Back

Cuvântul credinţei

Buletin al Parohiei Ortodoxe "Mihai Viteazu" Alba Iulia 

Anul II, nr. 29, Motto: "Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică." (Ioan 4, 14)

Evanghelia - Ioan 4

5. Deci a venit la o cetate a
Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său;
6. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
7. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau.
8. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.
9. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
10. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
11. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
12. Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?
13. Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;
14. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.
15. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.
16. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.
17. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat.
18. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.
19. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc.
20. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.
21. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui.
22. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.
23. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.
24. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
25. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
26. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.
27. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?
28. Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:
29. Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?
30. Şi au ieşit din cetate şi veneau către El.
31. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă.
32. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi.
33. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?
34. Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.
35. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.
36. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră.
37. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.
38. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.
39. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.
40. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile.
41. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui,
42. Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Back to Top

Apa cea vie

Arhimandritul Teofil Părăianu

Gândurile oamenilor nu vin singuratice, ci sunt în legătură unele cu altele, gând cu gând se uneşte şi se face un fel de înlănţuire de gând. De la un gând treci la alt gând - şi după gândurile care vin în minte cunoaştem aşezarea sufletului nostru. Domnul Hristos cu prilejul întâlnirii cu femeia samarineancă a făcut nişte legături de gând ca să ne arate şi nouă cum trebuie să facem în mintea noastră.

Harul Duhului Sfânt este apă dătătoare de viaţă

Aici Domnul Hristos arată rostul pe care-l are apa cea vie. Şi face legătura între apa văzută, apa firească, şi apa mai presus de fire care este învăţătura Domnului Hristos sau harul, puterea dătătoare de Viaţă a Domnului Hristos. Cineva care a însetat, când găseşte apă şi bea, parcă primeşte putere, se înviorează. Tot aşa şi cel care primeşte puterea lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt, şi el se înviorează. Are ceva nou, ceva mai presus de obişnuit în viaţa lui. E bucuria, veselia veşnică, bucuria inimii, apa care dă putere sufletului. Că noi, fiind oameni alcătuiţi din suflet şi din trup, nu avem numai trebuinţe trupeşti, ci avem şi trebuinţe sufleteşti.

Omul se împlineşte numai prin harul dumnezeiesc

Cineva care-L are pe Domnul Hristos în suflet are împlinire în El, şi împlinirea aceasta din suflet este cea care-l face pe om să se simtă bine în această viaţă pământească. Bineînţeles sunt de trebuinţă şi cele trupeşti, şi Dumnezeu binecuvintează tot ce ne trebuie pentru viaţa trupească. Şi atunci, dacă Dumnezeu binecuvintează acestea pentru binele omului, tot El este Cel care dă şi cele mai presus de lumea aceasta, prin care se împlineşte omul.
Spune Hristos că cel care bea din apa firească, din apa care potoleşte setea trupului, însetează din nou, şi iar trebuie să bea când îi este sete, şi bineînţeles acesta este un lucru care nu are nici o vină. Dar, zice Domnul Hristos, cel care va bea din apa pe care i-o dă El, adică cel care primeşte putere dumnezeiască, harul dumnezeiesc, cel care primeşte învăţătura cea sfântă prin care se împlineşte, acela nu mai însetează niciodată. De ce? Pentru că se împlineşte, are o împlinire deplină prin puterea lui Dumnezeu.

