Back

Explicarea Sfintei Liturghii (XXIII)

Lecturile biblice (IV)

Întâi-stãtãtorul de drept al oricãrei slujbe este, în eparhia sa, episcopul. Liturghia deplinã presupune unirea în slujire a preotilor, diaconilor si credinciosilor în jurul episcopului. Imposibilitatea practicã a împlinirii acestui lucru în fiecare parohie a dus la delegarea de cãtre episcop a preotilor ca întâi stãtãtori ai adunãrilor euharistice locale. Sfânta Liturghie, în forma sa de astãzi cuprinsã în Liturghier, este astfel structuratã încât sã fie slujitã de cãtre preot împreunã cu diaconul si credinciosii. Factori mai mult sau mai putin obiectivi fac însã ca în majoritatea bisericilor diaconii sã lipseascã. Desigur "validitatea" nu este afectatã dar slujba îsi descoperã cu mult mai multã putere frumusetea si semnificatia atunci când slujeste si diaconul. Astfel dialogul dintre preot si diacon de dinainte de citirea Evangheliei aruncã o nouã luminã asupra momentului central al Liturghiei Cuvântului atrãgând atentia adunãrii euharistice asupra a ceea ce va urma.

Duhul Sfânt este invocat pentru a da putere propovãduirii cuvântului

Tipicul prevede ca diaconul, primind Sfânta Evanghelie de la preot si iesind prin sfintele usi, sã cearã binecuvântarea preotului rostind:
"Binecuvinteazã, pãrinte, pe binevestitorul Sfântului Apostol si Evanghelist (N)".
Aceastã cerere ni-l descoperã pe diaconul care va citi Sfânta Evanghelie ca pe un evanghelist (binevestitor) care continuã lucrarea de propovãduire a sfintilor apostoli si evanghelisti. Binecuvântarea preotului subliniazã continuitatea propovãduirii Cuvântului lui Dumnezeu mãrturisind unitatea în rugãciune cu autorii Sfintelor Evanghelii:
"Dumnezeu, pentru rugãciunile Sfântului, întru tot lãudatului Apostol si Evanghelist (N) sã-ti dea tie, celui ce binevestesti, cuvânt cu putere multã, spre plinirea Evangheliei iubitului Sãu Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos".
Este o rugãciune cãtre Dumnezeu Tatãl prin care este invocat Duhul Sfânt pentru a da putere cuvântului (mai precis pentru a da putere propovãduirii cuvântului dupã cum reiese din originalul grecesc) spre plinirea Evangheliei lui Hristos adicã spre a face sã rodeascã cuvântul în inimile celor care îl vor auzi: "Iar sãmânta semãnatã în pãmânt bun este cel care aude cuvântul si-l întelege, deci care aduce rod si face: unul o sutã, altul saizeci, altul treizeci" (Matei 13, 23).

Atentia este provocatã asupra citirii ce va urma

Urmeazã trei îndemnuri distincte adresate adunãrii euharistice: "Întelepciune, drepti, sã ascultãm Sfânta Evanghelie!".

"Întelepciune" este o exclamatie care are ca scop principal provocarea atentiei asupra a ceea ce va urma. În timpul Sfintei Liturghii acest îndemn este rostit în mai multe rânduri de cãtre preot sau diacon deoarece " putere uitãrii e mare si nici una dintre slãbiciunile omenesti nu pune, asa de des si asa de usor stãpânire pe om ca aceasta. Noi însã trebuie sã stãm si sã luãm parte la slujbã, la cântãrile si la ceremoniile ei cu gânduri cuviincioase dacã vrem sã nu luãm degeaba parte la ele si sã ne pierdem timpul în zadar. De aceea (...) e necesarã o reamintire din afarã de noi pentru ca sã putem pune iarãsi stãpânire pe gândul nostru, care e necontenit furat de uitare si ademenit spre desartele griji" .

