Back

Cuvântul credinței

Buletin al Parohiei Ortodoxe "Mihai Viteazu" Alba Iulia 

Anul II, nr. 29, Motto: "Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică." (Ioan 4, 14)

Sumar: Apostolul si evanghelia (a Samarinencii)vArhimandritul Teofil Părăian- Apa cea vievIgumenul Efrem Vatopeditul - Sfântul Munte Athos- Închinare în Duh și Adevărv Catehism: Chipul lui Dumnezeu, creat, căzut și restaurat (IV) - De la decădere la speranțăvSfântul si Dreptul Iov Mult-Pătimitorul v Sinaxar 1 Iunie Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (Pr. Cosmin Bufnea)

Evanghelia - Ioan 4

5. Deci a venit la o cetate a
Samariei, numită Sihar, a
proape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său;
6. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas.
7. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau.
8. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.
9. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
10. Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie.
11. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
12. Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?
13. Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși;
14. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică.
15. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.
16. Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici.
17. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat.
18. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.
19. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc.
20. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.
21. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui.
22. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este.
23. Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește.
24. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr.
25. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
26. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.
27. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbești cu ea?
28. Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor:
29. Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?
30. Și au ieșit din cetate și veneau către El.
31. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă.
32. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți.
33. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce?
34. Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui.
35. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele că sunt albe pentru seceriș.
36. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră.
37. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul.
38. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor.
39. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.
40. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile.
41. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui,
42. Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.

Back to Top

Apa cea vie

Arhimandritul Teofil Părăianu

Gândurile oamenilor nu vin singuratice, ci sunt în legătură unele cu altele, gând cu gând se unește și se face un fel de înlănțuire de gând. De la un gând treci la alt gând - și după gândurile care vin în minte cunoaștem așezarea sufletului nostru. Domnul Hristos cu prilejul întâlnirii cu femeia samarineancă a făcut niște legături de gând ca să ne arate și nouă cum trebuie să facem în mintea noastră.

Harul Duhului Sfânt este apă dătătoare de viață

Aici Domnul Hristos arată rostul pe care-l are apa cea vie. Și face legătura între apa văzută, apa firească, și apa mai presus de fire care este învățătura Domnului Hristos sau harul, puterea dătătoare de Viață a Domnului Hristos. Cineva care a însetat, când găsește apă și bea, parcă primește putere, se înviorează. Tot așa și cel care primește puterea lui Dumnezeu, harul Duhului Sfânt, și el se înviorează. Are ceva nou, ceva mai presus de obișnuit în viața lui. E bucuria, veselia veșnică, bucuria inimii, apa care dă putere sufletului. Că noi, fiind oameni alcătuiți din suflet și din trup, nu avem numai trebuințe trupești, ci avem și trebuințe sufletești.

Omul se împlinește numai prin harul dumnezeiesc

Cineva care-L are pe Domnul Hristos în suflet are împlinire în El, și împlinirea aceasta din suflet este cea care-l face pe om să se simtă bine în această viață pământească. Bineînțeles sunt de trebuință și cele trupești, și Dumnezeu binecuvintează tot ce ne trebuie pentru viața trupească. Și atunci, dacă Dumnezeu binecuvintează acestea pentru binele omului, tot El este Cel care dă și cele mai presus de lumea aceasta, prin care se împlinește omul.
Spune Hristos că cel care bea din apa firească, din apa care potolește setea trupului, însetează din nou, și iar trebuie să bea când îi este sete, și bineînțeles acesta este un lucru care nu are nici o vină. Dar, zice Domnul Hristos, cel care va bea din apa pe care i-o dă El, adică cel care primește putere dumnezeiască, harul dumnezeiesc, cel care primește învățătura cea sfântă prin care se împlinește, acela nu mai însetează niciodată. De ce? Pentru că se împlinește, are o împlinire deplină prin puterea lui Dumnezeu.

