BACK

Jertfa Mântuitorului

Noi cam facem abstracţie de faptul că avem Jertfa Mântuitorului ca ajutor şi pe Mântuitorul Cel ce S-a jertfit Îl avem ca ajutor. De multe ori au impresia mulţi, şi dintre duhovnici, că trebuie să faci nu ştiu ce lucruri extraordinare ca să-ţi ispăşeşti păcatele. Păi să ştiţi că mulţi îşi ispăşesc păcatele nu pentru că le dă cineva să facă nişte lucruri ca să-şi ispăşească păcatele, de multe ori îţi dă Dumnezeu nişte canoane, îţi dă nişte suferinţe, nişte necazuri. Atunci de ce să-l mai îngreuiezi pe om? Mai vine cineva la mine şi zice: “Părinte, ce canon îmi daţi?” Şi îi zic: “Dar nu ţi-a dat Dumnezeu canoane destule? Fă-le acelea pe care ţi le-a dat Dumnezeu, primeşte-le pe acelea; ce să-ţi mai dau?” Adică Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este totdeauna pentru noi ajutătoare şi asta nu trebuie să uităm niciodată.

Mănăstirea

Când eram copil, era o întrebare de inteligenţă: “Ce-i între cer şi pământ?” Scormoneau oamenii prin minte: caierul, Luna, Soarele, stelele… ce le venea în gând. Şi zicea cel care punea întrebarea: între cer şi pământ este “şi”. Bineînţeles, râdeau de vorbele acestea…
Eu aş zice acum, după ce mi-a venit şi mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos şi foarte adevărat, că între cer şi pământ este mănăstirea.
Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pământ, ci undeva între cer şi pământ. Trebuie să trăim în aşa fel în mănăstire, încât să fim între cer şi pământ. Să fim spre cer. Mie-mi place să spun despre mănăstire că este “tinda raiului”, “casa lui Dumnezeu”, “poarta cerului”, şi “locul împlinirilor”. Este “tinda raiului” în înţelesul că este mai aproape de rai. E mai aproape de cer decât de pământ. Dacă o mănăstire e mai aproape de pământ decât de cer, nu este în rosturile ei. Călugării dintr-o mănăstire trebuie să fie candidaţi la rai. Nu numai călugării, ci toţi credincioşii trebuie să fie candidaţi la rai. Numai că cei care duc o viaţă obişnuită şi cu îndatoririle sociale câte sunt şi cu îndatoririle de familie, nu pot să realizeze libertatea aceasta de a se gândi atât de mult la rai, cum se gândesc călugării, dar toţi suntem chemaţi la desăvârşirea creştină. Toţi trebuie să năzuim în ţara lui Leru-i Ler un colţ de cer, cum zice Nichifor Crainic:
“În ţara lui Leru-i Ler
Năzuiesc spre-un colţ de cer”.
Fiecare dintre noi trebuie să avem în vedere cerul, numai că deosebirea dintre cei care nu sunt călugări şi cei care sunt călugări este următoarea: cei care nu sunt călugări pot trăi pe pământ cu gândul la cer, le ajunge atâta, pe când cei care sunt în mănăstire ar trebui să trăiască pe pământ ca şi în cer. Şi dacă fac lucrul acesta şi se silesc să-l facă şi ştiu cum să se angajeze în lucrarea aceasta, nu se poate să nu se simtă mai aproape de rai, în “tinda raiului”.

Ai mei de acasă când le spuneam de un părinte de la noi de la mănăstire că îi bun, ziceau că: “Bun să şi fie; dacă nu-i bun, n-are treabă să stea acolo”.

Într-o mănăstire trebuie să se întâmple minuni. Nu minuni cum aşteaptă oamenii în general, ci minuni cum aşteaptă şi vrea să le facă Dumnezeu pentru cei care sunt între cer şi pământ, şi anume minunea schimbării spre bine, minunea realizării unui om mai presus de obişnuit, mai presus de oamenii cei care trăiesc în lumea asta.

Mănăstirea noastră este o mănăstire comodă. Dacă nu poţi trăi în Mănăstire la Sâmbăta, poţi să nu te mai duci la nici o mănăstire!

