Back

Explicarea Sfintei Liturghii (XXIV)

Predica (I)

Dumnezeu Cuvântul ne vorbeste si ni se împãrtãseste prin cuvânt în prima parte a Sfintei Liturghii numitã, pentru aceasta, Liturghia Cuvântului. Dar aceastã împãrtãsire nu se realizeazã numai prin citirea cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scripturã ci si prin actualizarea acestuia în adunarea euharisticã prin predicã.

În Biserica primarã predica era rostitã imediat dupã lecturile din Sfânta Scripturã

Încã de la început predica liturgicã era rostitã imediat dupã lecturile din Sfânta Scripturã. Sfântul Iustin Martirul si Filosoful, în cea mai veche descriere a Sfintei Liturghii pãstratã pânã astãzi, alcãtuitã la jumãtatea secolului al II-lea dupã Hristos, aratã cã dupã adunarea crestinilor pentru sãvârsirea Sfintei Liturghii "se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) si scrierile profetilor (Vechiul Testament n. n.) câtã vreme îngãduie timpul. Apoi, dupã ce cititorul înceteazã, întâistãtãtorul (episcop sau preot n.n.) tine un cuvânt prin care sfãtuieste si îndeamnã la urmarea acestor învãtãturi". Din Constitutiile Apostolice aflãm cã uneori se tineau chiar mai multe predici: "Preotii sã povãtuiascã pe credinciosi, fiecare din ei pe rând, nu toti deodatã, iar la urmã episcopul" . Diverse referinte ulterioare din scrierile Pãrintilor si Scriitorilor bisericesti (Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gurã de Aur etc.) ne încredinteazã cã predica era rostitã imediat dupã lecturile biblice.

Predica mãrturiseste cã Cuvântul lui Dumnezeu a fost auzit, primit si înteles

Este adevãrat cã asezarea predicii dupã lecturile biblice se explicã într-o anumitã mãsurã si prin preluarea, în cadrul Liturghiei Cuvântului, a structurii serviciului divin de la sinagogã care consta în rugãciuni, cântãri de psalmi, citiri biblice si predicã. Dar acestei structuri i s-a dat o cu totul altã încãrcãturã astfel încât argumentele principale pentru rostirea predicii imediat dupã lecturile biblice tin de esenta Liturghiei. De aceea este important sã întelegem mai întâi care este sensul predicii în Liturghie.
Predica trebuie sã fie o Omilie adicã sã se întemeieze pe textele biblice (Evanghelie si/sau Apostol) citite la Liturghia respectivã. Ea poate lua forma concretã a omiliei exegetice (explicarea verset cu verset a pericopei citite) sau a omiliei tematice, dezvoltând o temã extrasã din textul biblic citit. Dar omilia nu este o simplã explicare a unui pasaj din Scripturã ci actul sacramental al împãrtãsirii cuvântului Tatãlui de cãtre Fiul Sãu preaslãvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Sãu hirotonit, adunãrii euharistice "nu în cuvinte de înduplecare ale întelepciunii omenesti ci în adeverirea Duhului si a puterii" (I Corinteni 2, 4) . Scopul predicii este de a împãrtãsii adunãrii Bisericii, în locul si timpul concret în care se sãvârseste Sfânta Liturghie, cuvântul unic pe care Tatãl l-a vestit lumii prin Fiul Sãu. Predica mãrturiseste astfel cã Cuvântul a fost auzit, primit si înteles, esenta ei constând tocmai în legãtura vie cu Evanghelia care s-a citit.
Ea este asadar o continuare fireascã a lecturilor biblice formând împreunã cu acestea momentul central al Liturghiei Cuvântului, împãrtãsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt. Predica face si legãtura între Cuvânt si Tainã, între Liturghia Cuvântului si Liturghia Euharisticã, pregãtind credinciosii pentru împãrtãsirea cu Trupul si Sângele Domnului.

Mutarea predicii se datoreazã scãderii evlaviei

În decursul timpului predica a fost mutatã la priceasnã, dupã împãrtãsirea preotului, sau chiar la sfârsitul Liturghiei. Aceastã mutare s-a fãcut pe fondul scãderii evlaviei si a râvnei credinciosilor, din motive care nu numai cã nu tin de logica internã a Sfintei Liturghii ci uneori chiar o contrazic. Se încerca astfel retinerea cât mai mult la slujbã a credinciosilor, stiut fiind faptul cã, încã din vremea Sfântului Ioan Gurã de Aur, unii dintre acestia plecau dupã ascultarea predicii. Pe de altã parte se cãuta a-i ajuta pe cei care ajungeau mai târziu la slujbã sã nu piardã predica.

