|
Back
Explicarea Sfintei Liturghii (XIX)
Trisaghionul
Dupã înãltarea Bisericii
în cer, exprimatã simbolic de ritualul Intrãrii mici,
oamenii si îngerii se unesc în slãvirea sfinteniei
lui Dumnezeu prin intonarea cântãrii întreit sfinte
cunoscutã sub numele de trisaghion: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte
Tare, Sfinte fãrã de moarte, miluieste-ne pe noi!".
Trisaghionul este un imn procesional apãrut în
secolul al V-lea
Imnului trisaghion este anterior sinodului al
IV-lea ecumenic (451) când a fost cântat de cãtre sinodali
dar nu avem date sigure cu privire la originea lui. Unii teologi explicã
originea textului trisaghionului prin combinarea de cãtre Bisericã
a imnului îngeresc: "Sfânt, Sfânt, Sfânt"
(Isaia 6, 3; Apocalipsã 4, 8) cu versetul 2 al psalmului 41: "Însetat-a
sufletul meu de Dumnezeul cel viu" (în textul liturgic "Dumnezeul
cel tare, cel viu").
Alti autori consemneazã traditia conform cãreia trisaghionul
a fost revelat în mod minunat unui copil în timpul patriarhului
Proclu al Constantinopolului (434-436). Potrivit acestei traditii un cutremur
a îngrozit populatia Constantinopolului determinându-i sã
iasã în procesiune în frunte cu patriarhul si împãratul.
Un copil a fost atunci rãpit în cer unde a auzit imnul trisaghion
intonat de îngeri. Învãtând multimea sã
cânte acest imn, cutremurul s-a potolit.
Pânã astãzi trisaghionul este folosit ca un imn ce
însoteste procesiunile, în special cele prin care se invocã
mila lui Dumnezeu pentru îndepãrtarea catastrofelor si restabilirea
echilibrului cosmic. Sinodul Trulan preconizeazã cântarea
trisaghionului în vremea schimbãrilor cosmice. Aceastã
folosire a trisaghionului se întemeiazã pe credinta în
conþinutul tainic si puternic al numelui lui Dumnezeu care determinã
linistirea elementelor în conflict si restabilirea ordinii cosmosului
.
Din a doua jumãtate a secolului
al V-lea trisaghionul marcheazã începutul Liturghiei
Apãrând doar în secolul al
V-lea, imnul nu a fãcut parte întotdeauna din Liturghie.
Utilizarea sa procesionalã a dus la cântarea trisaghionului
si în timpul procesiunilor care se fãceau în zilele
de sãrbãtoare spre biserica ce purta hramul respectiv si
în care se slujea Sfânta Liturghie. Ulterior s-a generalizat
folosirea acestui imn si în duminici si în zilele care nu
aveau procesiuni asfel încât, spre sfârsitul secolului
al V-lea, cântarea trisaghionului marca practic începutul
Liturghiei devenind o parte a acesteia.
La sãrbãtorile mari în care, înainte de Sfânta
Liturghie, avea loc botezul catehumenilor si venirea procesionalã
a acestora în bisericã intonându-se "Câti
în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrãcat.
Alilulia!" aceastã cântare înlocuieste pânã
astãzi trisaghionul. La fel la sãrbãtorile Sfintei
Cruci când, înainte de Liturghie, se fãceau procesiuni
cu Sfânta Cruce cântându-se: "Crucii Tale ne închinãm
Stãpâne si Sfântã Învierea Ta o lãudãm
si o slãvim!".
Rugãciunea trisaghionului
este o pregãtire pentru cântarea acestui imn
Înainte de secolul al VIII-lea cântarea
trisaghionului începe sã fie precedatã de rostirea
cu voce tare a unei rugãciuni numitã a trisaghionului, diferitã
pentru Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur si pentru Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare. Din secolul al X-lea se va generaliza
utilizarea la ambele Liturghii a rugãciunii specifice initial Liturghiei
Sfântului Vasile cel Mare. Rostirea în tainã a acestei
rugãciuni dupã secolul al XII-lea a dus la separarea ei
de ecfonis si mutarea ei în timpul cântãrii trisaghionului.
Dar logica desfãsurãrii Liturghiei, continutul rugãciunii
si studiul istoric ne aratã cã locul ei firesc este înainte
de cântare, asa cum s-a pãstrat la slavi pânã
astãzi.
