Afirmarea personalã

Pãrintii filocalici aseazã la loc de cinste virtutea smereniei numind-o mama virutilor. Dar oamenii de astãzi se luptã uneori din rãsputeri pentru afirmarea personalã în diferite domenii, într-un cuvânt, în viatã. Vã rugãm sã ne spuneti cum se poate realiza echilibrul dintre smerenie si afirmarea propriei personalitati?

Eu totdeauna am fost pentru o afirmare a omului, da nu de dragul afirmãrii, ci de dragul realizãrii lucrurilor pozitive. Deci, de câte ori doreste cineva sã realizeze un lucru pozitiv, esential si bun, poate sã se afirme fãcând lucrul respectiv. Dar de fapt nu el se afirmã, ci îl afirmã Dumnezeu, prin osteneala pe care o face el. Pentru cã a fi smerit nu înseamnã sã faci de teamã sã nu fii smerit, ci înseamnã sã faci orice, dar constient cã nu faci din puterea ta. Deci omul care e pus sã conducã, de pildã, numai dacã conduce poate sã fie smerit în limitele rosturilor lui. Nu înseamnã cã nu mai poate sã conducã pe ceilalti pentru cã el trebuie sã fie smerit. Nu trebuie sã-ti gãsesti un loc anume pentru smerenie, ci o modalitate de a face ceea ce trebuie sã faci, rãmînînd totusi smerit. De pildã, la noi la mãnãstire a trãit cândva un pãrinte care vreme de 16 ani a fost staretul nostru, Pãrintele Ioan Dinu, si el zicea cã: "Smerit e omul acela care îsi tine locul", pentru cã dacã tu nu îti tii locul nici cel de lîngã tine nu stie unde îi este locul. De pildã, mã duc la slujbã si nu îmi tin locul care mi l-a dat biserica, atunci cel de lângã mine nu stie unde îi este locul lui. Si atunci înseamnã cã si in viata de toate zilele, dacã îti tii locul si dacã-ti afirmi puterea si vointa, nu in detrimentul altuia, nici cu scop de mândrie, ci în dorinta de a-ti desfãsura calitãtile pe care ti le-a dat Dumnezeu, nu este nici un pericol în sensul cã prin aceasta scazi în smerenie.

Dumnezeu îl primeste pe om în starea pe care i-a dat-o si în starea pe care a realizat-o omul pe temeiul firii lui. Eu, cum sunt un om mai comunicativ, nu mã gândesc cã o sã zicã Dumnezeu de ce am fost comunicativ! Sau dacã ar fi cineva retras, nu o sã zicã Dumnezeu de ce a fost retras, dacã asa este firea lui, dacã asa este chipul lui de vietuire si asa este temelia existentei lui.

E, de fapt, cred eu, e o mare gresealã sã socotesti cã nu trebuie sã ai în vedere urmãrirea binelui personal; important este sã urmãresti, fãrã sã stingheresti pe cineva din apropierea ta, adicã sã nu cauti mai mult binele tãu decât binele altuia, dar, în orice caz, sã urmãresti si binele tãu. Vasile Militaru are o zicere, o vorbã cu tâlc, care are urmãtorul cuprins: "Barba fratelui vreodatã de s-aprinde, sãri si-l scapã, însã, mai întâi de toate, barba ta s-o uzi cu apã". Adicã nu poti sã faci abstractie de tine însuti, chiar dacã se pune si problema, în anumite împrejurãri, a lepãdãrii de sine ca sã poti împlini binele pentru altul sau ca sã poti împlini porunca lui Dumnezeu.

În momentul în care te-ai hotãrât pentru o cale, sã nu mai consideri cã mai existã pentru tine si o altã cale, iar calea pe care ti-o alegi, sã o alegi cu entuziasmul cuvenit, adicã sã nu te cãsãtoresti cu probabilitate, nici sã te faci cãlugãr cu probabilitate, ci sã fii sigur cã asta ti-e calea si atunci nu se mai discutã posibilitatea unei alte cãi sau cã Dumnezeu ar fi avut alt plan pentru tine. Noi nu stim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar stim ce putem face noi într-o conditie sau alta.

Mântuirea se face prin Dumnezeu. Noi degeaba vrem sã facem niste lucruri extraordinare. Ceea ce trebuie sã facem noi este sã ne lãsãm în mâinile lui Dumnezeu si apoi lucreazã Dumnezeu ca un Sfânt, cum stie, cu fiecare dintre noi; si dacã vrea Dumnezeu sã ne afirme ne afirmã, si dacã nu vrea Dumnezeu sã ne afirme degeaba vrem sã ne afirmãm noi.

Sã ne gândim cã Domnul Hristos dupã ce I-a dat putere slãbãnogului, n-a cãutat sã fie cunoscut, sã se afirme ca vindecãtor, ci S-a retras din multime, încât omul acela nu mai stia cine l-a ajutat. E pentru noi un îndemn la smerenie.