Prima pagină

"Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situaţie grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar şi un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea"
Stareţul Efrem Katunakiotul, p. 225

Stareţul Efrem Katunakiotul

Bunica de aur

În 1963, cu puţin timp înainte după plecarea soţului ei in Sfântul Munte, în Vinerea Mare, trecuse la Domnul şi mama Părintelui Efrem.
Această femeie minunată, care a avut parte de o moarte cuvioasă, s-a învrednicit cu două zile înainte de sfarşitul ei să devină schimonahie, primnd numele de Maria. Pentru aceasta o rugase o viaţă întreagă pe Maica Domnului.
Era o femeie dulce la vorbă şi îi mângâia pe toţi cei din jurul ei. Atunci când pentru motive de boală (afecţiune cardiacă) s-a internat in Spitalul Militar, i-a uimit pe toţi cu graiul ei politicos. Cand venea medicul la salonul ei, ea il întâmpina cu cuvintele: "Bun venit, dragul meu doctor". Şi apoi îl întreba cu bucurie: "Ce mai faceţi? Cum sunteţi? Soţia şi copii dumneavoastră sunt bine?" "Această bunica" spuneau doctorii minunându-se, "in loc să fie încurajată de către noi, ea este cea care ne însufleţeşte şi ne mângâie".
Pe fiul ei cel mic, ofiţerul, il iubea mult. Atunci cand logodnica, iar mai târziu, soţia acestuia mergea să o viziteze pe soacra ei, aceea presimţea venirea fiului ei şi îi spunea oarecum încrezătoare: "Vine bărbatul tău". Şi într--adevăr, peste puţin timp venea şi ofiţerul. Se mira fata cum o soacră avea puterea să spună "bărbatul tău" cu toate că vorbea despre fiul ei.
Stareţul (Părintele Efrem Katunakiotul), când a aflat că mama lui s-a internat în spital, a trimis o schimă şi un analav fratelui său şi i-a scris să se îngrijească ca mama lor sa fie tunsă monahie, "deoarece", după cum îl încredinţa, "nu va ieşi vie din spital".
"Atunci când mama noastră a devenit schimonahie la spital", povestea fiica ei, "în timp ce în celelalte zile fusese tăcută, precum spuneau surorile medicale, în ziua şi în noaptea aceea a vorbit continuu. Am stat lângă ea toată noaptea. După tundere faţa ei devenise luminoasă. Vorbea privind la cer.
- Ce spui, mamă? O întrebam. Ce vezi?
- Ce să-ţi spun, copilul meu? Dacă ai şti ce frumuseţi am văzut! Dar unde mă aflu?
Atunci îşi revenea şi îşi dădea seama că se afla la spital. După o săptămână de stat în spital, când se simţea mai bine şi ar fi voit să plece acasă, în mod inexplicabil i-a crescut temperatura foarte mult. În zorii zilei din Vinerea Mare a trecut la Domnul. A avut o moarte liniştită. Dupa puţin a venit monahia care o luase sub mantie şi a pregătit-o pentru îngropare, îmbrăcând-o in hainele monahale. Deodată am simţit o puternică mireasmă, o mireasmă de negrăit. Atunci am întrebat-o pe monahie:
- Bine, dar şi voi monahii vă parfumaţi?
- Nu, doamnă Elena, răspunse maica. Nu, doamnă Elena, nu ne parfumăm.
Această mireasmă am simţit-o şi eu în timp ce o schimbam. Iese din trupul mamei dumneavoastră. Aşteptăm să simţiţi şi dumneavoastră, de aceea nu v-am spus nimic. Aceasta este dovada sfinţeniei, este semn că mama dumneavoastră s-a mântuit. Când am auzit acestea am rămas uimiţi.
În timpul înmormântării preotul se minuna şi spunea că este vorba despre un suflet sfânt. Din trupul mamei ieşea mir ca o transpiraţie. Hainele noastre care s-au atins de trupul ei atunci când am sărutat-o şi am îmbraţişat-o, o săptămână întreagă au răspandit mireasmă. Dar în timpul punerii în mormânt trupul mamei a răspandit şi mai multă mireasmă".
Dar chiar şi însuşi Stareţul mărturisea: "Da, aşa s-a întâmplat. Dar am căzut puţin în păcatul invidiei. Iată, vă mărturisesc adevărul! Uitaţi-vă unde a ajuns această femeie, o ţărancă fără carte! Când mă rugam pentru ea, primeam, nu dădeam. Mă umpleam de har.
Am văzut-o în vedenie pe mama cum mergea la Hristos: "Bine ai venit, Maria! Bine ai venit, Maria!", s-a auzit un glas. Iar nouă, monahilor, ne trebuiesc ani de zile să dobândim această stare.
De multe ori vedeam că mama mea este bătrânul Iosif şi bătrânul Iosif, mama mea. Amândoi erau una.
Şi astfel m-am încredinţat că mama mea ajunsese la măsura duhovnicească a bătrânului Iosif. Atât înainte, cât şi după moartea ei, am avut aceiaşi vestire lăuntrică, şi anume că mama noastră a ajuns la măsuri mari. Cum să vă explic? Ori că amesteci apa cu vinul, ori că amesteci vinul cu apa, acelaşi lucru se obţine. Cam aşa. Bătrânul Iosif era mama mea şi mama mea, bătrânul Iosif.
Mama mea nu a avut pildă de urmat. Singură a lucrat. A făcut răbdare în întristări. Şi în cartea despre viaţa bătrânului Iosif oricine poate vedea multă răbdare pe care acesta a făcut-o în întristări. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Iov că avea şi alte virtuţi, dar pentru marea lui răbdare, aceea de a nu cârti, a fost lăudat de Dumnezeu".
p. 76

