|
Back
Explicarea Sfintei Liturghii (XVII)
Rugãciunile antifoanelor
Potrivit indicatiilor din Liturghier, în
timpul cântãrii antifoanelor preotul rosteste în tainã
trei rugãciuni numite rugãciunile antifoanelor. Aceastã
practicã a rostirii rugãciunilor în tainã de
cãtre protos (întâi-stãtãtor) se va continua
de-a lungul întregii slujbe dând rânduielii Liturghiei
aspectul unui serviciu dublu: unul sãvârsit în tãcere
de cãtre clericii din altar iar altul executat concomitent, cu
voce tare, de cãtre diacon si popor.
Taina Liturghiei nu constã
în ascunderea de credinciosi
Astãzi multi cred cã acest serviciu
dublu tine de esenta slujbei ajungând chiar sã confunde caracterul
de tainã al Sfintei Liturghii cu rostirea în secret a rugãciunilor,
adicã cu ascunderea de credinciosi, pornind de la "prejudecata
absurdã cã poporul nu trebuie si nici nu are nevoie sã
priceapã prea multe din tainele cultului" . Aceastã
atitudine descoperã însã o întelegere profund
gresitã a cultului ortodox în general si a Sfintei Liturghii
în special, în sensul misterelor pãgâne sau gnostice
la care numai cei initiati aveau acces.
Caracterul de Tainã al Liturghiei nu constã însã
în ascunderea de credinciosi ci în aceea cã, într-un
mod mai presus de puterea noastrã de întelegere, coplesitor
pentru minte, la Sfânta Liturghie ni se împãrtãseste
viata dumnezeiascã, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se
actualizeazã, noi ne unim deplin cu El în Bisericã,
Biserica se împlineste ca Trup al lui Hristos si intrã în
Împãrãtia lui Dumnezeu .
Toate rugãciunile Sfintei
Liturghii erau rostite initial cu voce tare
Toþi membrii Bisericii sunt "preotie
împãrãteascã, neam sfânt, popor agonisit
de Dumnezeu" (I Petru 2, 9), principiul de bazã al cultului
crestin fiind împreuna slujire a clerului si a credinciosilor. Încã
de la începuturile Bisericii slujbele au fost alcãtuite potrivit
acestui principiu astfel încât toate rugãciunile Sfintei
Liturghii erau rostite de cãtre clerici cu voce tare, în
numele întregii adunãri, credinciosii asociindu-se prin rãspunsurile
date si exprimându-si adeziunea prin cuvântul "Amin".
Începând cu sec. V-VI, motive care nu tin de esenta Liturghiei
(durata prea mare a slujbei ca urmare a introducerii imnelor cântate
de credinciosi si dorinta de scurtare a acesteia ) au dus la rostirea
în tainã a tot mai multor rugãciuni. Acest proces
s-a desfãsurat fãrã ca vreo hotãrâre
a Bisericii sã-l încuviinteze. Din contrã singura
reglementare in acest domeniu este Novela 137, cap. VI a împãratului
Iustinian care poruncea " ca toti episcopii si preotii nu în
tainã ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor
sã facã dumnezeiasca proaducere". Din pãcate
aceastã mãsurã nu a reusit sã stopeze generalizarea
obiceiului de a se rosti în tainã rugãciunile Liturghiei
fapt care a fãcut ca "poporul sã rãmânã
din ce în ce mai strãin si mai opac fatã de partea
ce revine preotului adicã tocmai de ceea ce este esential si fundamental
în actiunea Liturghiei". Ca urmare încercarea noastrã
de explicare a Liturghiei se va apleca si asupra rugãciunilor rostite
în tainã.
Rugãciunile antifoanelor sunt spuse de cãtre
preot în numele întregii adunãri liturgice
Cercetãrile liturgice au demonstrat cã
atunci când a fost integratã în Sfânta Liturghie
(secolele VII-VIII) structura pãrtii introductive a Liturghiei
era diferitã de cea de azi. Rugãciunile antifoanelor erau
rostite cu voce tare de cãtre preot având ecfonisul ca concluzie
si erau precedate de îndemnul diaconului la rugãciune. Dar
potrivit tendintei de generalizare a rostirii în tainã, de
cãtre preot, a rugãciunilor Liturghiei, cu timpul s-a ajuns
ca si rugãciunile antifoanelor, cu exceptia ecfoniselor, sã
fie rostite în tainã. Ca urmare, pentru a da timp preotului
sã spunã rugãciunile în tainã, îndemnurile
spre rugãciune ale diaconului s-au dezvoltat luând forma
ecteniilor mici, ecfonisele apãrând ca o concluzie a ecteniilor.