Back to Top

Mersul la Biserică

Într-o zi au bătut la uşa chiliei mele doi tineri căsătoriţi. Mi-au adus un pomelnic şi mi-au cerut să le fac o rugăciune. Am intrat în vorbă cu ei şi, aşa cum mi-am statornicit eu o rânduială, i-am întrebat dacă merg la biserică. Şi atunci ei mi-au răspuns: "Nu suntem aşa de bătrâni ca să mergem la biserică”. Şi atunci am zis: “Doamne, înmulţeşte bătrânii!”.

Eu nu stau de vorbă la spovedit cu cineva care nu merge la biserică. Nu am ce vorbi. Ce să-i spun? Sunt unii care spun că nu au mai fost la biserică de ani de zile, sau că au fost anul trecut la Paşti. Celor care spun că au fost la Paşti le zic: “Ştii de ce e aşa multă lume la Paşti la biserică? Că sunt şi din cei ca tine, care merg numai o dată pe an la slujbă”. După aceea sunt unii care zic - când îl întreb dacă merge la biserică - “Da”. Şi m-am prins că unii nu merg la biserică la slujbă, ci intră în biserică şi aprind o lumânare. Şi acum îi întreb: “Dar la slujbă, stai la slujbă, cât stai la slujbă?" Şi zice: “Părinte, mă duc şi aprind o lumânare”. Şi zic eu: “Şi o pui să stea în locul tău şi ea stă de fapt în locul ei”.

Acelora care merg la biserică eu de fapt le spun ce înseamnă să nu mergi la biserică şi ce înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă să mergi la biserică? Înseamnă să mergi în cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să aduci întreit sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi împreună cu îngerii “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”, să aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica Domnului, să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai veşnic decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele slujbe prin mijlocire preoţească de la Însuşi Domnul Hristos. Şi la urmă zic: uite, toate acestea tu nu le primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la biserică, toate acestea le ocoloşti. Omul nu are conştiinţa că de fapt toate lucrurile acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la biserică şi atâta tot.
Nu se mai gândeşte ce înseamnă să te duci şi ce înseamnă să nu te duci la biserică. Şi eu le spun: două ore pentru Dumnezeu, pentru cineva care crede în Dumnezeu, nu e prea mult. Două ore pentru Dumnezeu, într-o săptămână să stai înaintea lui Dumnezeu, să ai conştiinţa că acum eşti în faţa lui Dumnezeu.

Eu am un program de angajare în viaţa religioasă şi programul începe cu frecvenţa la biserică. Adică să te duci la biserică în duminică şi sărbători, sau cel puţin în duminici, la Sfânta Liturghie. Fără aceasta nici nu poţi să consideri că cineva are o viaţă religioasă autentică.
Unii zic: “Părinte, e drept că nu mă duc la biserică, dar să ştiţi că eu totdeauna ascult la radio sau privesc la televizor slujba”. Şi cum o asculţi, trântit pe pat, pe fotoliu? “Stau în genunchi şi în picioare, părinte”. Nu te uiţi la slujbă ca şi când te-ai uita la meci, poate la meci te uiţi cu mai mult interes. Aşa că oamenii aceştia sunt superficiali.

Mi-a spus unul când am întrebat: “Ce faci tu când ar trebui să mergi la biserică şi nu mergi la biserică? Ce faci acasă?” Şi a răspuns: “Mă uit la televizor”. Eu nu-s împotriva televizorului, dar sunt împotriva acelora care nu-şi împlinesc datoriile şi-şi fac vreme totuşi să se uite la televizor. Şi atunci am zis către el: “Ştii ce înseamnă asta? Asta înseamnă că Îl ai pe Dumnezeu în spate şi televizorul în faţă. Du-te de acum încolo şi schimbă-le. Pune pe Dumnezeu în faţă şi televizorul în spate”.

Să ştiţi că eu pe aceia care nu merg la biserică nici nu-i socotesc oameni credincioşi. La păgâni îi număr! Cum poţi să zici că eşti om credincios dacă nu mergi la biserică, unde-i cerul de pe pământ? Că biserica-i cerul de pe pământ. Cum să zici că eşti om credincios dacă nu te duci în “Împărăţia lui Dumnezeu”? pentru că Sfânta Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu-i închipui pe Heruvimi cântând întreit sfântă cântare în biserică? Cum poţi să zici că eşti credincios dacă nu zici împreună cu îngerii: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot?

Milostenia

Cine nu face milostenie pentru că nu vrea s-o facă, acela nu se poate mântui.