Să fim oameni odihnitori

Zice mai departe Domnul Hristos un lucru foarte important: Cel care va bea din apa pe care i-o dau Eu se va face şi el izvor de apă, izvor dătător de apă spre viaţa veşnică. Acest lucru este foarte important, pentru că nu numai Domnul Hristos este Izvor, nu numai Maica Domnului este izvor al milei, ci şi noi trebuie să fim nişte izvoare pentru binele altora. Să ne întărim în bine, ca să putem fi lucrători de bucurie pentru alţii, să putem fi odihnitori.
Îmi place foarte mult cum Sfântul Apostol Pavel a scris în Epistola către Filimon: "Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine frate"; şi mai departe: "Odihneşte întru Domnul inima mea". Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulţumire în jurul lor, care aduc linişte, care aduc împlinire. Şi se va face în el izvor de apă izvorâtoare spre viaţa veşnică. Când cineva nu este odihnitor, este tulburător, când cineva aduce nemulţumire în jurul lui, aduce şi moarte într-un fel, în înţelesul că omul care aduce întristare aduce şi împuţinare de suflet. Spune undeva în Sfânta Scriptură că "Întristarea usucă oasele" - când aducem întristare, aducem cumva şi împuţinarea vieţii, aducem într-un fel nelinişte şi neliniştea e un semn de moarte, un semn de depărtare de bucuria sfântă. Ori, Domnul Hristos spune că cel care primeşte din apa Lui aduce odihna, aduce "izvor de apă izvorâtoare spre viaţă veşnică". Devine el însuşi izvor. Aşa cum Domnul Hristos este izvorul apei celei vii, tot aşa şi cei ai Domnului Hristos trebuie să fie izvoare de apă vie pentru cei din jurul lor, pentru cei din imediata lor apropiere.

Râuri de apă vie vor curge din fiinţa celui ce crede

Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că Domnul Hristos a zis către cei ce erau în Templu: "Cui îi este sete să vină la Mine şi să bea"; iar mai departe spune: "Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui", şi asta a spus-o, zice Evanghelistul Ioan, despre Duhul Sfânt pe care aveau să-l primească cei ce cred în Domnul (Ioan 7, 37-39).
Deci, Domnul Hristos ne îmbie cu apa cea vie pentru împlinire, dar ne face şi împlinitori ai altora, ne face oameni care aduc odihnă celor care vin în legătură cu noi. Şi aceasta este mare lucru.
Duhul Sfânt se face El izvor de bine în sufletul omului. Zice Domnul Hristos că "râuri de apă vie vor curge din fiinţa celui ce crede"; şi zice "râuri", nu zice picături, nu zice o bucurie întâmplătoare, ceva trecător, ci zice "râuri", şi râu înseamnă îmbelşugare, înseamnă apă multă, înseamnă vuiet. Chiar dacă nu eşti lângă un râu, auzi vuietul apei, ştii că undeva este un râu. Aşa este şi cu Duhul Sfânt în sufletul omului.

Apa cea vie este preamărirea lui Dumnezeu

Când Duhul Sfânt s-a pogorât, venind peste Sfinţii Apostoli, s-a auzit un zgomot, aşa ca de o vijelie. A venit ca un vuiet mare, ca o vijelie. Şi după aceea S-a oprit peste fiecare dintre Apostoli şi peste cei care erau de faţă atunci, în chip de limbi de foc. Şi apoi ei au început să vorbească în limbi necunoscute lor până atunci, dar înţelese de cei care-i auzeau. Şi acum urmează lucrul cel mai important: spuneau "Mărire lui Dumnezeu!". Apa cea vie care vine peste credincioşi, care vine peste oameni, apa cea vie de care vorbeşte Domnul Hristos şi apa cea vie care apoi izvorăşte din credincioşi, este preamărirea lui Dumnezeu.
Aici este cheia: când suntem preamăritori de Dumnezeu suntem izvor de apă vie. Suntem odihnitori, suntem împlinitori. Aducem ceva din darul lui Dumnezeu peste lumea aceasta, în locul în care ne găsim fiecare dintre noi.