Rugãciunea trisaghionului este rostitã de cãtre protos
(întâi stãtãtor) în numele întregii
adunãri liturgice (clerici si credinciosi) pentru a fi învredniciti
a aduce, împreunã cu îngerii, cântarea întreit
sfântã: "Dumnezeule cel sfânt, Care întru
sfinti Te odihnesti,"
Rugãciunea începe cu afirmarea sfinteniei lui Dumnezeu ca
argument pentru cântarea întreit sfântã. Dumnezeu
este sfânt adicã este cu totul altceva, transcendent tuturor
categoriilor lumii, "das ganz Andere". Sfintenia reprezintã
misterul lui Dumnezeu prin excelentã, e profund apofaticã
dar, în acelasi timp, profund trãitã. În simtirea
si întelegerea ei se poate înainta la infinit dar cere din
partea fãpturilor tot mai multã curãtie. Dumnezeu
se odihneste întru sfinti datoritã efortului lor de curãtire
responsabilã si de statornicire în fata prezentei Lui. Odihnindu-Se
întru ei îi face pãrtasi de cea mai proprie însusire
a lui, de sfintenie, sãlãsluindu-Se cu sfintenia Sa în
ei astfel încât sufletele lor ajung sã "strãluceascã"
de prezenta dumnezeiascã (Sfântul Isaac Sirul).
"Cel ce cu glas întreit sfânt
esti lãudat de serafimi si slãvit de heruvimi si de toatã
puterea cereascã închinat;"
Revelatia dumnezeiascã (Isaia 6, 3; Apocalipsã 4, 8) ne
învatã cã puterile îngeresti îl laudã,
îl slãvesc si I se închinã lui Dumnezeu cutremurându-se
de sfintenia Lui. Acestor puteri îngeresti vrem sã ne alãturãm
si noi constienti de nevrednicia noastrã dar nãdãjduind
în bunãtatea lui Dumnezeu.
"Cel ce dintru nefiintã întru
fiintã ai adus toate, Care ai zidit pe om dupã chipul si
asemãnarea Ta si cu tot harul Tãu l-ai împodobit;
Cel ce dai întelepciune si pricepere celui ce cere si nu treci cu
vederea pe cel ce greseste ci pui pocãinta spre mântuire;"
În fata sfinteniei lui Dumnezeu, lãudatã de puterile
ceresti, ne aducem aminte cã îngerii, oamenii si întreaga
fãpturã au fost create de Dumnezeu din nimic, au fost aduse
"dintru nefiintã întru fiinþã". Dar
omul, ca o cununã a creatiei a fost zidit dupã chipul si
asemãnarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27) si împodobit cu
tot harul (Facere 2, 7). Omul a cãzut dar Dumnezeu nu l-a lepãdat
ci îi dã întelepciune si pricepere si pocãintã
spre mântuire cu conditia sã doreascã aceasta si sã
o cearã. Adevãrata întelepciune este asadar o harismã,
un dar dumnezeiesc care presupune angajarea în lupta duhovniceascã
prin împlinirea poruncilor lui Hristos si prin pocãinta de
greseale.
"Care ne-ai învrednicit pe noi, smeritii
si nevrednicii robii Tãi, si în ceasul acesta a sta înaintea
sfântului Tãu jertfelnic si a-ti aduce datorita închinare
si preaslãvire:"
Adunarea liturgicã, clerici si credinciosi, a intrat în cer
si se aflã înaintea "slavei sfântului jertfelnic"
al lui Dumnezeu. Avem constiinta nevredniciei noastre dar si a datoriei
de a aduce închinare si preaslãvire prin intonarea cântãrii
întreit sfinte.
"Însuti Stãpâne, primeste
si din gurile noastre ale pãcãtosilor, întreit sfânta
cântare si ne cerceteazã pe noi întru bunãtatea
Ta. Iartã-ne nouã toatã greseala cea de voie si cea
fãrã de voie; sfinteste sufletele si trupurile noastre si
ne dã nouã sã slujim tie cu cuviosie în toate
zilele vietii noastre."
Slujirea cu cuviosie si cântarea trisaghionului împreunã
cu îngerii presupune sfintirea sufletelor si a trupurilor noastre,
adicã curãtirea de toate pãcatele si umplerea de
sfinþenia dumnezeiasca astfel încât Dumnezeu sã
odihneascã si întru noi. Dar acest lucru nu este posibl numai
cu puterile noastre, de aceea apelãm la bunãtatea lui Dumnezeu.