Este bine să facem cât mai mult şi în mod cât mai susţinut binele de care suntem în stare. Nu înseamnă că dacă nu putem face tot ce ni se cere, să renunţăm şi la ceea ce putem face. La cele pe care suntem în stare să le împlinim. În Pateric se spune că i s-a vorbit unui părinte despre o desfrânată care făcea milostenii şi cu cât îşi înmulţea desfrânarea, pe atât adăuga şi milostenie. Cuviosul a spus despre acea desfrânată că nu va rămâne până în sfârşit în păcatul ei. Ceva asemănător se poate spune şi despre cei ce fac unele fapte bune, dar care n-au ajuns şi la puterea de a ierta pe cei care le greşesc. În orice caz, nimeni să nu se bizuie pe ce face, ci să se silească să împlinească şi cele cu care este dator. “Pe acestea se cădea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi”. (Matei 23, 23)

Milostenia călugărului este bunătatea lui şi rugăciunea, ca expresie a bunătăţii lui.

Mânia

Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit, nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine, pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În Antologia Sanscrită se spune: “Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte. În semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată”.

Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită Scara, zice aşa: Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul? Şi mânia răspunde: Tatăl meu este îngâmfarea - adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria; Sfântul Marcu Ascetul în scrierea sa “Epistola către Nicolae Monahul” pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că: “Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei”; deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Scărarul: zice - "şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării”.

Trebuie să ne fie ruşine când suntem porniţi spre mânie. În vremea noastră se foloseşte o expresie care vrea să îndulcească lucrurile, şi anume, nu se spune despre cineva că e rău sau mânios, ci de obicei se spune că-i nervos. Să ştiţi că cei vechi nu ştiau de nervozitate, ci ştiau numai de mânie şi de răutate.

Back to Top

Mântuirea

Cum poate un om din societatea de astăzi să urce pe scara spre mântuire?

Cum au urcat toţi oamenii care s-au mântuit! Nu există o “societate de astăzi”, fiecare a trăit societatea contemporană cu el ca “societatea de astăzi”. Mântuirea ne-o dă Domnul Hristos şi se realizează în legătură cu Domnul Hristos. Mântuirea este un lucru care se poate realiza în toate generaţiile de oameni, neexistând o excepţie pentru o anumită generaţie. Generaţia noastră se mântuieşte cum s-au mântuit toate generaţiile dinaintea noastră şi cum se vor mântui generaţiile de după noi: prin Hristos, prin asemănarea cu Hristos, prin înnoirea minţii, prin neasemănarea cu chipul acestui veac.

Să ştiţi că noi greşim de multe ori crezând că mântuirea e la moarte. Nu-i adevărat. Mântuirea e în viaţă. Omul ştie. Aşa cum ştii dacă eşti sănătos sau dacă eşti bolnav, tot aşa ştii dacă eşti mântuit sau nu eşti mântuit.

Nu se mântuiesc călugării făcând cele ale mirenilor şi nici mirenii făcând cele ale călugărilor. Adică nu se mântuiesc călugării având familie, avere personală, independenţă. Nu se mântuiesc nici mirenii aşa cum se mântuiesc călugării, adică renunţând la cele ce sunt datori să le împlinească prin specificul lor şi prin binecuvântarea Sfintei Biserici, care le împărtăşeşte Sfânta Taină a Cununiei.

Personal cred că Dumnezeu va mântui mai mulţi oameni decât credem noi că se mântuiesc.

Mulţumire

Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfânta Evanghelie,
Pentru sfintele slujbe,
Pentru Sfânta Biserică,
Pentru Sfânta Preoţie,
Pentru Sfânta Liturghie,
Pentru bucuria de a fi în legătură cu Maica Domnului.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru pentru toate darurile Bisericii,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne putem întâlni în faţa Lui în Sfânta Biserică,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfânta Evanghelie care-i izvor de bucurie şi de nădejde,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru slujbele noastre,
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru şuvoiul acesta de bucurie, de nădejde, de dar de la Dumnezeu, pe care Îl revarsă Dumnezeu în sfintele slujbe.

Back to Top

Munca

Am găsit undeva o expresie care mi-a plăcut foarte mult, într-o carte de predici a Părintelui Episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească. El zicea că: “Munca e rugăciunea mâinilor”. E foarte, foarte frumos: “Munca este rugăciunea mâinilor”.