Şuvoaiele de apă vie în Biserică sunt sfintele slujbe

La sfintele slujbe se aud cuvintele preamăritoare de Dumnezeu: "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh"; "Că tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". Iată câteva din cuvintele preamăritoare pe care le spune Duhul Sfânt pentru cei care sunt de faţă şi pentru cei care se pot bucura de şuvoaiele de bucurie pe care le aduce Duhul Sfânt în sfânta noastră Biserică.
Să nu uităm să fim şi noi izvoare de bucurie, de linişte, de odihnă, să aducem ceva frumos şi bun în viaţa noastră, să înmulţim binele acolo unde ne găsim. Toate rugăciunile pe care le facem sunt un fel de izvoare ale sufletului nostru care revarsă apă vie spre viaţă veşnică şi ne ridică mai presus de lumea aceasta. Sigur, sunt multe bucurii din lumea aceasta pe care le binecuvintează Dumnezeu şi ne bucurăm şi noi de ele, dar trebuie să ne silim să aducem ceva din lumea de dincolo de noi, din mai presus de lume să aducem ceva în viaţa noastră ca să înmulţim binele şi bucuria, pentru noi şi pentru alţii.

Back to Top

Închinare în Duh şi Adevăr

Igumenul Efrem Vatopeditul Sfântul Munte Athos

"Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în Duh şi în Adevăr" (Ioan 4, 24). Aceasta i-a spus Hristos femeii samarinence, iar Sfinţii Părinţi au explicat aceste cuvinte în sensul că Dumnezeu nu este slujit cu lucruri exterioare, ci este slujit cu inima. Hristos a spus aceasta tocmai pentru a lovi în idolatria exterioară, care apare atunci când punem accent pe partea exterioară a lucrurilor. Să vă dau un exemplu: de pildă ne închinăm icoanei lui Hristos; icoana lui Hristos este un mijloc, un mod de a ne arăta evlavia către Hristos, însă are ca substrat dăruirea noastră lăuntrică către Hristos. De aceea mulţi care nu au acest substrat în inimă fac cruci mari, fac metanii mari şi, cu toate că merg în fiecare duminică la biserică, progres duhovnicesc nu au. Aceştia nu I se închină în Duh şi adevăr.

Back to Top

Catehism: Chipul lui Dumnezeu, creat, căzut şi restaurat (IV)

De la decădere la speranţă

Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pentru a trăi veşnic şi a se asemăna din ce în ce mai mult cu chipul Creatorului lui ("noi vom fi asemenea Lui"- 1 Ioan 3, 2), a cunoscut căderea şi moartea.
Desigur, pecetea lăsată în fiinţa lui de prezenţa lui Dumnezeu nu s-a şters; permanenta stare de neîmplinire a omului îl face să năzuiască mereu spre mai mult, spre mai bine - este nostalgia după paradisul pierdut, setea după Dumnezeu, este golul infinit pe care absenţa lui Dumnezeu l-a lăsat ca o cicatrice adâncă în inima omului. Dar frumuseţea chipului Lui s-a estompat. Omul "chip a lui Dumnezeu", devine caricatură schimonosită. Darurile lui Dumnezeu: inteligenţa, voinţa, creativitatea sunt deviate de la scopul lor iniţial, până a fi puse în slujba răului; iubirea poate atunci să devină gelozie; dorinţa de a fi mai bun devine pofta de stăpânire, de putere; dorul după cele veşnice devine dorinţa de dominaţie. Viţelul de aur ia locul lui Dumnezeu. Cel Rău, Ispititorul, vechiul Şarpe, Dezbinătorul, Diavolos, Tatăl minciunii devine Prinţul acestei lumi; el face să domnească frica, ura, bolile, suferinţa şi moartea.
Dumnezeu totuşi nu-şi părăseşte creatura Sa: El face să apară printre oameni Profeţi, prin care îşi face auzit cuvântul Său. El le dă pilde de slujire exemplară de felul lui Iov, model de rezistenţă în faţa răului şi de răbdare în încercări: istoria ne arată că răul, care nu vine niciodată de la Dumnezeu (Iacov 1, 13), poate totuşi servi ca prilej ce îngăduie slujitorilor lui Dumnezeu să-I dovedească credinţa şi sinceritatea dragostei lor. Încercarea desigur poate fi prilej de cădere; ea poate fi prilej de răbdare, de speranţă, de perseverenţă în bine, de biruinţă asupra răului, căci omul este liber. Pentru aceea Dumnezeu îngăduie încercarea care pune în valoare şi dezvoltă calităţile slujitorilor Săi şi le întăreşte caracterul, încearcă iubirea şi credinţa lor.
Cartea lui Iov nu a fost citită în Vechiul Testament ca un text mesianic, dar lectura acesteia în spirit creştin, a slujitorului drept, pe nedrept chinuit, ne lasă să întrevedem venirea Slujitorului care suferă şi învinge redând omului frumuseţea cea dintâi.
În timpul lecturii acestei Cărţi, vom avea prilejul de mai multe ori, să facem o interpretare creştină a textelor Vechiului Testament şi astfel să ne deschidem inimile "inteligenţei scripturilor" cu ajutorul Evangheliei. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că Hristos înlătură vălul pus pe inima celor care citesc Vechiul Testament, fără să-l cunoască: "Când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica" (2 Corinteni 3, 13-17). Noi credem că este un alt văl pentru cei care consideră că pot citi Biblia (Vechiul şi Noul Testament) ca şi cum ar fi vorba de un simplu obiect de cunoaştere, nesocotind pe Dumnezeul cel viu care se revelează în ea.