Să fim oameni odihnitori

Zice mai departe Domnul Hristos un lucru foarte important: Cel care va bea din apa pe care i-o dau Eu se va face și el izvor de apă, izvor dătător de apă spre viața veșnică. Acest lucru este foarte important, pentru că nu numai Domnul Hristos este Izvor, nu numai Maica Domnului este izvor al milei, ci și noi trebuie să fim niște izvoare pentru binele altora. Să ne întărim în bine, ca să putem fi lucrători de bucurie pentru alții, să putem fi odihnitori.
Îmi place foarte mult cum Sfântul Apostol Pavel a scris în Epistola către Filimon: "Sufletele sfinților se odihnesc întru tine frate"; și mai departe: "Odihnește întru Domnul inima mea". Să fim oameni odihnitori, oameni care aduc în jurul lor bucurie, care aduc mulțumire în jurul lor, care aduc liniște, care aduc împlinire. Și se va face în el izvor de apă izvorâtoare spre viața veșnică. Când cineva nu este odihnitor, este tulburător, când cineva aduce nemulțumire în jurul lui, aduce și moarte într-un fel, în înțelesul că omul care aduce întristare aduce și împuținare de suflet. Spune undeva în Sfânta Scriptură că "Întristarea usucă oasele" - când aducem întristare, aducem cumva și împuținarea vieții, aducem într-un fel neliniște și neliniștea e un semn de moarte, un semn de depărtare de bucuria sfântă. Ori, Domnul Hristos spune că cel care primește din apa Lui aduce odihna, aduce "izvor de apă izvorâtoare spre viață veșnică". Devine el însuși izvor. Așa cum Domnul Hristos este izvorul apei celei vii, tot așa și cei ai Domnului Hristos trebuie să fie izvoare de apă vie pentru cei din jurul lor, pentru cei din imediata lor apropiere.

Râuri de apă vie vor curge din ființa celui ce crede

Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că Domnul Hristos a zis către cei ce erau în Templu: "Cui îi este sete să vină la Mine și să bea"; iar mai departe spune: "Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui", și asta a spus-o, zice Evanghelistul Ioan, despre Duhul Sfânt pe care aveau să-l primească cei ce cred în Domnul (Ioan 7, 37-39).
Deci, Domnul Hristos ne îmbie cu apa cea vie pentru împlinire, dar ne face și împlinitori ai altora, ne face oameni care aduc odihnă celor care vin în legătură cu noi. Și aceasta este mare lucru.
Duhul Sfânt se face El izvor de bine în sufletul omului. Zice Domnul Hristos că "râuri de apă vie vor curge din ființa celui ce crede"; și zice "râuri", nu zice picături, nu zice o bucurie întâmplătoare, ceva trecător, ci zice "râuri", și râu înseamnă îmbelșugare, înseamnă apă multă, înseamnă vuiet. Chiar dacă nu ești lângă un râu, auzi vuietul apei, știi că undeva este un râu. Așa este și cu Duhul Sfânt în sufletul omului.

Apa cea vie este preamărirea lui Dumnezeu

Când Duhul Sfânt s-a pogorât, venind peste Sfinții Apostoli, s-a auzit un zgomot, așa ca de o vijelie. A venit ca un vuiet mare, ca o vijelie. Și după aceea S-a oprit peste fiecare dintre Apostoli și peste cei care erau de față atunci, în chip de limbi de foc. Și apoi ei au început să vorbească în limbi necunoscute lor până atunci, dar înțelese de cei care-i auzeau. Și acum urmează lucrul cel mai important: spuneau "Mărire lui Dumnezeu!". Apa cea vie care vine peste credincioși, care vine peste oameni, apa cea vie de care vorbește Domnul Hristos și apa cea vie care apoi izvorăște din credincioși, este preamărirea lui Dumnezeu.
Aici este cheia: când suntem preamăritori de Dumnezeu suntem izvor de apă vie. Suntem odihnitori, suntem împlinitori. Aducem ceva din darul lui Dumnezeu peste lumea aceasta, în locul în care ne găsim fiecare dintre noi.