"Pentru rugãciunile Preasfintei
Nãscãtoarei de Dumnezeu si ale tuturor sfintilor care din
veac au bineplãcut tie."
Îi aducem rugãtori pe Preasfânta Nãscãtoare
de Dumnezeu si pe toti sfintii pentru cã în faptul sfinteniei
lor avem dovada cã rugãciunea noastrã pentru sfintire
nu este fãrã sperantã de împlinire.
"Cã sfânt esti Dumnezeul nostru
si tie slavã înãltãm, Tatãlui si Fiului
si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor."
Rugãciunea se încheie cu reafirmarea sfinteniei lui Dumnezeu
ca argument suprem pentru slãvirea Lui si intonarea cântãrii
întreit sfinte.
Trisaghionul exprimã uimirea
sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu
Dupã ecfonis adunarea liturgicã
începe cântarea trisaghionului. Acest imn este alcãtuit,
în original, dintr-o aclamatie si o rugãciune. Traducerea
literalã este:
"Sfânt (este) Dumnezeu, Sfânt Tare, Sfânt fãrã
de moarte - miluieste-ne pe noi!"
El exprimã uimirea sufletului în fata sfinteniei lui Dumnezeu
si credinta cã numai pentru cã este sfânt Dumnezeu
poate milui. Slujirea divinã ne descoperã sfinþenia
lui Dumnezeu fãrã sã ne explice ce este. În
sfinþenie ni se reveleazã concentrat toate însusirile
dumnezeiesti. Ea e misterul luminos si activ al prezenþei divine.
În ea e concentrat tot ce deosebeste pe Dumnezeu de lume . Am intrat
în cer si experienta prezentei lui Dumnezeu a devenit acum foarte
prezentã. "Uluit de vederea orbitoare a cerului si a pãmântului,
sufletul este ca si depãsit de aceastã supraabundentã
si se dãruieste în întregime, devine jertfã
curatã, nu poate decât sã facã sã tâsneascã
imnul treimic" .
Ortodoxia a atribuit întotdeauna un sens treimic trisaghionului
mãrturisind astfel cã sfintenia îsi are izvorul în
faptul cã Dumnezeu este treime de persoane: Tatãl - izvorul
sfinteniei, Fiul - biruitorul mortii (tare), Duhul Sfânt - dãtãtorul
de viatã (fãrã de moarte).
Exclamatia "Puternic" a diaconului în timpul cântãrii
este o atentionare spre mãrirea atentiei si, în acelasi timp,
un îndemn spre rãsunarea deplinã a imnului.
Icoana sfinteniei si iubirii lui
Dumnezeu
La Liturghia arhiereascã binecuvântarea
poporului cu tricherul (simbol al Sfintei Treimi) si dicherul (simbol
al celor douã firi ale Mântuitorului) scoate în evidentã
negrãita sfintenie dumnezeiascã si iubirea fatã de
oameni concretizatã în întruparea Fiului lui Dumnezeu:
"Doamne, Doamne, cautã din cer si vezi si cerceteazã
via (lumea) aceasta, pe care a zidit-o dreapta Ta, si o desãvârseste
pe ea!"
Este o rugãciune ca via (lumea) însufletitã de Dumnezeu
prin creatie si ridicatã la starea de Bisericã sã
fie dusã la desãvârsire adicã la sfintenie.
Note:
§Monahul
Iov (sec VI), Sfãntul Gherman al Constantinopolului (sec VIII),
Sfãntul Nicolae Cabasila (sec. XIV), Sfãntul Simeon al Tesalonicului
(sec. XV)
Scrisoarea atribuitã lui Acachie al Constantinopolului (471-489)
cãtre Petru Fullo, Sfântul Ioan Damaschin, istoricii bizantini
Teofan preotul, Anastasie Bibliotecarul (sec. IX) si Nichifor Calist (sec.
XIV)
§
P. Evdokimov, Rugãciunea în Biserica de Rãsãrit,
p. 169
§
Nasterea si Botezul Domnului, Sâmbãta lui Lazãr si
Sâmbãta mare, Sãptãmâna luminatã
si Rusaliile
§
Juan. Mateos, SJ, La celebration de la Parole dans la Liturgie byzantine.
Etude historique, OCA, 191, Roma, 1971, p.102-104
§
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Spiritualitate si comuniune în
Liturghia ortodoxã, Craiova, 1986, p.186
§
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Teologia Dogmaticã Ortodoxã,
vol I, Bucuresti, editia a doua, p. 178
Pr. Florin Botezan
Back
|