Back to Top

Sfântul si Dreptul Iov Mult-Pătimitorul

Fost-a un om, în ţara Uz, cu numele de Iov. Şi omul acesta era drept şi fără prihană, se temea de Dumnezeu şi se ferea de rău. Şi avea şapte feciori şi trei fiice. Dumnezeu îi dăruise şi avere multă.
Într-o zi, Dumnezeu adună laolaltă pe îngerii săi, printre ei şi pe Satan. Dumnezeu îl face atent asupra zelului slujitorului Său Iov. Dar Satan replică: "Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai copleşit cu bogăţiile Tale? Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de averile lui; să vedem dacă nu Te va blestema în faţă". Rosti Domnul către Satan: "Iată toate bunurile lui sunt în puterea ta. Numai asupra lui să nu-ţi întinzi mâna".
Satan se întoarce pe pământ: îi distruge averile lui Iov, ba chiar face să piară şi copiii lui. Cu toate acestea Iov n-a păcătuit şi n-a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu.
Înapoindu-se la Stăpânul său, Satan auzi vorbele lui Dumnezeu despre înfrângerea sa. Grăi Domnul către el: "M-ai aţâţat pe nedrept împotriva lui Iov ca să-l prăpădesc". Dar Satan a răspuns Domnului: "Ci numai întinde mâna Ta şi atinge-Te de osul lui şi de carnea lui şi vezi dacă n-o să Te blesteme-n faţă". Atunci Domnul rosti către Satan: "Iată, îl dau în mâna ta, viaţa lui însă să o cruţi". Într-adevăr Dumnezeu nu va îngădui această ultimă încercare, moartea, decât pentru Fiul Său preaiubit, Iisus Hristos, a cărui moarte ne va izbăvi pentru vecie de Satan.
Satan a plecat din faţa lui Dumnezeu şi a lovit pe Iov cu lepră. Atunci a zis către el soţia lui: "Şi acum te mai ţii dârz în cucernicia ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!" Insă el a răspuns: "Vorbind astfel, ai vorbit ca o năroadă. Dacă am primit cele bune de la Dumnezeu, oare cele rele să nu le primim?". Şi după toate acestea, Iov n-a păcătuit cu buzele sale.
Ştirea despre necazurile care-l loviseră ajunse până la cei trei prieteni ai săi: Eliphaz, Bildad şi Ţofar care se înţeleg să vină şi să-l îmbărbăteze.
Iov, copleşit de suferinţele îngrozitoare ale trupului şi sufletului său, blestemă ziua în care s-a născut. Eliphaz îi aminteşte de ceea ce crede orice evreu: suferinţa este cauzată de păcatul împotriva legii lui Dumnezeu. Iov protestează invocând nevinovăţia lui.
Dar Bildat susţine că Dumnezeu nu îndepărtează pe omul drept... Şi Iov, care în descumpănirea sa se simte zdrobit de o voinţă nedreaptă, ajunge să se îndoiască de înţelepciunea lui Dumnezeu.
Ţofar, pierzându-şi răbdarea, îi aminteşte că nu poate fi fără cusur înaintea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, Iov continuă să-şi arate nevinovăţia pe care doreşte s-o susţină în faţa lui Dumnezeu Însuşi.