Respectul ne impune sã stãm în picioare înaintea lui Dumnezeu

"Drepti!" este un îndemn foarte concret cu privire la pozitia corpului nostru în timpul citirii Sfintei Evanghelii si anume ridicati în picioare, Apostolul putând fi ascultat si sezând. Dupã cum aratã Sfântul Nicolae Cabasila, statura dreaptã a corpului, în picioare, este tinuta celor ce se roagã, cea dintâi dovadã a râvnei noastre . Este pozitia de rugãciune caracteristicã omului biblic si primilor crestini atât în ceea ce priveste rugãciunea particularã cât si pe cea comunitarã, în bisericã . Statul în picioare este expresia trupeascã a profundului nostru respect fatã de Dumnezeu în fata Cãruia chiar si îngerii stau în picioare. Atitudinea exterioarã nu exprimã doar atitudinea interioarã ci ea actioneazã nemijlocit asupra acesteia transmitând sufletului starea de respect si evlavie. De aceea, în mod traditional, în bisericile ortodoxe se stã în picioare, scaunele fiind rezervate celor neputinciosi. Omului modern, obsedat de confort, îi este greu sã înteleagã importanta efortului de a sta în picioare în fata lui Dumnezeu. Ca urmare, Bisericile occidentale au introdus, încã de demult, bãncile. În ultimul timp au început sã se înmulteascã si în bisericile ortodoxe scaunele. În Ardeal, sub inluentã greco-catolicã au pãtruns chiar bãncile, fapt care uneori perturbã buna desfãsurare a slujbelor. Astfel nu de putine ori ne este dat sã vedem în urma îndemnului foarte concret "Drepti!" credinciosii îndeplinind exact actul opus si anume asezându-se în bãnci.
Îndemnul urmãtor: "Sã ascultãm Sfânta Evanghelie!" ne aratã motivul pentru care trebuie sã ne ridicãm în picioare si sã fim atenti. În acelasi timp ne atrage atentia asupra momentului culminant al Liturghii Cuvântului: împãrtãsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin ascultarea cuvântului Sãu.

Numai un suflet plin de pace se deschide cuvântului lui Dumnezeu

"Pace tuturor!" rosteste din nou preotul dãruind pacea lui Hristos iar credinciosii rãspund "Si duhului tãu!". Numai într-un suflet plin de pace, netulburat de gânduri lumesti dusmãnoase, de urã, de amintiri neplãcute, de griji strãine de Dumnezeu, poate pãtrunde adânc si rodi cuvântul Evangheliei .
Este anuntat apoi locul de unde se va citi iar credinciosii, în asteptarea cuvântului dumnezeiesc exclamã "Slavã Tie Doamne, slavã Tie!" salutând cu bucurie prezenþa lui Hristos care vine sã ne învete si sã ni se împãrtãseascã prin cuvintele Sale. Un ultim îndemn "Sã luãm aminte!" precede citirea Evangheliei.

Cuvântul vine din realitatea eshatologicã a Împãrãtiei lui Dumnezeu

Sfânta Evanghelie, ca de altfel si Apostolul, a fost întotdeauna cititã solemn, cu accente variate care scot în evidentã ideea textului si, în acelasi timp, încadreazã textul Noului Testament în slujbã. "Evanghelia nu se citeste critic, rece, iscoditor, cu porniri de îndoialã în cele citite, ci cu simtirea cã suntem ridicati într-o altã zonã; se citeste în duh de laudã, doxologic, într-o bucurie sãrbãtoreascã pentru ceea ce ne-a dat si ne dã Dumnezeu". Citirea recitativã a Evangheliei si Apostolului ca si plasarea acestora în contextul cântãrii Aliluia si a trisaghionului ne aratã modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ajunge în Bisericã venind nu pur si simplu din trecut ca o carte si un canon fixat ci mai ales din realitatea eshatologicã a Împãrãtiei lui Dumnezeu .

Recitarea liturgicã trebuie sã reliefeze textul

Pânã prin secolul al XIII-lea textele pericopelor evanghelice si apostolice erau însoþite de semne specifice ecfonetice care indicau modalitatea în care trebuiau citite, semne a cãror semnificatie nu mai este de mult cunoscutã . În prezent recitarea liturgicã este lãsatã în seama cititorilor dar câteva reguli minimale trebuie avute în vedere si anume:
· linia melodicã sã nu fie învolburatã de melisme;
· recitativul trebuie în primul rând sã reliefeze textul;
· pacea sã defineascã actul interpretativ .
Încheindu-se citirea Sfintei Evanghelii poporul înaltã din nou cântarea de slavã mãrturisind prezenta lui Hristos în mijlocul nostru iar preotul îi binecuvinteazã în semnul sfintei cruci cu Evanghelia care are pe ea icoana Învierii arãtând prin aceasta cã prin cruce s-a ajuns la înviere iar învierea a încununat lucrarea Cuvântului întrupat pentru noi.

Note:
§ Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, XXI,Bucuresti, 1989, p. 60
§ vezi Ieromonah Gabriel Bunge, Practica rugãciunii personale dupã traditia Sfintilor Pãrinti, Sibiu, 1996, p.145-151
§ Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Spiritualitate si comuniune în Liturghia ortodoxã, Craiova, 1986, p.198
§ Ioannis Zizioulas, Fiinþa eclesialã, p. 217, n. 70
Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnograficã din cãrtile de ritual si cântarea bisericeascã, Bucuresti, 1937, p. 278-283
§ vezi Prof. Eugen Drãgoi, Recitarea liturgicã între traditie si inovatie, Galati, 2001, p.17-25

Pr. Florin Botezan

Back