Șuvoaiele de apă vie în Biserică sunt sfintele slujbe

La sfintele slujbe se aud cuvintele preamăritoare de Dumnezeu: "Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție mărire înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh"; "Că tu ești sfințirea noastră și Ție mărire înălțăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh". Iată câteva din cuvintele preamăritoare pe care le spune Duhul Sfânt pentru cei care sunt de față și pentru cei care se pot bucura de șuvoaiele de bucurie pe care le aduce Duhul Sfânt în sfânta noastră Biserică.
Să nu uităm să fim și noi izvoare de bucurie, de liniște, de odihnă, să aducem ceva frumos și bun în viața noastră, să înmulțim binele acolo unde ne găsim. Toate rugăciunile pe care le facem sunt un fel de izvoare ale sufletului nostru care revarsă apă vie spre viață veșnică și ne ridică mai presus de lumea aceasta. Sigur, sunt multe bucurii din lumea aceasta pe care le binecuvintează Dumnezeu și ne bucurăm și noi de ele, dar trebuie să ne silim să aducem ceva din lumea de dincolo de noi, din mai presus de lume să aducem ceva în viața noastră ca să înmulțim binele și bucuria, pentru noi și pentru alții.

Back to Top

Închinare în Duh și Adevăr

Igumenul Efrem Vatopeditul Sfântul Munte Athos

"Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în Duh și în Adevăr" (Ioan 4, 24). Aceasta i-a spus Hristos femeii samarinence, iar Sfinții Părinți au explicat aceste cuvinte în sensul că Dumnezeu nu este slujit cu lucruri exterioare, ci este slujit cu inima. Hristos a spus aceasta tocmai pentru a lovi în idolatria exterioară, care apare atunci când punem accent pe partea exterioară a lucrurilor. Să vă dau un exemplu: de pildă ne închinăm icoanei lui Hristos; icoana lui Hristos este un mijloc, un mod de a ne arăta evlavia către Hristos, însă are ca substrat dăruirea noastră lăuntrică către Hristos. De aceea mulți care nu au acest substrat în inimă fac cruci mari, fac metanii mari și, cu toate că merg în fiecare duminică la biserică, progres duhovnicesc nu au. Aceștia nu I se închină în Duh și adevăr.

Back to Top

Catehism: Chipul lui Dumnezeu, creat, căzut și restaurat (IV)