La acestea Eliphaz replică, notând nebunia omului de a se ridica împotriva Creatorului său.
Iov, copleşit: "El m-a sfărâmat. M-a luat de ceafă şi m-a făcut praf şi a aruncat asupră-mi toate săgeţile Sale;
...El îmi străpunge rărunchii fără milă; El varsă pe pământ fierea mea...
Şi cu toate acestea, în mâinile mele nu este nici o silnicie şi rugăciunea mea este curată!... Şi atunci unde este nădejdea mea?" (Iov 16, 12-13; 17, 15)
- Mielul înjunghiat devine ţintă pe Cruce, Cruce care mântuieşte lumea de domnia lui Satan.
Bildad: Când ai să pui frâu vorbelor tale?
Iov: "Să ştiţi că Dumnezeu m-a nedereptăţit (...) M-a dezbrăcat de cinstirea mea şi mi-a smuls cununa de pe cap". (Iov 19, 6, 9)
- Împăratul slavei, Domnul Savaot pe care mulţimea Îl aclama la intrarea Sa în Ierusalim este acum umilit, batjocorit.
Iov, în nenorocirea sa cea mai totală, neclintit în Domnul, strigă: "Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu". (Iov 19, 25-26)
- Slăvită Înviere a lui Hristos ne deschide uşile Împărăţiei cerurilor unde vom contempla Măreţia Celui Preaînalt.
Elifaz: "Oare El te pedepseşte pentru cucernicia ta şi pentru ea intră cu tine în judecată? Nu, dimpotrivă, fiindcă răutatea ta este mare şi fărădelegile tale sunt fără hotar!" (Iov 22, 4-5) Şi îl îndeamnă pe Iov să se întoarcă la Dumnezeu cu smerenie.
Iov: "Departe de mine gândul să vă dau dreptate! Până când o fi să-mi dau duhul nu mă voi lepăda de nevinovăţia mea." (Iov 27, 5) "Îi voi da socoteală de toţi paşii mei, ca un principe mă voi înfăţişa înaintea Lui." (Iov 31, 37)
- Iisus biruitor, merge înainte şi urcă în slavă spre Tronul Împărătesc.
Elihu, care până atunci asculta fără să spună un cuvânt izbucneşte cu mânie: Nu cumva Iov refuză să vadă în încercarea sa o chemare a Atotputernicului la convertirea sa, a inimii sale păcătoase şi îndărătnice?
Dumnezeu îi răspunde lui Iov din mijlocul vijeliei şi Îşi arată întreaga Sa slava şi putere:
"Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?
Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?" (Iov 38, 2-4; 6-7).
Iov, copleşit de această Teofanie, recunoaşte transcendenţa Dumnezeului său; el nu-I mai cere socoteală.
El înţelege înţelepciunea lui Dumnezeu, că ea dă un sens suferinţei şi morţii, sens care îi rămâne de neînţeles lui Iov, dar pe care îl va revela Hristos.
După ce Dumnezeu I-a vorbit lui Iov s-a adresat lui Eliphaz şi prietenilor săi, şi, surpriză, îi dă dreptate lui Iov, contestatarul integru, în timp ce se aprinde de mânie contra lor: n-au văzut oare ei în El un tiran dornic de dominaţie? Cu totul dimpotrivă, învinuirile lui Iov nu făceau decât să aprindă iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale, descoperindu-ne astfel adevăratul Său chip.

