|
Back
Explicarea Sfintei Liturghii (XVIII)
Intrarea micã
La Sfânta Liturghie ne adunãm în
Bisericã pentru a ne înãlta în Împãrãtia
lui Dumnezeu. Înaintarea noastrã, condusi de Mântuitorul
Iisus Hristos care vine în mijlocul nostru si ne duce în Împãrãtia
Sa, este exprimatã simbolic în ritualul liturgic numit Intrarea
micã sau Vohodul mic.
În rânduiala de astãzi Intrarea micã constã
în purtarea solemnã a Evangheliei de cãtre diacon
sau preot, prin mijlocul credinciosilor, intrarea în altar prin
usile împãrãtesti si asezarea acesteia pe Sfânta
Masã. Acest ritual concentreazã în sine douã
actiuni distincte în Biserica primarã si anume intrarea clerului
si a credinciosilor în bisericã si pregãtirea pentru
citirea Evangheliei.
Biserica ce înainteazã spre Împãrãtia
lui Dumnezeu
Pânã în secolul al VII-lea
d.H. Sfânta Liturghie începea odatã cu intrarea în
bisericã, în procesiune, a clerului si a credinciosilor.
La usile bisericii episcopul sau preotul protos (întâi-stãtãtor)
rostea cu voce tare rugãciunea intrãrii, credinciosii rãspunzând
cu "Amin".
Cele mai vechi manuscrise ale Sfintei Liturghii cuprind o rugãciune
a intrãrii, specificã Liturghiei Sfântului Ioan Gurã
de Aur, ce exprimã cu claritate sensul intrãrii în
bisericã si al Sfintei Liturghii în general:
"Binefãcãtorule si Ziditorule a toatã fãptura,
primeste Biserica ce înainteazã (s.n.), împlineste
ceea ce este spre folosul fiecãruia, du-ne la desãvârsire
si fã-ne vrednici de Împãrãtia Ta. Cu harul
si cu iubirea de oameni ale Unuia Nãscut Fiului Tãu cu care
esti binecuvântat împreunã cu Preasfântul si
bunul si de viatã fãcãtorul Tãu Duh, acum
si pururea si în vecii vecilor" .
"Biserica ce înainteazã" spre Împãrãtia
lui Dumnezeu este în mod evident reprezentatã de clerul si
credinciosii ce intrã în locaspentru sãvârsirea
Sfintei Liturghii. Liturghia însãsi este o înaintare
a Bisericii spre Împãrãtie. Dar, desi suntem chemati
cu totii, pentru a intra în Împãrãtie avem nevoie
de "hainã de nuntã" (Matei 22, 11) adicã
de virtutea care sã ne împodobeascã sufletul, trebuie
sã fim desãvârsiti. Starea de desãvârsire
si, implicit, vrednicia de a intra în Împãrãtie,
nu le putem dobândi cu puterile noastre ci "cu harul si cu
iubirea de oameni" ale lui Hristos, Mântuitorul nostru, care
ne-a deschis calea spre Împãrãtia Sa si ne conduce
în ea.
Apropierea de Sfânta Masã
- simbol al intrãrii în cer
Dupã secolul al X-lea se va generaliza
utilizarea rugãciunii specifice iniþial Liturghiei Sfântului
Vasile cel Mare, rugãciune pe care o folosim pânã
astãzi la ambele Liturghii:
"Stãpâne Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai asezat în
ceruri cetele si ostile îngerilor si ale arhanghelilor spre slujba
slavei Tale, fã ca împreunã cu intrarea noastrã
sã fie si intrarea sfinþilor îngeri care împreunã
cu noi slujesc si împreunã slãvesc bunãtatea
Ta. Cã tie se cuvine toatã slava, cinstea si închinãciunea,
Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în
vecii vecilor".