Rugãciunea antifonului
I exprimã taina Liturghiei
Rugãciunea antifonului I invocã
nemãsurata milã si iubire de oameni a lui Dumnezeu pe care
antifonul I ne îndeamnã sã-L slãvim din adâncul
fiintei noastre:
"Doamne Dumnezeul nostru, a Cãrui stãpânire este
neasemãnatã si slavã neajunsã (necuprinsã),
a Cãrui milã este nemãsuratã si iubire de
oameni negrãitã, Însusi Stãpâne, dupã
milostivirea Ta, cautã spre noi si spre sfântã biserica
(sfânt locasul) aceasta si fã bogate milele Tale si îndurãrile
Tale cu noi si cu cei ce se roagã împreunã cu noi".
Este exprimatã aici taina Liturghiei: Dumnezeul cel transcendent
si apofatic este trãit liturgic în revãrsãrile
Sale de milã si îndurare. Stãpânirea Lui este
neasemãnatã si slava Lui mai presus de puterile noastre
de întelegere, dar si mila Sa este nemãsuratã si iubirea
de oameni de negrãit. De aceea îndrãznim sã-i
cerem sã facã bogate milele Sale si îndurãrile
Sale cu noi, cei adunati în bisericã pentru slujirea Sfintei
Liturghii. Îi cerem sã reverse cu bogãtie milele si
îndurãrile Sala pentru cã stim cã Dumnezeu
nu se zgârceste, întotdeauna dã cu dãrnicie,
este, cum spune Nicolae Steinhardt, "boier" în sensul
cel mai bun al cuvântului.
Ecfonisul: "Cã tie se cuvine toatã slava, cinstea si
închinãciunea, Tatãlui si Fiului si Sfântului
Duh, acum si pururea si în vecii vecilor!" vine ca o concluzie
fireascã si un îndemn indirect cãtre fiecare dintre
noi: lui Dumnezeu "a Cãrui stãpânire este neasemãnatã
si slavã neajunsã (necuprinsã), a Cãrui milã
este nemãsuratã si iubire de oameni negrãitã"
i se cuvine "toatã slava, cinstea si închinãciunea".
Toatã slava, cinstea si închinãciunea suntem datori
sã i-o dãm numai lui Dumnezeu. Niciodatã nu vom fi
în stare sã-i dãm lui Dumnezeu tot ceea ce i se cuvine
dar trebuie sã ne strãduim continuu sã facem tot
ce ne stã în putintã fãrã a slãvi,
cinsti si închina nimic altceva. Ecfonisul ne aduce aminte mereu
de aceastã datorie a noastrã.
Rugãciunea antifonului
al II-lea - cerere a mântuirii în Hristos
Rugãciunea si antifonul al II-lea trec de la cererea milei lui
Dumnezeu în general la cererea mântuirii în Hristos
exprimând dorinta credinciosilor de a se pãstra în
plinãtatea Bisericii si de a fi pãrtasi ai Împãrãtiei
lui Dumnezeu:
"Doamne Dumnezeul nostru, mântuieste poporul Tãu si
binecuvinteazã mostenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o pãzeste;
sfinteste pe cei ce iubesc podoaba (bunãcuviinta) casei Tale; Tu
pe acestia îi proslãveste cu dumnezeiascã puterea
Ta si nu ne lãsa pe noi, cei ce nãdãjduim întru
Tine".
Formã prescurtatã a rugãciunii finale de binecuvântare
numitã rugãciunea amvonului, rugãciunea antifonului
al II-lea începe cu cererea pentru mântuire pe care antifonul
al II-lea o are drept concluzie a mãrturisirii de credintã
în Hristos. Rugându-ne pentru mântuire arãtãm
cã, prin întrupare, Dumnezeul cel necuprins S-a apropiat
atât de mult de noi încât cei ce L-au urmat au devenit
poporul Sãu si mostenirea Sa ca mãdulare ale Bisericii Sale.
Hristos este "cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea celui
ce plineste toate în toti" (Efeseni 1, 22-23) Precum capul
se plineste prin trup, asa si trupul se plineste prin toate mãdularele
la un loc si prin fiecare în parte . De aceea ne rugãm pentru
pãzirea plinirii lui Hristos în Bisericã, ca Hristos
sã ia chip în fiecare dintre noi si în Bisericã.
Plinirea Bisericii înseamnã sfintirea mãdularelor
ei. Sfintenia este scopul existentei umane: "Fiti sfinti pentru cã
Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Levitic 19, 22) citim
în Vechiul Testament iar Mântuitorul zice "Fiti dar voi
desãvârsiti precum Tatãl vostru cel ceresc desãvârsit
este" (Matei 5, 48). Dar nu se pot sfinti decât cei ce iubesc
bunãcuviinta casei lui Dumnezeu pentru cã ei îl cautã
pe Dumnezeu cu inima curatã participând la slujbe si, mai
ales, adunându-se la Sfânta Liturghie. Sfintenia înseamnã
umplerea de slava lui Dumnezeu adicã proslãvirea. Rugãciunea
noastrã pentru cei ce iubesc bunãcuviinta casei lui Dumnezeu
este, ca urmare, ca ei sã se sfinteascã si sã se
proslãveascã.
