Back

Explicarea Sfintei Liturghii (XVII)

Rugãciunile antifoanelor

Potrivit indicatiilor din Liturghier, în timpul cântãrii antifoanelor preotul rosteste în tainã trei rugãciuni numite rugãciunile antifoanelor. Aceastã practicã a rostirii rugãciunilor în tainã de cãtre protos (întâi-stãtãtor) se va continua de-a lungul întregii slujbe dând rânduielii Liturghiei aspectul unui serviciu dublu: unul sãvârsit în tãcere de cãtre clericii din altar iar altul executat concomitent, cu voce tare, de cãtre diacon si popor.

Taina Liturghiei nu constã în ascunderea de credinciosi

Astãzi multi cred cã acest serviciu dublu tine de esenta slujbei ajungând chiar sã confunde caracterul de tainã al Sfintei Liturghii cu rostirea în secret a rugãciunilor, adicã cu ascunderea de credinciosi, pornind de la "prejudecata absurdã cã poporul nu trebuie si nici nu are nevoie sã priceapã prea multe din tainele cultului" . Aceastã atitudine descoperã însã o întelegere profund gresitã a cultului ortodox în general si a Sfintei Liturghii în special, în sensul misterelor pãgâne sau gnostice la care numai cei initiati aveau acces.
Caracterul de Tainã al Liturghiei nu constã însã în ascunderea de credinciosi ci în aceea cã, într-un mod mai presus de puterea noastrã de întelegere, coplesitor pentru minte, la Sfânta Liturghie ni se împãrtãseste viata dumnezeiascã, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se actualizeazã, noi ne unim deplin cu El în Bisericã, Biserica se împlineste ca Trup al lui Hristos si intrã în Împãrãtia lui Dumnezeu .

Toate rugãciunile Sfintei Liturghii erau rostite initial cu voce tare

Toþi membrii Bisericii sunt "preotie împãrãteascã, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu" (I Petru 2, 9), principiul de bazã al cultului crestin fiind împreuna slujire a clerului si a credinciosilor. Încã de la începuturile Bisericii slujbele au fost alcãtuite potrivit acestui principiu astfel încât toate rugãciunile Sfintei Liturghii erau rostite de cãtre clerici cu voce tare, în numele întregii adunãri, credinciosii asociindu-se prin rãspunsurile date si exprimându-si adeziunea prin cuvântul "Amin".
Începând cu sec. V-VI, motive care nu tin de esenta Liturghiei (durata prea mare a slujbei ca urmare a introducerii imnelor cântate de credinciosi si dorinta de scurtare a acesteia ) au dus la rostirea în tainã a tot mai multor rugãciuni. Acest proces s-a desfãsurat fãrã ca vreo hotãrâre a Bisericii sã-l încuviinteze. Din contrã singura reglementare in acest domeniu este Novela 137, cap. VI a împãratului Iustinian care poruncea " ca toti episcopii si preotii nu în tainã ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor sã facã dumnezeiasca proaducere". Din pãcate aceastã mãsurã nu a reusit sã stopeze generalizarea obiceiului de a se rosti în tainã rugãciunile Liturghiei fapt care a fãcut ca "poporul sã rãmânã din ce în ce mai strãin si mai opac fatã de partea ce revine preotului adicã tocmai de ceea ce este esential si fundamental în actiunea Liturghiei". Ca urmare încercarea noastrã de explicare a Liturghiei se va apleca si asupra rugãciunilor rostite în tainã.

Rugãciunile antifoanelor sunt spuse de cãtre preot în numele întregii adunãri liturgice

Cercetãrile liturgice au demonstrat cã atunci când a fost integratã în Sfânta Liturghie (secolele VII-VIII) structura pãrtii introductive a Liturghiei era diferitã de cea de azi. Rugãciunile antifoanelor erau rostite cu voce tare de cãtre preot având ecfonisul ca concluzie si erau precedate de îndemnul diaconului la rugãciune. Dar potrivit tendintei de generalizare a rostirii în tainã, de cãtre preot, a rugãciunilor Liturghiei, cu timpul s-a ajuns ca si rugãciunile antifoanelor, cu exceptia ecfoniselor, sã fie rostite în tainã. Ca urmare, pentru a da timp preotului sã spunã rugãciunile în tainã, îndemnurile spre rugãciune ale diaconului s-au dezvoltat luând forma ecteniilor mici, ecfonisele apãrând ca o concluzie a ecteniilor.