La Sfânta Liturghie se împlineste cuvântul Mântuitorului
cã vom vedea cerurile deschizându-se si pe îngerii
lui Dumnezeu suindu-se si coborându-se peste Fiul Omului (Ioan 1,
51). Chiar mai mult, intrãm si noi în cer unindu-ne cu îngerii
în slujirea lui Dumnezeu potrivit îndemnului venit din tronul
dumnezeirii: "Lãudati pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui
(Apoc. 19, 5).
Punând în paralel cele douã rugãciuni ale intrãrii
care erau utilizate concomitent, una la Liturghia Sfântului Ioan
Gurã de Aur, alta la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare,
si erau rostite de cãtre protos la intrarea în locas, este
evident cã rugãciunea actualã nu se referã
numai la cler ci si la credinciosi care sunt împreunã-slujitori
la Sfânta Liturghie. "Intrarea noastrã" despre
care se vorbeste în rugãciune este intrarea Bisericii în
Împãrãtia lui Dumnezeu împlinitã simbolic
prin intrarea clerului si a credinciosilor în locas, continuatã
cu intrarea clerului în altar prin uºile împãrãteºti
si apropierea de Sfânta Masã. Esenta intrãrii constã
tocmai în apropierea de Sfânta Masã pentru cã
aceasta este "simbolul lui Hristos si al Împãrãtiei
lui Hristos, Cina la care Hristos ne adunã pe noi, este jertfelnicul
care uneste pe arhiereu cu jertfa, este Cerul" .
Purtarea Evangheliei - sintezã
a lucrãrii mântuitoare a lui Hristos
Din secolul al IX-lea Intrarea micã se
va restrânge la intrarea clerului cu Sfânta Evanghelie în
altar, rugãciunea intrãrii fiind rostitã înaintea
usilor împãrãtesti . Se unesc astfel douã actiuni
distincte mai înainte si anume intrarea în bisericã
si aducerea Evangheliei în adunarea euharisticã în
vederea citirii din ea. Accentul va cãdea de acum pe purtarea solemnã
a Evangheliei prin mijlocul credinciosilor si asezarea ei pe Sfânta
Masã, act cu o profundã încãrcãturã
simbolicã. Evanghelia îl întruchipeazã pe Hristos
al Cãrui Cuvânt va fi ascultat în adunarea euharisticã,
este icoana cuvântãtoare a lui Hristos. Purtarea Evangheliei
prin mijlocul credinciosilor, intrarea prin usile împãrãtesti
(simbol al usilor cerului) si asezarea ei pe Sfânta Masã
(simbol al Împãrãtiei lui Dumnezeu) exprimã
întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu Care S-a
întrupat si a venit în lume "ca sã lumineze pe
tot omul care vine în lume"(Ioan 1, 9), a trecut prin mijlocul
oamenilor pentru a Se face cunoscut si pentru a-L face cunoscut pe Tatãl
("Dacã M-ati fi cunoscut pe Mine si pe Tatãl Meu L-ati
fi cunoscut" - Ioan 14, 7) si a-i conduce astfel în Împãrãtie
.
Sfintenia - conditie a intrãrii
în Împãrãtie
Ritualului Intrãrii mici i s-au adãugat
în decursul timpului elemente care vin sã-i întãreascã
semnificatia simbolicã.
Pe la sfârsitul secolului al XII-lea, în perioada în
care s-a renunþat la rugãciunea specificã mai înainte
Liturghiei Sfântului Ioan Gurã de Aur, dupã rugãciunea
intrãrii se adaugã o binecuvântare rostitã
de cãtre protos:
"Binecuvântatã este intrarea sfintilor Tãi, totdeauna,
acum si pururea si în vecii vecilor."
Aceastã binecuvântare vine sã completeze rugãciunea
intrãrii în sensul reliefat de vechea rugãciune si
anume cã intrarea în Împãrãtia lui Dumnezeu
si împreuna-slujire cu îngerii presupun sfintenia. Sfintenia
este împlinirea umanului si fiinta Bisericii. Numai intrarea celor
sfinti, celor sfintiti de Hristos si condusi de El, este binecuvântatã,
ceilalti vor fi aruncati afarã (Matei 22, 11).