Sfântul Antonie cel Mare a primit îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i s-a spus câtă rugăciune să facă, nu i s-a spus câtă muncă să presteze, dar i s-a spus să nu se bazeze numai pe rugăciune şi să nu se bazeze numai pe muncă, ci să împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esenţială din Pateric. Să nu te ţii numai de muncă, ci, cel mai bine, este să faci şi din muncă o rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de mântuire, valoare aducătoare de mântuire muncii pe care o prestezi, pe care şi prin care te disciplinezi lăuntric.

La mine vin oameni la spovedit şi îi întreb dacă se roagă dimineaţa şi seara, şi-mi zic: “Părinte, dimineaţa-s grăbit şi seara-s ostenit”. Şi aşa este, e o realitate. De ce? Pentru că omul nu găseşte timp, nu îşi proporţionează lucrurile în aşa fel încât să aibă timp şi pentru Dumnezeu. E adevărat că sunt oameni care nu pot să-şi găsească timp, de exemplu oamenii de la ţară, care lucrează toată ziua, de dimineaţa până seara, cum se zice, zi-lumină. Sigur că nu se mai poate angaja la rugăciune cu un program mai întins şi cu citiri din cărţile de rugăciuni şi nu putem avea pretenţia să-şi facă un program asemănător cu al călugărilor. Însă altceva putem să facem, şi anume, să-i îndemnăm ca lucrul pe care-l fac, munca care o prestează, să o facă cu gândul la Dumnezeu şi să le fie ca un fel de rugăciune.

În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului Ioan Casian intitulată: “Despre cele opt gânduri ale răutăţii” şi acolo, în al şaselea cuvânt, “Despre trândăvie”, se spune că cineva care munceşte, de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptaţi de o mulţime nenumărată de draci şi că e mai uşor să te lupţi cu unul decât cu mulţi.

Mi-e cam ruşine când dau mâna cu un om cu mâinile bătătorite, că n-am şi eu mâinile bătătorite, că tare mi-aş dori aşa ceva. Adică mi-aş dori să fiu, să mă pot încadra într-o muncă din aceasta, care face bătături. Mai glumesc eu câteodată şi zic că bătăturile mele sunt la minte.

Nebunia întru Hristos

Care sunt adevăraţii nebuni pentru Hristos? Ce e nebunia pentru Hristos?

În general creştinii erau socotiţi un fel de nebuni de către păgâni şi a fi creştin însemna după ei a fi nebun. Nu există o metodă de nebuneală pentru Hristos. De exemplu, pe aici pe la noi am cunoscut unul care zicea despre el că e nebun pentru Hristos, apăi eu cred că acela era chiar nebun de cum se cade. Te întâlneai cu el şi-ţi trântea câte o vorbă aşa, pe care Domnul Hristos cred că n-o putea binecuvânta. Şi atunci nu e vorba de o metodă să devi nebun pentru Hristos, chiar dacă Biserica noastră are, pe Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos şi pe ucenicul său în cinstire, noi credem că a fi nebun pentru Hristos înseamnă a fi dezaprobat de oamenii care nu cred în Hristos.

Credeţi că ar exista nebuni întru Hristos în contemporaneitate?

Eu să ştiţi că n-am pus niciodată temei pentru un nebun întru Hristos. Vreau să urmez unui înţelept întru Hristos, nu unui nebun, chiar dacă-I pentru Hristos. Nu-mi place stilul ăsta de a-I sluji lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel - dacă într-adevăr există un stil, dacă nu-i într-adevăr o nebunie reală, că s-ar putea întâmpla şi aşa - vorbeşte de o nebunie pentru Hristos, dar în înţelesul că cel care este nebun pentru Hristos, împlineşte poruncile lui Dumnezeu fără să gândească ce consecinţe are aceasta pentru cei care nu cred şi pentru cei care dispreţuiesc împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi pe care l-am socoti nebun. De exemplu, eu o dată am păţit o treabă: eram elev la liceu la Timişoara şi aveam un profesor care ţinea la mine şi când o aflat că vreau să merg la Teologie, a zis: “Ce mă, eşti nebun?”. Eu cred că n-am fost nebun, dar pentru el atunci am fost nebun. Deci el nu m-a urmat pe mine, nebunul de mine, ci zicea că eu sunt nebun. Eu mi-am văzut de treabă şi mi-am văzut de “nebunie”, dacă asta era nebunie, dar eu n-am considerat că-i nebunie. Şi n-am făcut niciodată lucruri prin care să se arate că sunt nebun. Am vrut să fiu înţelept, pentru că Dumnezeu binecuvintează înţelepciunea şi nu nebunia.