Rugãciunea antifonului I exprimã taina Liturghiei

Rugãciunea antifonului I invocã nemãsurata milã si iubire de oameni a lui Dumnezeu pe care antifonul I ne îndeamnã sã-L slãvim din adâncul fiintei noastre:
"Doamne Dumnezeul nostru, a Cãrui stãpânire este neasemãnatã si slavã neajunsã (necuprinsã), a Cãrui milã este nemãsuratã si iubire de oameni negrãitã, Însusi Stãpâne, dupã milostivirea Ta, cautã spre noi si spre sfântã biserica (sfânt locasul) aceasta si fã bogate milele Tale si îndurãrile Tale cu noi si cu cei ce se roagã împreunã cu noi".
Este exprimatã aici taina Liturghiei: Dumnezeul cel transcendent si apofatic este trãit liturgic în revãrsãrile Sale de milã si îndurare. Stãpânirea Lui este neasemãnatã si slava Lui mai presus de puterile noastre de întelegere, dar si mila Sa este nemãsuratã si iubirea de oameni de negrãit. De aceea îndrãznim sã-i cerem sã facã bogate milele Sale si îndurãrile Sale cu noi, cei adunati în bisericã pentru slujirea Sfintei Liturghii. Îi cerem sã reverse cu bogãtie milele si îndurãrile Sala pentru cã stim cã Dumnezeu nu se zgârceste, întotdeauna dã cu dãrnicie, este, cum spune Nicolae Steinhardt, "boier" în sensul cel mai bun al cuvântului.
Ecfonisul: "Cã tie se cuvine toatã slava, cinstea si închinãciunea, Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor!" vine ca o concluzie fireascã si un îndemn indirect cãtre fiecare dintre noi: lui Dumnezeu "a Cãrui stãpânire este neasemãnatã si slavã neajunsã (necuprinsã), a Cãrui milã este nemãsuratã si iubire de oameni negrãitã" i se cuvine "toatã slava, cinstea si închinãciunea". Toatã slava, cinstea si închinãciunea suntem datori sã i-o dãm numai lui Dumnezeu. Niciodatã nu vom fi în stare sã-i dãm lui Dumnezeu tot ceea ce i se cuvine dar trebuie sã ne strãduim continuu sã facem tot ce ne stã în putintã fãrã a slãvi, cinsti si închina nimic altceva. Ecfonisul ne aduce aminte mereu de aceastã datorie a noastrã.

Rugãciunea antifonului al II-lea - cerere a mântuirii în Hristos

Rugãciunea si antifonul al II-lea trec de la cererea milei lui Dumnezeu în general la cererea mântuirii în Hristos exprimând dorinta credinciosilor de a se pãstra în plinãtatea Bisericii si de a fi pãrtasi ai Împãrãtiei lui Dumnezeu:
"Doamne Dumnezeul nostru, mântuieste poporul Tãu si binecuvinteazã mostenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o pãzeste; sfinteste pe cei ce iubesc podoaba (bunãcuviinta) casei Tale; Tu pe acestia îi proslãveste cu dumnezeiascã puterea Ta si nu ne lãsa pe noi, cei ce nãdãjduim întru Tine".
Formã prescurtatã a rugãciunii finale de binecuvântare numitã rugãciunea amvonului, rugãciunea antifonului al II-lea începe cu cererea pentru mântuire pe care antifonul al II-lea o are drept concluzie a mãrturisirii de credintã în Hristos. Rugându-ne pentru mântuire arãtãm cã, prin întrupare, Dumnezeul cel necuprins S-a apropiat atât de mult de noi încât cei ce L-au urmat au devenit poporul Sãu si mostenirea Sa ca mãdulare ale Bisericii Sale.
Hristos este "cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea celui ce plineste toate în toti" (Efeseni 1, 22-23) Precum capul se plineste prin trup, asa si trupul se plineste prin toate mãdularele la un loc si prin fiecare în parte . De aceea ne rugãm pentru pãzirea plinirii lui Hristos în Bisericã, ca Hristos sã ia chip în fiecare dintre noi si în Bisericã.
Plinirea Bisericii înseamnã sfintirea mãdularelor ei. Sfintenia este scopul existentei umane: "Fiti sfinti pentru cã Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Levitic 19, 22) citim în Vechiul Testament iar Mântuitorul zice "Fiti dar voi desãvârsiti precum Tatãl vostru cel ceresc desãvârsit este" (Matei 5, 48). Dar nu se pot sfinti decât cei ce iubesc bunãcuviinta casei lui Dumnezeu pentru cã ei îl cautã pe Dumnezeu cu inima curatã participând la slujbe si, mai ales, adunându-se la Sfânta Liturghie. Sfintenia înseamnã umplerea de slava lui Dumnezeu adicã proslãvirea. Rugãciunea noastrã pentru cei ce iubesc bunãcuviinta casei lui Dumnezeu este, ca urmare, ca ei sã se sfinteascã si sã se proslãveascã.
Avem nãdejdea de a nu ne fi lãsate cererile neîmplinite deoarece, dupã cum mãrturisim în ecfonis, Dumnezeul nostru cãruia ne rugãm, al Cãrui popor suntem, este Dumnezeul cel atotputernic a Cãruia este stãpânirea, Împãrãþia si slava: "Cã a Ta este stãpânirea si a Ta este Împãrãtia si puterea si slava, a Tatãlui si a Fiului si a Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor".