Sufletul treaz si trupul drept
Ridicarea Evangheliei si exclamaþia "Întelepciune,
drepti!" este o mãrturisire a prezentei lui Hristos si o atentionare
asupra felului în care trebuie sã-L întâmpinãm:
cu sufletul deschis spre primirea Întelepciunii supreme si cu trupul
drept, în stare de veghe. "Care este aceastã întelepciune
cu care se cuvine sã luãm aminte la Sfintele Taine? Sunt
gândurile ce se cuvine sã le avem în timpul sfintei
slujbe si cu care trebuie sã privim si sã ascultãm
cele ce se sãvârsesc si se rostesc, gândurile cele
pline de credintã, cele ce nu au nimic omenesc într-însele.(...)
Exclamatia Drepti! Ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu si de
Sfintele Taine sã fim în stare de veghe si nu de lenevire,
ci cu înfiorare si cu toatã cucernicia sã petrecem
aceastã convorbire cu Dumnezeu; iar cea dintâi dovadã
a râvnei noastre este statura dreaptã a corpului, adicã
sã facem aceasta nu stând jos ci în picioare. Aceasta
e tinuta celor ce se roagã" .
Închinare Mântuitorului
Iisus Hristos
Credinciosii rãspund îndemnului
de a-L primi pe Hristos cu toatã cucernicia prin cântarea:
"Veniti sã ne închinãm si sã cãdem
la Hristos. Mântuieste-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat
din morti (Cel ce esti minunat întru sfinti), pe noi, cei ce-ti
cântãm tie: Aliluia."
Initial era un verset din psalm (Psalmul 94, 6) care a fost adaptat ulterior
hristologic si i s-a adãugat, din secolul al XI-lea, refrenul "Mântuieste-ne
pe noi...". Cântând acest rãspuns, întreaga
adunare se închinã si cade duhovniceste în fata lui
Hristos cerându-I mântuirea, adicã intrarea în
Împãrãtia Sa, cu constiinta cã numai prin mila
Sa, a Celui ce a înviat din morti si este minunat întru sfintii
Lui, se poate realiza acest lucru.
Unirea cu sfintii în rugãciune
Troparele si condacele rânduite a fi cântate
dupã asezarea Evangheliei pe Sfânta Masã ne pun în
fatã evenimentele mântuitoare si sfintii de care ne leagã
perioada liturgicã în care ne aflãm, ziua calendaristicã
(sfântul zilei) si locasul în care se sãvârseste
slujba (hramul). Aceste evenimente mântuitoare ne-au deschis calea
spre Împãrãtie iar sfintii ne sunt înainte-mergãtori.
Intrând în dimensiunea vesniciei Împãrãtiei
lui Dumnezeu în care limitele temporale si spaþiale sunt depãsite
facem pomenirea lucrãrii mântuitoare a lui Hristos unindu-ne
în rugãciune cu Maica Domnului si cu sfintii. Suntem pregãtiti
astfel sã contemplãm sfintenia lui Dumnezeu prin intonarea
trisaghionului.
Note:
§
Codicele Barberini 336 (sec. VIII), Grottaferata G.b. VII (sec. IX), Euhologiul
lui Porfirie (sec. X) etc.
§
la Juan. Mateos, SJ, La celebration de la Parole dans la Liturgie byzantine.
Etude historique, OCA, 191, Roma, 1971, p. 79
§
Alexandre Schmemann, Euharistia, Taina Împãrãtiei,
Ed. Anastasia, Bucuresti, p. 65
§
Din secolul al XII-lea aceastã rugãciune va fi rostitã
în tainã
§
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, XX, Bucuresti,
1989, p.58
§
Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie, trad. de Aurel Brosteanu si
Pãrintele Galeriu, Bucuresti, 1992, p. 363.
§
Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeiestii Liturghii, XXI, Bucuresti,
1989, p. 60
Pr. Florin Botezan
Back
|