Ucenicul

Ucenicul este împărat şi de aceea nu este cercetat la vămi.

Ştiţi cum mă simţeam atunci când eram ucenic? Ca un vultur!

Pentru ucenic nu este dare de seamă, nu există vamă, deoarece are zapisul păcatelor sale cu totul alb. Când zapisul tău este alb, diavolii nu pot să te prindă. Iar aceasta este valabil numai atunci când faci ascultare.

Ucenicul nu se teme de Dumnezeu, nu pentru că nu are frica lui Dumnezeu. Nu, ci pentru că "dragostea cea multă scoate afară frica" (I Ioan 4, 18).

Mai demult părintele M. a venit la chilia noastră şi a zidit un perete mic de cărămizi. Apoi a suflat un vânt foarte puternic care ne-a provocat ceva pagube. Mai târziu acel părinte a revenit la chilia noastră şi, vrând să glumească cu mine, mi-a spus:
- Cum de nu a căzut acest perete?
- Să-ţi spun de ce, i-am răspuns. Atunci când ai plecat tu, eu am mers şi l-am binecuvântat spunând: "Pentru rugăciunile stareţului părintelui M...." Aceasta l-a întărit. De altfel tu nu valorezi nimic.
Dar nu aceasta am vrut să arăt, ci că acelui părinte, atunci când a auzit numele stareţului său, i s-a luminat faţa, a strălucit. Vă spun că aceşti oameni sunt ucenici adevăraţi.

Cel care face ascultare este şi răsplătit, şi lăudat, şi încununat. Desigur şi cel care porunceşte, dar mai mult cel care ascultă. Deoarece ucenicul este însuşi Hristos, Îl urmează pe Hristos.
p. 201

Sfinţenie-Virtute-Nevoinţă

Omul care îl laudă pe aproapele său şi se judecă pe sine ajunge la măsura sfinţeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ţi pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună şi nu păşeşti pe drumul călugăriei.

Omul, atât timp cât trăieşte, trebuie să se nevoiască. Iar cea dintâi nevoinţă este să se biruiască pe sine însuşi. Primul şi cel mai mare vrăjmaş al omului nu este diavolul. Nu, ci este omul însuşi cu sinea lui vicleană. Şi aceasta deoarece nu ascultă de cel care îl poate sfătui, ci face ceea ce îi spune gândul său. Şi deşi avem atâţia Sfinţi Părinţi cărora le putem urma, citindu-le scrierile, cu toate acestea egoismul nostru ne stăpâneşte de multe ori. Atunci când omul se biruieşte pe sine înaintea lui Dumnezeu, el este cel mai mare mucenic şi purtător de biruinţă.