Rugãciunea antifonului al III-lea - cerere a Împãrãtiei lui Dumnezeu

Dacã antifonul al III-lea ne pune în fatã conditiile intrãrii în Împãrãtia lui Dumnezeu, rugãciunea corespunzãtoare este o cerere a acestei Împãrãtii:
"Cel ce ne-ai dãruit nouã aceste rugãciuni obstesti si împreunã glãsuite, Cel ce si la doi si la trei care se unesc în numele Tãu ai fãgãduit sã le împlinesti cererile, Însuti si acum plineste cererile cele de folos ale robilor Tãi, dându-ne nouã în veacul de acum, cunostinta adevãrului Tãu, si în cel ce va sã fie viatã vesnicã dãruindu-ne".
Se afirmã direct aici cã toate rugãciunile Sfintei Liturghii, inclusiv cele rostite în tainã, sunt "obstesti", adicã ale întregii adunãri liturgice, si "împreunã-glãsuite", ne unesc într-un glas ("si ne dã nouã cu o gurã si o inimã ..."), glasul preotului, ca expresie a rugãciunii tuturor si cu participarea tuturor.
Mãrturisim puterea rugãciunii obstesti întemeiati pe cuvântul Mântuitorului: "dacã doi dintre voi se vor învoi pe pãmânt în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de cãtre Tatãl Meu, Care este în ceruri" (Matei 18, 19) dar, recunoscând implicit cã nu stim ce sã cerem, ne rugãm pentru plinirea cererilor celor de folos. Iar cel mai de folos este sã cãutãm mai întâi Împãrãtia lui Dumnezeu si dreptatea lui pentru cã atunci toate celelalte se vor adãuga nouã (Matei 6, 33). Împãrãtia lui Dumnezeu înseamnã viata vesnicã iar viata vesnicã este cunoasterea lui Dumnezeu: "Si aceasta este viata vesnicã: Sã Te cunoascã pe Tine, singurul Dumnezeu adevãrat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). De aceea rugãciunea noastrã se concentreazã pe cererea cunoasterii adevãrului lui Dumnezeu si a vietii vesnice.
Îndrãznim sã cerem toate acestea pentru "Cã bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si tie slavã înãltãm, Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor".

Ecfonisele se completeazã reciproc

Ecfonisele primelor trei ectenii, chiar luate separat de rugãciuni, asa cum sunt percepute astãzi de credinciosi, ne învatã cã lui Dumnezeu în Treime i se cuvine "toatã slava, cinstea si închinãciunea" deoarece a Lui este "stãpânirea si (…) împãrãtia si puterea si slava". Slãvindu-l, cinstindu-l, închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât sã-i dãm ceea ce I se cuvine. Dar faptul cã a lui este "stãpânirea si puterea si slava" trebuie sã ne umple de nãdejde pentru cã "bun si iubitor de oameni" este Dumnezeul nostru.

§ Pr. Prof. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, ed. România crestinã, 1999, p.29
§ vezi primul articol din acest ciclul de explicare a Sfintei Liturghii intitulat Sfânta Liturghie: Taina Tainelor
§ Vezi Pr. P. Vintilescu, Liturghiile bizantine privite istoric în structura si rânduiala lor, Bucuresti, 1943, p. 83-85.
§ Corpus Juris Civilis, ed. Eduard Osenbrigen, part. III, Lipsa, 1875, p. 628 la P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 238.
§ Pr. Prof. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, p. 27
§ Vezi Juan. Mateos, SJ, La celebration de la Parole dans la Liturgie byzantine. Etude historique,OCA, 191, Roma, 1971, p. 32-46
§ Liturghierul grecesc pãstreazã pânã astãzi asezarea ecfoniselor dupã rugãciunile antifoanelor si nu înaintea lor ca cel românesc.
§ Sfântul Ioan Gurã de Aur, Omilia a III-a la Efeseni.

Pr. Florin Botezan

Back

Copyright © 2002, Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.