Predicarea la priceasnã contrazice logica internã a Sfintei Liturghii

Disparitia împãrtãsaniei generale a credinciosilor a lãsat un gol pe care predicarea la priceasnã încearcã sã-l umple înlocuind cuminecarea cu Trupul si Sângele Domnului cu împãrtãsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin predicã. Dar aceasta contrazice logica desfãsurãrii actului liturgic deoarece împãrtãsirea prin cuvânt este centrul Liturghiei Cuvântului, cele douã modalitãti de împãrtãsire cu Hristos, prin cuvânt, respectiv cu Însusi Trupul si Sângele Sãu, neexcluzându-se si neînlocuindu-se ci presupunându-se reciproc, împãrtãsirea prin cuvânt fiind o pregãtire pentru împãrtãsirea cu Sfintele Taine.
Chiar si atunci când credinciosii se împãrtãsesc cu Sfintele Taine, predicarea la priceasnã nu se justificã ca o pregãtire imediatã pentru cuminecare. Rânduiala Liturghiei ne aratã cã imediat înainte de împãrtãsirea credinciosilor se cântã chinonicul (imnul împãrtãsirii) si se rostesc rugãciuni speciale, acte menite sã îi ajute pe credinciosi sã se adune în sine cercetându-si sufletul si pregãtindu-se astfel pentru întâlnirea cu Hristos. Predicii, ca pregãtire pentru împãrtãsire îi este rezervat un alt context, în cadrul Liturghiei Cuvântului.
În favoarea predicãrii la priceasnã s-a încercat sã se argumenteze prin aceea cã preotul care tocmai s-a împãrtãsit poartã plenitudinea vietii lui Hristos în el fiind un hristofor, un purtãtor al lui Hristos euharistic. Dar preotul este un hristofor si înainte de a se împãrtãsi la Liturghia respectivã pentru cã el s-a împãrtãsit de atâtea ori pânã atunci. Si chiar la acea Liturghie el s-a împãrtãsit cu Dumnezeu Cuvântul prin lecturile biblice si, de aceea, imediat dupã primirea cuvântului lui Dumnezeu din Apostol si Evanghelie este momentul de a-l împãrtãsi adunãrii euharistice ca mãrturisire a primirii si întelegerii lui de cãtre Bisericã. Remarcãm de asemenea paralelismul dintre cele douã pãrti ale Sfintei Liturghii si în aceastã privintã: preotul, dupã ce se împãrtãseste la Liturghia Cuvântului cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, îl împãrtãseste adunãrii euharistice prin predicã iar, la Liturghia Euharisticã, dupã ce se împãrtãseste cu Trupul si Sângele Domnului, îi împãrtãseste si pe credinciosi cu Sfintele Taine.

Predicarea la sfârsitul Liturghiei nu mai este un act sacramental

Mutarea predicii la sfârsitul Liturghiei este privitã ca un efect al scãderii calitãtii acesteia. O predicã slabã ajunge chiar sã conturbe uneori desfãsurarea slujbei si de aceea s-a considerat cã este preferabil sã fie rostitã la sfârsit. Acest motiv nu justificã însã mutarea. Scotând predica din contextul Sfintei Liturghii si asezându-o dupã momentul cuminecãrii aceasta îsi pierde calitatea de act sacramental, de împãrtãsire cu cuvântul lui Dumnezeu, devenind o simplã cuvântare. Constatarea existentei unei crize a predicii nu trebuie sã ducã la eliminarea predicii din Liturghie ci la reconsiderarea actului predicatorial, la cãutarea mijloacelor prin care predica poate fi cu adevãrat actul sacramental al împãrtãsirii cuvântului Tatãlui de cãtre Fiul Sãu preaslãvit, Iisus Hristos, prin predicatorul Sãu hirotonit, adunãrii euharistice.

Urmãrile mutãrii predicii spre sfârsitul Liturghiei sunt negative

Potrivit cuvintelor Mântuitorului "fiecare pom se cunoaste dupã roadele lui. Cã nu se adunã smochine din mãrãcini si nici nu se culeg struguri din spini" (Luca 6, 44). Dincolo de orice argument s-au remarcat urmãrile mutãrii predicii fie la priceasnã fie la sfârsitul Liturghiei: micsorarea interesului credinciosilor pentru comentarea pericopelor biblice, ignoranta în privinta Scripturii, încurajarea participãrii numai la o parte din slujbã, scãderea zelului pentru predicã la liturghisitori, înlocuirea omiliei cu predici tematice care, în multe cazuri, nu au legãturã cu citirile biblice etc. Asadar urmãri negartive în ceea ce priveste slujirea Liturghiei si participarea la aceasta.

Sfântul Sinod a hotãrât ca predica sã fie rostitã imediat dupã citirea Sfintei Evanghelii

Având în vedere toate cele arãtate mai sus, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotãrât ca predica sã fie rostitã de preot sau diacon imediat dupã citirea Sfintei Evanghelii. Din pãcate aceastã hotãrâre luatã cu 50 de ani în urmã încã nu se aplicã pretutindeni. Aplicarea ei în fiecare parohie nu ar putea fi decât beneficã, redând predicii locul firesc si constituind încã un pas spre o trãire deplinã a Sfintei Liturghii.

Note:
§ Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Apologia I, cap. 67 în PG, t. VI, col. 428-432, trad. rom. în Apologeti de limba greacã, Buc., 1997, p. 95.
§ Constitutiile Apostolice, cartea a II-a, 57 la Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1998, p. 196
§ Thomas Hopko, The Liturgical Sermon, în St. Vladimir Theological Quaternary, nr. 41/1997, p. 182
§ Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împãrãtiei, Ed. Anastasia, Bucuresti, p.82
§ vezi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1998, p. 197.

§Hotãrârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privitoare la problema catehizãrii, octombrie 1950, în Glasul Bisericii, nr. 9-10(1950, p. 78-80

Pr. Florin Botezan

Back