Back to Top

Sinaxar † 1 Iunie Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful

Născut în Flavia Neapolis (Sichem) din Palestina, filosof devenit creştin şi unul dintre primii apologeţi (apărători) ai creştinismului înaintea autorităţilor romane din secolul II d.H., Iustin avea să treacă din această viaţă în jurul anului 165, primind moarte martirică sub împăratul Marcus Aurelius.
Primeşte de mic o educaţie aleasă; frecventează diverşi filosofi: stoici, peripatetici, pitagoreici, platonicieni, după părerea comună a celor de atunci, singurii în măsură să descopere oamenilor pe Dumnezeu şi adevărul, dar nu se alege decât cu decepţii.
Un "bătrân respectabil", blând şi înţelept, întâlnit miraculos, se angajează cu tânărul filosof într-o conversaţie. Iustin iî face elogiul filosofiei ca fiind lucrarea cea mai demnă, cea mai preţioasă dintre activităţile umane. Bătrânul îi răspunde că filosofii pot să-şi facă o idee dreaptă despre Dumnezeu, dar le lipseşte experienţa trăită, intelectul nu-l poate vedea cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu s-a îmbrăcat cu harul Sfântului Duh, după ce mai întâi s-a curăţit prin practicarea virtuţilor. Condiţia de a vedea pe Dumnezeu este aceea de a avea în sine pe Duhul Sfânt. La auzul acestor cuvinte, Iustin îi cere să-l îndrume spre cei ce învaţă acest adevăr. Bătrânul îi răspunde că această doctrină este aceea a unor oameni care au trăit cu mult înaintea filosofilor, a unor oameni drepţi şi dragi lui Dumnezeu, ea aparţine profeţilor.
Convertirea se petrece. Se botează şi începe să studieze în Palestina Sfânta Scriptură, fără să lepede mantia şi barba, semne distinctive ale filosofilor şi începe să înveţe adevărata filosofie a profeţilor şi a apostolilor.Astfel Iustin alege calea teologică şi filosofică totodată; faţă de alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii (Sfântul Atanasie cel Mare, Clement Alexandrinul, Taţian) care resping categoric filosofia, el alege calea deschiderii integratoare către întreaga cultură a umanităţii, în special pentru cea greacă.
În conştiinţa Bisericii Sfântul Iustin rămâne ca un mare apologet asemenea Sfântul Apostol Pavel.În jurul anului 136 se angajează într-o dispută teologică cu iudeul Trifon căruia îi demonstrează cu ajutorul citatelor din Sfânta Sciptură că Legea şi tot Vechiul Testament nu este decât o pregătire şi prefigurare a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, adevăratul Legiuitor al noului Legământ anunţat de profeţi care îl anulează pe cel vechi. În jurul anului 155 adresează o Apologie împăratului roman Antonim Pius (138-161) în care respinge calomniile aduse creştinilor.Ei nu sunt, spune sf. Iustin, nici atei, nici duşmani ai Statului, conduita lor morală este deasupra oricărui reproş şi în acelaşi timp superioară celei păgâne. "Puteţi să ne omorâţi - scria el -; să ne faceţi rău, nu puteţi însă! Nădejdea noastră nu este în acestă lume şi nici nu ne temem de călăii noştri! Noi nu-i urâm pe acuzatorii noştri, ci ne este milă de ei şi nu dorim decât convertirea lor". Aceeaşi atitudine o are şi în faţa împăratului Marcus Aurelius şi a Senatului.
În urma intrigilor filosofului cinic Crescens, Iustin este arestat la Roma în anul 165 din ordinul prefectului Rusticus şi decapitat.

Back to Top