De la decădere la speranță

Omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu pentru a trăi veșnic și a se asemăna din ce în ce mai mult cu chipul Creatorului lui ("noi vom fi asemenea Lui"- 1 Ioan 3, 2), a cunoscut căderea și moartea.
Desigur, pecetea lăsată în ființa lui de prezența lui Dumnezeu nu s-a șters; permanenta stare de neîmplinire a omului îl face să năzuiască mereu spre mai mult, spre mai bine - este nostalgia după paradisul pierdut, setea după Dumnezeu, este golul infinit pe care absența lui Dumnezeu l-a lăsat ca o cicatrice adâncă în inima omului. Dar frumusețea chipului Lui s-a estompat. Omul "chip a lui Dumnezeu", devine caricatură schimonosită. Darurile lui Dumnezeu: inteligența, voința, creativitatea sunt deviate de la scopul lor inițial, până a fi puse în slujba răului; iubirea poate atunci să devină gelozie; dorința de a fi mai bun devine pofta de stăpânire, de putere; dorul după cele veșnice devine dorința de dominație. Vițelul de aur ia locul lui Dumnezeu. Cel Rău, Ispititorul, vechiul Șarpe, Dezbinătorul, Diavolos, Tatăl minciunii devine Prințul acestei lumi; el face să domnească frica, ura, bolile, suferința și moartea.
Dumnezeu totuși nu-și părăsește creatura Sa: El face să apară printre oameni Profeți, prin care își face auzit cuvântul Său. El le dă pilde de slujire exemplară de felul lui Iov, model de rezistență în fața răului și de răbdare în încercări: istoria ne arată că răul, care nu vine niciodată de la Dumnezeu (Iacov 1, 13), poate totuși servi ca prilej ce îngăduie slujitorilor lui Dumnezeu să-I dovedească credința și sinceritatea dragostei lor. Încercarea desigur poate fi prilej de cădere; ea poate fi prilej de răbdare, de speranță, de perseverență în bine, de biruință asupra răului, căci omul este liber. Pentru aceea Dumnezeu îngăduie încercarea care pune în valoare și dezvoltă calitățile slujitorilor Săi și le întărește caracterul, încearcă iubirea și credința lor.
Cartea lui Iov nu a fost citită în Vechiul Testament ca un text mesianic, dar lectura acesteia în spirit creștin, a slujitorului drept, pe nedrept chinuit, ne lasă să întrevedem venirea Slujitorului care suferă și învinge redând omului frumusețea cea dintâi.
În timpul lecturii acestei Cărți, vom avea prilejul de mai multe ori, să facem o interpretare creștină a textelor Vechiului Testament și astfel să ne deschidem inimile "inteligenței scripturilor" cu ajutorul Evangheliei. Sfântul Apostol Pavel ne învață că Hristos înlătură vălul pus pe inima celor care citesc Vechiul Testament, fără să-l cunoască: "Când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica" (2 Corinteni 3, 13-17). Noi credem că este un alt văl pentru cei care consideră că pot citi Biblia (Vechiul și Noul Testament) ca și cum ar fi vorba de un simplu obiect de cunoaștere, nesocotind pe Dumnezeul cel viu care se revelează în ea.

