Back
Explicarea Sfintei Liturghii (XXI)
Lecturile biblice (II)
Împãrtãsirea cu Dumnezeu
Cuvântul prin cuvânt, consumarea euharisticã a cuvântului
dumnezeiesc, se împlineste în cadrul unui ritual care a evoluat
în decursul timpului. Cunoasterea istoriei si semnificatiei acestui
ritual ne va ajuta sã-l trãim deplin.
Dãruirea reciprocã a pãcii pregãteste
adunarea euharisticã pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu
Binecuvântarea "Pace tuturor!",
rostitã de cãtre protosul (întâi-stãtãtorul)
adunãrii euharistice (episcop sau preot) dupã adunarea în
Bisericã a clerului si credinciosilor, a însemnat, secole
de-a rândul, începutul Sfintei Liturghii. Astãzi marcheazã
începutul pãrtii centrale a Liturghiei Cuvântului.
Atentionati de îndemnul diaconului "Sã luãm aminte!",
credinciosii rãspund binecuvântãrii "Pace tuturor!"
cu cuvintele "Si duhului tãu!". Aceastã dãruire
reciprocã a pãcii pregãteste adunarea euharisticã
pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu, cãci numai un suflet
care a dobândit pacea poate deveni ogor roditor pentru sãmânta
cuvântului (Luca 5, 15).
Rostind "Pace tuturor!" protosul nu face un simplu îndemn
adunãrii ci, în puterea Duhului Sfânt, dãruieste
cu adevãrat, precum apostolii, pacea lui Hristos celor ce sunt
vrednici de aceasta: "Si de va fi acolo un fiu al pãcii, pacea
voastrã se va odihni peste el, iar de nu, se va întoarce
la voi"(Luca 10, 6). Este pacea pe care Mântuitorul Însusi
a dãruit-o ucenicilor Sãi spunându-le: "Pace
vã las vouã, pacea Mea o dau vouã, nu precum dã
lumea vã dau Eu. Sã nu se tulbure inima voastrã,
nici sã se înfricoseze" (Ioan 14, 27). Chiar mai mult,
aceastã dãruire a pãcii îl face prezent, în
Duhul Sfânt, pe Hristos în noi cãci "pacea este
Însusi numele lui Hristos, este El Însusi". Având
pacea lui Hristos în suflet, pe El Însusi în mijlocul
nostru, putem primi spre hranã duhovniceascã cuvântul
dumnezeiesc cuprins în Sfânta Scripturã.
În secolele VII-VIII se
renuntã la lecturile din Vechiul Testament
La început lecturile biblice de la Sfânta
Liturghie cuprindeau, pe lângã Apostol si Evanghelie, si
fragmente din Vechiul Testament, mai precis din Lege si Prooroci (inclusiv
din cãrtile lui Iisus Navi, Judecãtori, Regi, Cronici, Iov
si cãrtile lui Solomon) dupã cum aflãm din Constitutiile
Apostolice. Aceastã rânduialã este confirmatã
de scrierile Sfintilor Vasile cel Mare, Ioan Gurã de Aur si Maxim
Mãrturisitorul.
Din secolul al IV-lea lecturile din Vechiul Testament se reduc la o singurã
paremie din profetii, iar în secolele VII-VIII, concomitent cu introducerea
antifoanelor, sunt abandonate cu totul. În aceeasi perioadã
Biserica interzicea, prin canonul 82 al Sinodului Quinisext tinut în
anul 682, reprezentarea simbolicã a lui Hristos în icoanã,
sub chipul unui miel. Argumentul invocat de sinodali si anume cã
"onorãm figurile si umbrele - ca pe niste simboluri si închipuiri
ale Bisericii, dar preferãm harul si adevãrul, primind acest
adevãr ca împlinire a Legii" a dus probabil si la renuntarea
la lecturile profetice (figuri si umbre) si concentrarea pe scrierile
nou-testamentare care ne descoperã harul si adevãrul. Totusi,
pânã în zilele noastre, ultima paremie cititã
la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unitã cu Vecernia
din Joia Mare, Sâmbãta Mare, Ajunul Nasterii Domnului si
a Bobotezei, reprezintã o rãmãsitã a vechilor
lecturi vechi-testamentare .
Renuntarea la citirile din Vechiul Testament au dus la o sãrãcire
a slujbei si a cultului în general având ca efect o ignorantã
destul de mare a credinciosilor ortodocsi în ceea ce priveste aceastã
parte importantã a Sfintei Scripturi.
Prochimenul a fost, la origine,
un psalm cântat responsorial
Lectura profetiei din Vechiul Testament era urmatã
de cântarea responsorialã a unui psalm. În cântarea
responsorialã, folositã aproape exclusiv în cult pânã
în secolul al IV-lea, cântãretul dãdea tonul
si conducea cântarea, dupã fiecare stih intonat de el credinciosii
cântând rãspunsul care consta într-un verset
din psalm sau o formulã doxologicã (Aliluia). Prochimenul
asezat înaintea Apostolului, alcãtuit dintr-un singur stih
si din rãspuns, este ceea ce a rãmas în zilele noastre
din vechiul psalm cântat responsorial.