Neoisihasmul

Neoisihasmul este o bucurie prin existenţa lui. El face pentru mulţi ceea ce a făcut Părintele Arsenie pentru mine: pune în atenţie preocupările isihaste tradiţionale, la măsurile omului modern. Chiar dacă isihasmul din vremea noastră nu-i identic cu isihasmul tradiţional, despre care noi ştim doar din cărţi, nu şi din experienţa celor angajaţi în lucrarea isihastă, moştenită de la înaintaşi -pentru că aşa ceva, trebuie să recunoaştem că nu există - el, isihasmul modern are meritul că atrage atenţia asupra angajării în rugăciune, prin rugăciunea de toată vremea.

Neoisihasmul n-ar putea să fie înlocuit cu altceva, cel puţin deocamdată.

Cei îngrijoraţi de amestecuri străine de Ortodoxie, în lucrarea de înmulţire a rugăciunii propusă şi susţinută de isihaşti, de neoisihaşti, aşa cum sunt ei, ar trebui să se gândească la împrejurarea aceea, istorisită în Sfânta Evanghelie, anume că, Apostolul Ioan l-a informat pe Iisus că a văzut pe unul izgonind demoni, în numele Lui, şi că l-a oprit pentru că nu merge împreună cu ucenicii după Iisus. Atunci Domnul I-a spus: “Nu-l opriţi, că nu e nimeni care făcând minuni în numele Meu, să poată degrabă, după aceea, să Mă grăiască de rău. Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi” (Marcu 9, 38-40). În împrejurarea că i-ar veni cuiva în minte că “Neoisihasmul este o anomalie”, ar fi cazul să ia seama la cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Filipeni, unde citim: “Unii, negreşit, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă; alţii, însă, de bunăvoinţă. Unii o fac din iubire ştiind că stau aici (în închisoare), pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi însă, din zavistie, vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, socotind să îmi căşuneze suferinţă în legăturile mele. Dar ce este? Nimic altceva, decât că, în tot chipul, fie din cuvânt de făţărnicie, fie din cuvânt de adevăr, Hristos se propovăduieşte, şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura” (Filipeni 1, 15-18).
Aşa e şi cu neoisihasmul. Va fi având el unele deviaţii, dar în principal face lucru de folos, face lucru de înmulţire a rugăciunii şi a îmbunătăţirii sufleteşti, prin rugăciunea îndesită.
Amestecurile străine de gândirea creştină şi de gândirea ortodoxă, în gândirea şi practica neoisihastă, nu sunt esenţiale, ci esenţială este practica isihastă, adică rugăciunea de toată vremea, ce se face în completarea rânduielilor liturgice ale Bisericii, şi, uneori, chiar în paralel cu acestea. Părintele Arsenie îmi spunea că duhovnicul lui de la Sfântul Munte (cred că era vorba de Părintele Arhimandrit Antipa Dinescu) spunea rugăciunea minţii în timpul celor şapte laude, dar era atent şi la cele ce se citeau la strană şi intervenea când apărea vreo greşeală, vreo abatere de la text.

N-am fost şi nu sunt de acord cu asociaţii de isihaşti sau cu asociaţii pentru isihasm, cum e cea de la Sibiu, cu filiala ei de la Făgăraş. La Făgăraş, cel puţin nu se face nimic altceva în cadrul asociaţiei pentru isihasm, decât că se ţin nişte conferinţe.

Mărturisesc că nu-mi plac expresiile ca “medicină isihastă”, “psihanaliză isihastã” etc., nici nu m-am gândit vreodată că pentru înaintarea în viaţa duhovnicească e nevoie de “pâine harică”. Eventual, pâine harică ar putea fi socotită anafora sau pâinea binecuvântată în cadrul litiei. De pâine harică, în înţelesul de pâine coaptă la soare, n-am auzit decât de la Părintele Ghelasie (de la Frăsinei) şi de la adepţii lui.

E foarte greu de spus dacă există un neoisihasm românesc, şi dacă există, e greu de spus unde există, cum se realizează, care sunt metodele şi, în sfârşit, care sunt rezultatele şi asta ar fi lucrul cel mai de căpetenie.

Back to Top

Nepătimirea

Nepătimirea este o stare superioară. Ştiţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul despre nepătimire? Spune că este învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte a trupului şi mai spune că nepătimirea este cerul cel de pe pământ.