Suferinţa Crucii nu va lipsi niciodată din viaţa fiecăruia. De ce? Pentru că de vreme ce Începătorul nostru a urcat pe Cruce, şi noi vom urca. Pe de o parte ea este dulce şi uşoară, iar pe de altă parte este amară şi grea. Dacă ridici cu dragoste Crucea lui Hristos, este foarte uşoară, este ca un burete, ca pluta. Dacă nu o primeşti astfel, este grea şi de neridicat.

Iar acestea le-am învăţat din experienţă. Când spui: "Voia lui Dumnezeu să se facă" sau "Aşa a fost de la Dumnezeu", atunci te linişteşti. Dar dacă spui: "De ce s-a făcut aceasta sau aceea", nu te linişteşti, nu ai pace. De pildă, nu a fost voia lui Dumnezeu să plec undeva Duminică, ci luni. Nu a vrut Dumnezeu să plec marţi, ci miercuri. De ce? Pentru că aşa le-a rânduit Dumnezeu. Dacă le priveşti altfel, vei greşi şi nici plată nu vei avea. Nu vei avea nici o răsplată.

De aceea spun că omul, în orice situaţie s-ar afla, nu trebuie să deznădăjduiască. Să nu-ţi pierzi cumpătul, ştiind că Dumnezeu te încearcă pentru un motiv sau altul, pe care numai El îl ştie. Ca şi cum Dumnezeu te-ar întreba: "Poţi să rabzi această mâhnire? Dacă poţi, îţi voi dărui o harismă. Iar dacă nu poţi, şi pe aceasta pe care ţi-am dat-o ţi-o voi lua. Eu nu vreau oameni fricoşi". Nu ca iscoadele trimise de Moise, care spuneau: "Acolo am văzut şi noi uriaşi, pe fii lui Enac, din neamul uriaşilor şi ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste" (Num. 13, 34).

Despre îndreptăţire nu este scris nimic în Sfânta Scriptură. Sfinţii nu numai că nu se îndreptăţesc, ba chiar suferă de bunăvoie pentru alţii. Tu să te îndrepţi pe tine însuţi, nu să aştepţi ca ceilalţi să să îndrepte. Tu să te smereşti, să te calce toţi în picioare. Abia atunci eşti în regulă. Tu să te întrarmezi cu răbdare. Acesta este drumul Crucii.

Oricât de înţelept ar fi omul, tot trebuie să se sfătuiască puţin. Noi nu suntem învăţaţi direct de Dumnezeu. Poţi să primeşti înştiinţare direct de la Dumnezeu? Nu am ajuns la această măsură. Să mai întrebăm şi pe alţii. Să întrebăm, să ne sfătuim. Oare nu este nici un om mai bun decât tine?

Să rabzi şi patimile tale, să le rabzi şi pe ale mele. Şi astfel vei deveni sfânt.
p. 207

Rugăciune

Şiragul de metanii este făcător de minuni.

Cea mai bună rugăciune este cea pe care o descoperi tu însuţi în acea clipă. Nu ajunge numai să citeşti rugăciunile Sfintei Împărtăşanii pentru a te împărtăşi a doua zi. Citim: "Din buze necurate, din inimă pâmgărită...", dar nici măcar nu înţelegem ce zicem. Tu însă să te sileşti să te afli la rugăciune într-o stare de umilinţă şi atunci vei înţelege cuvintele rugăciunii pe care o rosteşti către Dumnezeu. Aceasta are mare putere! Da, mare putere!

Să presupunem că mâine ne vom împărtăşi. Va veni însuşi Mângâietorul să sfinţească Sfintele Daruri! Cum Îl vei întâmpina? "Alerg la mila şi milostivirea Ta. Iarta-ma! Om sunt şi eu, iartă-mă!"
Această rugăciune pe care o spui din adâncul sufletului tău are mare putere, pentru că o înţelegi. Căci de multe ori citim, dar mintea fuge în altă parte, pe când cea care iese dinlăuntrul tău o înţelegi.

Rugăciunea este oglinda monahului.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul care, silit de o anumită nevoie, nu poate merge la biserică se poate face pe sine însuşi Jertfelnic dacă se roagă acolo unde se află.
În lume sunt şi oameni de ştiinţă care sâmbăta nu pot merge la biserică, iar duminica au serviciu. Unii ca aceştia pot să facă din ei înşişi un Jertfelnic, rostind rugăciunea lui Iisus.