Back to Top

Sfântul si Dreptul Iov Mult-Pătimitorul

Fost-a un om, în țara Uz, cu numele de Iov. Și omul acesta era drept și fără prihană, se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Și avea șapte feciori și trei fiice. Dumnezeu îi dăruise și avere multă.
Într-o zi, Dumnezeu adună laolaltă pe îngerii săi, printre ei și pe Satan. Dumnezeu îl face atent asupra zelului slujitorului Său Iov. Dar Satan replică: "Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai copleșit cu bogățiile Tale? Dar ia întinde-Ți mâna și atinge-Te de averile lui; să vedem dacă nu Te va blestema în față". Rosti Domnul către Satan: "Iată toate bunurile lui sunt în puterea ta. Numai asupra lui să nu-ți întinzi mâna".
Satan se întoarce pe pământ: îi distruge averile lui Iov, ba chiar face să piară și copiii lui. Cu toate acestea Iov n-a păcătuit și n-a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu.
Înapoindu-se la Stăpânul său, Satan auzi vorbele lui Dumnezeu despre înfrângerea sa. Grăi Domnul către el: "M-ai ațâțat pe nedrept împotriva lui Iov ca să-l prăpădesc". Dar Satan a răspuns Domnului: "Ci numai întinde mâna Ta și atinge-Te de osul lui și de carnea lui și vezi dacă n-o să Te blesteme-n față". Atunci Domnul rosti către Satan: "Iată, îl dau în mâna ta, viața lui însă să o cruți". Într-adevăr Dumnezeu nu va îngădui această ultimă încercare, moartea, decât pentru Fiul Său preaiubit, Iisus Hristos, a cărui moarte ne va izbăvi pentru vecie de Satan.
Satan a plecat din fața lui Dumnezeu și a lovit pe Iov cu lepră. Atunci a zis către el soția lui: "Și acum te mai ții dârz în cucernicia ta? Blestemă pe Dumnezeu și mori!" Insă el a răspuns: "Vorbind astfel, ai vorbit ca o năroadă. Dacă am primit cele bune de la Dumnezeu, oare cele rele să nu le primim?". Și după toate acestea, Iov n-a păcătuit cu buzele sale.
Știrea despre necazurile care-l loviseră ajunse până la cei trei prieteni ai săi: Eliphaz, Bildad și Țofar care se înțeleg să vină și să-l îmbărbăteze.
Iov, copleșit de suferințele îngrozitoare ale trupului și sufletului său, blestemă ziua în care s-a născut. Eliphaz îi amintește de ceea ce crede orice evreu: suferința este cauzată de păcatul împotriva legii lui Dumnezeu. Iov protestează invocând nevinovăția lui.
Dar Bildat susține că Dumnezeu nu îndepărtează pe omul drept... Și Iov, care în descumpănirea sa se simte zdrobit de o voință nedreaptă, ajunge să se îndoiască de înțelepciunea lui Dumnezeu.
Țofar, pierzându-și răbdarea, îi amintește că nu poate fi fără cusur înaintea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, Iov continuă să-și arate nevinovăția pe care dorește s-o susțină în fața lui Dumnezeu Însuși.
La acestea Eliphaz replică, notând nebunia omului de a se ridica împotriva Creatorului său.
Iov, copleșit: "El m-a sfărâmat. M-a luat de ceafă și m-a făcut praf și a aruncat asupră-mi toate săgețile Sale;
...El îmi străpunge rărunchii fără milă; El varsă pe pământ fierea mea...
Și cu toate acestea, în mâinile mele nu este nici o silnicie și rugăciunea mea este curată!... Și atunci unde este nădejdea mea?" (Iov 16, 12-13; 17, 15)
- Mielul înjunghiat devine țintă pe Cruce, Cruce care mântuiește lumea de domnia lui Satan.
Bildad: Când ai să pui frâu vorbelor tale?
Iov: "Să știți că Dumnezeu m-a nedereptățit (...) M-a dezbrăcat de cinstirea mea și mi-a smuls cununa de pe cap". (Iov 19, 6, 9)
- Împăratul slavei, Domnul Savaot pe care mulțimea Îl aclama la intrarea Sa în Ierusalim este acum umilit, batjocorit.
Iov, în nenorocirea sa cea mai totală, neclintit în Domnul, strigă: "Dar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu". (Iov 19, 25-26)
- Slăvită Înviere a lui Hristos ne deschide ușile Împărăției cerurilor unde vom contempla Măreția Celui Preaînalt.
Elifaz: "Oare El te pedepsește pentru cucernicia ta și pentru ea intră cu tine în judecată? Nu, dimpotrivă, fiindcă răutatea ta este mare și fărădelegile tale sunt fără hotar!" (Iov 22, 4-5) Și îl îndeamnă pe Iov să se întoarcă la Dumnezeu cu smerenie.
Iov: "Departe de mine gândul să vă dau dreptate! Până când o fi să-mi dau duhul nu mă voi lepăda de nevinovăția mea." (Iov 27, 5) "Îi voi da socoteală de toți pașii mei, ca un principe mă voi înfățișa înaintea Lui." (Iov 31, 37)
- Iisus biruitor, merge înainte și urcă în slavă spre Tronul Împărătesc.
Elihu, care până atunci asculta fără să spună un cuvânt izbucnește cu mânie: Nu cumva Iov refuză să vadă în încercarea sa o chemare a Atotputernicului la convertirea sa, a inimii sale păcătoase și îndărătnice?
Dumnezeu îi răspunde lui Iov din mijlocul vijeliei și Își arată întreaga Sa slava și putere:
"Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înțelepciune?
Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă știi să spui.
În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
Atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?" (Iov 38, 2-4; 6-7).
Iov, copleșit de această Teofanie, recunoaște transcendența Dumnezeului său; el nu-I mai cere socoteală.
El înțelege înțelepciunea lui Dumnezeu, că ea dă un sens suferinței și morții, sens care îi rămâne de neînțeles lui Iov, dar pe care îl va revela Hristos.
După ce Dumnezeu I-a vorbit lui Iov s-a adresat lui Eliphaz și prietenilor săi, și, surpriză, îi dă dreptate lui Iov, contestatarul integru, în timp ce se aprinde de mânie contra lor: n-au văzut oare ei în El un tiran dornic de dominație? Cu totul dimpotrivă, învinuirile lui Iov nu făceau decât să aprindă iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale, descoperindu-ne astfel adevăratul Său chip.