Avem nãdejdea de a nu ne fi lãsate cererile neîmplinite
deoarece, dupã cum mãrturisim în ecfonis, Dumnezeul
nostru cãruia ne rugãm, al Cãrui popor suntem, este
Dumnezeul cel atotputernic a Cãruia este stãpânirea,
Împãrãþia si slava: "Cã a Ta este
stãpânirea si a Ta este Împãrãtia si
puterea si slava, a Tatãlui si a Fiului si a Sfântului Duh,
acum si pururea si în vecii vecilor".
Rugãciunea antifonului
al III-lea - cerere a Împãrãtiei lui Dumnezeu
Dacã antifonul al III-lea ne pune în
fatã conditiile intrãrii în Împãrãtia
lui Dumnezeu, rugãciunea corespunzãtoare este o cerere a
acestei Împãrãtii:
"Cel ce ne-ai dãruit nouã aceste rugãciuni obstesti
si împreunã glãsuite, Cel ce si la doi si la trei
care se unesc în numele Tãu ai fãgãduit sã
le împlinesti cererile, Însuti si acum plineste cererile cele
de folos ale robilor Tãi, dându-ne nouã în veacul
de acum, cunostinta adevãrului Tãu, si în cel ce va
sã fie viatã vesnicã dãruindu-ne".
Se afirmã direct aici cã toate rugãciunile Sfintei
Liturghii, inclusiv cele rostite în tainã, sunt "obstesti",
adicã ale întregii adunãri liturgice, si "împreunã-glãsuite",
ne unesc într-un glas ("si ne dã nouã cu o gurã
si o inimã ..."), glasul preotului, ca expresie a rugãciunii
tuturor si cu participarea tuturor.
Mãrturisim puterea rugãciunii obstesti întemeiati
pe cuvântul Mântuitorului: "dacã doi dintre voi
se vor învoi pe pãmânt în privinta unui lucru
pe care îl vor cere, se va da lor de cãtre Tatãl Meu,
Care este în ceruri" (Matei 18, 19) dar, recunoscând
implicit cã nu stim ce sã cerem, ne rugãm pentru
plinirea cererilor celor de folos. Iar cel mai de folos este sã
cãutãm mai întâi Împãrãtia
lui Dumnezeu si dreptatea lui pentru cã atunci toate celelalte
se vor adãuga nouã (Matei 6, 33). Împãrãtia
lui Dumnezeu înseamnã viata vesnicã iar viata vesnicã
este cunoasterea lui Dumnezeu: "Si aceasta este viata vesnicã:
Sã Te cunoascã pe Tine, singurul Dumnezeu adevãrat,
si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). De aceea rugãciunea
noastrã se concentreazã pe cererea cunoasterii adevãrului
lui Dumnezeu si a vietii vesnice.
Îndrãznim sã cerem toate acestea pentru "Cã
bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si tie slavã înãltãm,
Tatãlui si Fiului si Sfântului Duh, acum si pururea si în
vecii vecilor".
Ecfonisele se completeazã
reciproc
Ecfonisele primelor trei ectenii, chiar luate
separat de rugãciuni, asa cum sunt percepute astãzi de credinciosi,
ne învatã cã lui Dumnezeu în Treime i se cuvine
"toatã slava, cinstea si închinãciunea"
deoarece a Lui este "stãpânirea si (…) împãrãtia
si puterea si slava". Slãvindu-l, cinstindu-l, închinându-ne
lui Dumnezeu nu facem decât sã-i dãm ceea ce I se
cuvine. Dar faptul cã a lui este "stãpânirea
si puterea si slava" trebuie sã ne umple de nãdejde
pentru cã "bun si iubitor de oameni" este Dumnezeul nostru.
§
Pr. Prof. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, ed. România crestinã,
1999, p.29
§
vezi primul articol din acest ciclul de explicare a Sfintei Liturghii
intitulat Sfânta Liturghie: Taina Tainelor
§
Vezi Pr. P. Vintilescu, Liturghiile bizantine privite istoric în
structura si rânduiala lor, Bucuresti, 1943, p. 83-85.
§
Corpus Juris Civilis, ed. Eduard Osenbrigen, part. III, Lipsa, 1875, p.
628 la P. Vintilescu, Liturghierul explicat, p. 238.
§
Pr. Prof. Ene Braniste, Participarea la Liturghie, p. 27
§
Vezi Juan. Mateos, SJ, La celebration de la Parole dans la Liturgie byzantine.
Etude historique,OCA, 191, Roma, 1971, p. 32-46
§
Liturghierul grecesc pãstreazã pânã astãzi
asezarea ecfoniselor dupã rugãciunile antifoanelor si nu
înaintea lor ca cel românesc.
§
Sfântul Ioan Gurã de Aur, Omilia a III-a la Efeseni.
Pr. Florin Botezan
Back
|