru cei ce aduc daruri si fac bine în sfântã si întrutot cinstitã biserica aceasta, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei ce cântã si pentru poporul ce stã înainte si asteaptã de la Tine mare si multã milã. Ultima cerere îi cuprinde pe toti cei implicati în mod direct în buna desfãsurare a slujbei: cei ce aduc daruri si fac bine în bisericã, cei ce se ostenesc pentru bisericã, cei ce cântã la slujbã si întreg poporul participant la Sfânta Liturghie care asteaptã cu credintã marea si bogata milã a lui Dumnezeu.

Preotul, prin rugãciunea pe care o rosteste, întãreste rugãciunea poporului cerând mila lui Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul nostru, primeste aceastã rugãciune stãruitoare de la robii Tãi si ne miluieste pe noi, dupã multimea milei Tale, si trimite îndurãrile Tale peste noi si peste tot poporul Tãu, care asteaptã de la Tine multã milã.

Ecfonisul ni-L descoperã pe Dumnezeu ca milostiv si iubitor de oameni:
Cã milostiv si Iubitor de oameni Dumnezeu esti, si Tie slavã înãltãm: Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, acum, si pururea, si în vecii vecilor. Dumnezeul nostru e Dumnezeul milei si al iubirii, mai tare decât orice stãpânire si putere, e Dumnezeul fermitãtii în delicatete. Nu e un Dumnezeu al ratiunii reci ci al unei simtiri miloase, al unei participãri la durerea celor ce suferã, de aceea îl slãvim cu bucurie.

Note:
§ Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxã, Craiova, 1986, p.202

§ Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împãrãtiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p.88
§ Juan Mateos, SJ, La celebration de la Parole dans la Liturgie byzantine. Etude historique, OCA, 191, Roma, 1971, p.151-155
§ Liturghierele românesti si slave adaugã ecteniei întreite si ectenia mortilor din slujba Panihidei spre a fi rostitã atunci cãnd se face pomenirea mortilor.

Pr. Florin Botezan

Back