Odată i-am spus bătrânului Iosif: "Părinte, chiar şi în iad de voi merge, nu mă voi teme, căci voi avea drept mângâiere Rugăciunea lui Iisus." Atâta dulceaţă, atâta bucurie îţi aduce în suflet această rugăciune - este scurtă, dar câtă putere are! - încât poţi să spui: "Chiar şi în iad de voi merge, nu mă voi teme, căci şi acolo voi spune rugăciunea".
La acestea să luaţi aminte, pentru că noi am trecut prin ele şi vi le lăsăm ca moştenire.

Când vei face rucodelie sau vreo altă ascultare să nu laşi rugăciunea, pentru că ea te îndumnezeieşte. Primul lucru pe care îl veţi simţi, părinţilor, este bucuria. Primul stadiu prin care veţi trece, spunând rugăciunea, este bucuria. Iar ea nu este nimic altceva decât o pietricică în întinderea mării , este semnul că înlăuntrul tău începi să te luminezi. De aceea rosteşte rugăciunea, rosteşte mereu rugăciunea, iar aceasta te va aduce la o stare mult mai înaltă, pe care nici măcar nu ţi-o poţi închipui.
Elevul şcolii primare nu poate înţelege cele ce se învaţă la liceu şi nici cel de la liceu nu poate îneţelege cele ce se învaţă la universitate. Dar când harul vine înlăuntrul tău, vei înţelege că eşti elev de liceu sau student la universitate.
...

Ceea ce ne-a învăţat stareţul nostru, părinţii niptici în Filocalie, precum şi mica noastră experienţă este că cea mai bună rugăciune se face noaptea.
...

În timp ce se citeşte în biserică, poţi să spui rugăciunea lui Iisus dacă ai o stare duhovnicească mai înaltă, iar dacă nu ai, atunci trebuie să urmăreşti psalmodierile şi citirile de la strană. La fel este şi la Sfânta Liturghie. De multe ori omul este răpit în extaz şi trăieşte mai profund cuvintele: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Şi atunci îşi spune sieşi: "Unde merg? Să-l primesc pe Dumnezeu". Când conştientizezi aceasta, atunci te bucuri. Dacă ai avut înainte de aceasta bucurie, atunci nu poţi să te apropii de Sfânta împărtăşanie decât cu lacrimi, cu lacrimi de bucurie. Iar dacă ai avut lacrimi de tristeţe, atunci spui: "Dumnezeul meu, iartă-mi păcatele mele. În mila Ta, în milostivirea Ta, în dragostea Ta nădăjduiesc. Ne-ai spus că eşti "Dumnezeu iubitor de oameni, îndelung-răbdător şi mult-milostiv" (Ieş. 34, 6). Tu ne-ai spus aceste cuvinte. Pe ele mă sprijin şi mă înfăţişez înaintea Ta cu nevrednicie".
Mulţi dintre părinţii de la Katunakia, atunci când veneau la Sfânta Liturghie să se împărtăşească, nu vorbeau nimic, ci doar vedeai lacrimile curgând pe obrajii lor. Un astfel de bătrân toată Liturghia nu vorbea nimic, ci stătea cu capul plecat, iar când venea să se împărtăşească, fie cădea în extaz, fie ajungea la o mai adâncă înţelegere a milostivirii lui Dumnezeu. Pentru că în dar ne-a dat Botezul, în dar ne-a dat Trupul şi Sângele Său, în dar ne dă şi Raiul. Dumnezeu vrea de la noi numai inimă curată, vrea să-L căutăm numai pe El. Dumnezeu nu vrea ca în inima noastră să existe împătimiri faţă de cele pământeşti, ci vrea ca numai El să împărăţească. Iar dacă vom putea împlini acest lucru, atunci uşor vom reuşi să facem şi rugăciunea inimii.
...

Rugăciunea, metania, milostenia atrag mila lui Dumnezeu. Nici un păcat nu poate birui mila lui Dumnezeu.
p. 210

Staretul Efrem Katunakiotul
Colectia Părinţi Athoniţi 8
Editura "EVANGHELISMOS"
Bucureşti, 2004

"Puterea pe care o are binecuvântarea stareţului tău nu o are lumea întreagă. Ai luat binecuvântarea stareţului tău? Să nu te temi oriunde vei merge."
Stareţul Efrem Katunakiotul, p. 196