Rânduiala slavã de intonare a prochimenului pãstreazã
cântarea responsorialã. Astfel, dupã ce cântãretul
anuntã glasul si cântã rãspunsul, corul repetã
rãspunsul. Cântãretul cântã stihul, corul
repetã rãspunsul. Cântãretul cântã
prima parte a rãspunsului iar corul continuã cântarea
acestuia.
Rânduiala greceascã si româneascã a simplificat
executia prochimenului pânã la simpla recitare a stihului
si a rãspunsului de cãtre cântãret.
Sintezã a vechiului psalm, prochimenul este astãzi o introducere
în tematica lecturilor care vor urma si în special a Apostolului.
De aceea el trebuie primit cu toatã atentia si ar fi bine sã
fie luat în seamã si la alcãtuirea predicii.
Noul Testament, cu exceptia Apocalipsei,
este citit integral în decursul unui an liturgic
Dupã prochimen cântãretul
anuntã locul de unde se va citi. Acest obicei este vechi, fiind
menþionat si de Sfântul Ioan Gurã de Aur: "Si
suindu-se lectorul (în amvon) spune mai întâi a cui
este cartea". Credinciosii pot astfel întelege mai bine ceea
ce se va citi si se pot familiariza cu cãrtile Sfintei Scripturi.
Exclamatiile "Întelepciune!" si "Sã luãm
aminte!" rostite de diacon (sau de preot în lipsa acestuia)
înainte, respectiv dupã anuntarea locului de unde se va citi,
au ca scop provocarea atentiei credinciosilor la lecturi. Ele ne aduc
aminte faptul cã Apostolul însusi ne vorbeste, acum si aici,
în adunarea euharisticã, prin scrierile sale.
Lecturile cunoscute sub numele de Apostol sunt fragmente din Faptele Apostolilor,
Epistolele pauline si Epistolele sobornicesti. Aceste cãrti sunt
citite integral în decursul unui an liturgic, începând
cu cartea Faptele Apostolilor, lecturatã de la Pasti pânã
la Cincizecime încã din vremea Sfântului Ioan Gurã
de Aur . Apocalipsa este singura carte a Noului Testament din care nu
se citeste la Sfânta Liturghie datoritã caracterului ei simbolic
si acceptãrii mai târzii în canonul biblic.
Ar fi de dorit o regulã
mai elasticã a lecturilor biblice
În zilele noastre regula citirii scrierilor
nou testamentare este clar stabilitã. Pericopele apostolice sunt
cuprinse, în ordinea citirii lor, în cartea numitã
Apostol pe care cântãreþul o foloseste la stranã,
iar pericopele evanghelice sunt cuprinse, tot în ordinea citirii,
în cartea de slujbã numitã Evanghelie, aflatã
pe Sfânta Masã. La aceastã regulã de citire
s-a ajuns treptat, de-a lungul secolelor, la început aplicându-se,
în general, principiul citirii continue a Sfintei Scripturi, adicã
lecturile erau continuate din locul în care fuseserã lãsate
la Liturghia precedentã. În acelasi timp, protosul avea o
mare libertate în alegerea pericopelor ce urmau a fi citite. Regula
actualã s-a cristalizat în mediul monahal, în conditiile
slujirii zilnice a Sfintei Liturghii.
În cazul vietii parohiale, când Sfânta Liturghie se
slujeste numai duminica si în sãrbãtori, eventual
miercurea si vinerea, aplicarea acestei reguli stricte în ceea ce
priveste lecturile scripturistice face ca o mare parte a Noului Testament
sã rãmânã ascunsã credinciosilor obisnuiti.
Necunoasterea Sfintei Scripturi de cãtre multi ortodocsi se datoreazã
si acestui fapt. Ar fi de dorit ca fiecare credincios sã suplineascã
aceastã lipsã prin citirea particularã a Bibliei,
preferabil chiar dupã regula stabilitã de Bisericã
pentru lecturile de la Sfânta Liturghie. Dar oare câti dintre
noi facem acest lucru? Si, pe de altã parte, sã nu uitãm
cã Sfânta Liturghie creeazã cadrul cel mai potrivit
pentru primirea cuvintelor Domnului pentru cã aici Duhul Sfânt
îl face prezent pe Mântuitorul.
De aceea cred cã ar fi oportun ca autoritatea bisericeascã
sã ia în considerare posibilitatea elaborãrii unei
reguli mai elastice în ceea ce priveste lecturile biblice, regulã
care sã permitã si accesul credinciosilor care participã
la Sfânta Liturghie doar în duminici si sãrbãtori
la toate textele scripturistice rânduite a fi citite în cult.
Note: §
Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împãrãtiei,
Ed. Anastasia, Bucuresti, p.77
§
la Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1998,
p. 186
§
la Leonid Uspensky, Teologia icoanei, ed. Anastasia, 1994, p. 57
§
Juan Mateos, SJ, La celebration de la Parole dans la Liturgie byzantine.
Etude historique, OCA, 191, Roma, 1971, p.135
§
Omilia XXIX la Faptele Apostolilor, 3, PG LX, col 217
§
Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica generalã, Bucuresti, 1993,
p.735
Pr. Florin Botezan
Back
|