Back to Top

Sinaxar 1 Iunie Sfântul Iustin Martirul și Filosoful

Născut în Flavia Neapolis (Sichem) din Palestina, filosof devenit creștin și unul dintre primii apologeți (apărători) ai creștinismului înaintea autorităților romane din secolul II d.H., Iustin avea să treacă din această viață în jurul anului 165, primind moarte martirică sub împăratul Marcus Aurelius.
Primește de mic o educație aleasă; frecventează diverși filosofi: stoici, peripatetici, pitagoreici, platonicieni, după părerea comună a celor de atunci, singurii în măsură să descopere oamenilor pe Dumnezeu și adevărul, dar nu se alege decât cu decepții.
Un "bătrân respectabil", blând și înțelept, întâlnit miraculos, se angajează cu tânărul filosof într-o conversație. Iustin iî face elogiul filosofiei ca fiind lucrarea cea mai demnă, cea mai prețioasă dintre activitățile umane. Bătrânul îi răspunde că filosofii pot să-și facă o idee dreaptă despre Dumnezeu, dar le lipsește experiența trăită, intelectul nu-l poate vedea cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu s-a îmbrăcat cu harul Sfântului Duh, după ce mai întâi s-a curățit prin practicarea virtuților. Condiția de a vedea pe Dumnezeu este aceea de a avea în sine pe Duhul Sfânt. La auzul acestor cuvinte, Iustin îi cere să-l îndrume spre cei ce învață acest adevăr. Bătrânul îi răspunde că această doctrină este aceea a unor oameni care au trăit cu mult înaintea filosofilor, a unor oameni drepți și dragi lui Dumnezeu, ea aparține profeților.
Convertirea se petrece. Se botează și începe să studieze în Palestina Sfânta Scriptură, fără să lepede mantia și barba, semne distinctive ale filosofilor și începe să învețe adevărata filosofie a profeților și a apostolilor.Astfel Iustin alege calea teologică și filosofică totodată; față de alți Sfinți Părinți ai Bisericii (Sfântul Atanasie cel Mare, Clement Alexandrinul, Tațian) care resping categoric filosofia, el alege calea deschiderii integratoare către întreaga cultură a umanității, în special pentru cea greacă.
În conștiința Bisericii Sfântul Iustin rămâne ca un mare apologet asemenea Sfântul Apostol Pavel.În jurul anului 136 se angajează într-o dispută teologică cu iudeul Trifon căruia îi demonstrează cu ajutorul citatelor din Sfânta Sciptură că Legea și tot Vechiul Testament nu este decât o pregătire și prefigurare a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, adevăratul Legiuitor al noului Legământ anunțat de profeți care îl anulează pe cel vechi. În jurul anului 155 adresează o Apologie împăratului roman Antonim Pius (138-161) în care respinge calomniile aduse creștinilor.Ei nu sunt, spune sf. Iustin, nici atei, nici dușmani ai Statului, conduita lor morală este deasupra oricărui reproș și în același timp superioară celei păgâne. "Puteți să ne omorâți - scria el -; să ne faceți rău, nu puteți însă! Nădejdea noastră nu este în acestă lume și nici nu ne temem de călăii noștri! Noi nu-i urâm pe acuzatorii noștri, ci ne este milă de ei și nu dorim decât convertirea lor". Aceeași atitudine o are și în fața împăratului Marcus Aurelius și a Senatului.
În urma intrigilor filosofului cinic Crescens, Iustin este arestat la Roma în anul 165 din ordinul prefectului Rusticus și decapitat.

Back to Top

Biserica Memoriala "Mihai Viteazul "Alba Iulia

This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.