Nepătimirea are nişte semne după care o putem cunoaşte. Să ne gândim la următorul cuvânt din Pateric: Se spune că la un părinte s-a dus o fecioară care i-a spus aşa: “Am învăţat Vechiul şi Noul testament pe de rost”. “Si?” “Şase zile postesc şi a şaptea dezleg”. Şi l-a întrebat pe părintele ce mai trebuie să facă, gândindu-se că, cu ceea ce a realizat până acum, a făcut mult. Şi părintele a întrebat-o aşa: “Ţi s-a făcut ocara cu cinstea?”. Ea a zis: “Nu”. “Ţi s-a făcut lipsa ca îndestularea?” Ea a zis: “Nu”. “Ţi s-a făcut paguba ca şi câştigul?”. Ea a zis: “Nu”. Şi atunci părintele a zis: “Du-te şi pune început bun, căci cu ceea ce ai făcut încă nimic n-ai făcut”.

Despre un părinte din Pateric se spunea că din multa bunătate nici nu mai ştia ce-i răutatea. Nu mai presusupunea răutatea. Nu se mai gândea la nimic rău, din multa lui bunătate. Noi avem o altă stare sufletească. Noi din multă răutate, de multe ori, nu mai putem presupune bunătatea. Amestecăm nişte lucruri rele şi în lucrurile bune.

Cum putem ajunge nepătimitori? Cum putem să ne curăţim de patimi? Răspunsul cel dintâi este acesta: de patimi ne curăţim când ocolim pricinile patimilor. Adică degeaba vrem noi să scăpăm de patimi, dacă mergem acolo unde sunt ispite, unde sunt tentaţii pentru păcate. Mulţi mărturisesc la spovedanie că le vin tot felul de imagini necurate în minte. De ce? Pentru că au trăit în ele, sau pentru că trăiesc în ele, se uită la lucruri necuviincioase, la filme spurcate şi apoi vor să aibă limpezime în suflet. Nu se poate aşa ceva.

Sfântul Moise Arapul, pe care-l pomeneşte Biserica noastră în 27 august, a fost cel mai iscusit dintre Părinţii din pustia sketică, el care înainte a fost tâlhar. Un tâlhar ajunge sfânt! Cum ajunge un tâlhar sfânt? Cu energiile cu care a lucrat în răutate, cu acelea lucrează în bunătate.
Se spune că cineva zicea aşa către Dumnezeu: “Doamne, învredniceşte-mă să te iubesc pe Tine cum am iubit altădată păcatul!”. Pentru că tot cu iubirea pe care o port în suflet am iubit şi păcatul, acum aş vrea să Te iubesc pe Tine măcar aşa cum am iubit păcatele de odinioară.

Nicolae Iorga spune că numai dinţii bolnavi simt fierbinţeala sau răceala alimentelor pe care le primesc. Dacă dintele nu-i bolnav, nu simte durere nici când bea rece, nici când bea ceva cald, pe când dacă dinţii sunt bolnavi, atunci suferă. Aşa-i şi cu mândria. Când eşti mândru nu-ţi place să-ţi facă cineva vreo îndreptare, eşti nemulţumit şi asta arată că pătimeşti de mândrie, dar dacă primeşti îndreptarea, primeşti ocara chiar cum ai primi cinstea, ai biruit mândria.

Neputinţa

În 1965 m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de le Teologie care se pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către el - eu eram numai diacon - : “Mă, o să ajungi preot, să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”. Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud eu. Nu vă puteţi închipui de câte ori m-am gândit eu la cuvintele acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Poate că eu nu am ajuns la înţelegere câtă ar trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlântat în minte şi le am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decât fac. Asta înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult, că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar fi mântuiţi şi ar fi mai bine de ei.
Este o vorbă: “Sunt mai aproape dinţii decât părinţii”. Cu asta vreau să spun că nedesăvârşirile noastre sunt mai lucrătoare decât principiile creştine. Unde-i “crucea” pe care zice Domnul Hristos să ne-o purtăm? Dorim un creştinism fără cruce, dar aşa ceva nu se poate…

Care credeţi că este cea mai dăunătoare “slăbiciune” a zilelor noastre?

Mai ales indiferenţa! Neangajarea, dezinteresul! Am călătorit de la Iaşi la Galaţi, în tren m-a văzut lumea în reverendă şi nu m-a întrebat nimic. Nimeni nu are nici o întrebare!

Back to Top